Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RĂDĂCINA DE FOC

Copilul cel mare al neamului

Vlad CIUBUCCIU

Alte articole de
Vlad CIUBUCCIU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

L-aţi văzut vreodată pe Grigore Vieru?
L-aţi văzut vreodată – pe stradă, în oraş sau cumva prin sat, ori prin câmp, ori prin crâng? Prin ierburi, prin praf, prin humă... Unde o fi fost?
Aţi văzut cum păşeşte Dumnealui?
Uşurel, uşurel, uşurel. De parcă nici nu calcă pe pământ. De parcă are teamă să atingă pământul.
De o să-l întrebaţi, va rămâne mirat.
– Cum – altfel?
– Vai – se poate oare altfel?
– Ferească-vă Sfântul!
Şi rar cine o să înţeleagă, şi rar cine o să creadă, şi rar cine o să se dumerească – vorba e de o taină. Sfântă taină strămoşească.
De vină e Domniţa.
Ba nu – Domnica.
Dar mai precis, DOMNA.
DOMNA, fata lui LUPAN. Aşa scriu condicele bătrâne. Născută cu exact două sute de ani până la apariţia pe lume a poetului, trăitoare pe pământ între anii 1735-1825, pe mal de Prut, în Pererita.
Cum se vede, a fost frumoasă. Cum se vede, a fost înţeleaptă. Bună la suflet a fost.
Frumoasă, înţeleaptă şi omenoasă a fost bulgăroaica. De altfel, cum l-ar fi vrăjit pe ANTON vierul, trăitor între anii 1730-1795? De altfel, cum i-ar fi făcut un băiat – pe DIMITRIE ANTON(ov) sân (1777-1848)?
Frumoasă, înţeleaptă şi plină de omenie a fost bulgăroaica. De altfel, cum ar fi vrăjit o lume întreagă?
Şi lumea a zis că DIMITRIE e al DOMNOAIEI. Şi lumea chiar scria negru pe alb că DIMITRIE e ANTON(ov) sân DOMNOAI.
Chiar şi nevasta lui DIMITRIE – CATERINA ILIE(vna) (1792-1860) deveni DOMNOAIE.
Chiar şi feciorul lor, IOAN DIMITRIE(v) sân era scris DOMNOAIE (1812-1880). Ce e drept, lumea scriitoare adaugă acolo, în condică, între paranteze: ON JE I VIER[1].
Dar, cu anii, şi parantezele au fost date uitării.
Şi nevasta lui IOAN, ELENA VASILE(vna) (1814-?) deveni şi ea DOMNOAIE. Iar feciorul lor? SPIRIDON IOAN(ov) sân DOMNOAIE (1834-?)? Dar SIMION SPIRIDON(ov) sân (1847-?)? Aşijderea.
Că de abia spre fine de veac XIX, satul îşi aminti, în cele din urmă, de un vechi meşteşug al bărbaţilor acestui neam şi le zise după străvechea poreclă, câştigată în sudoarea frunţii – VIERU, deja cu literă mare.
Mare vrăjitoare amai fost şi DOMNA aceea. Frumoasă, înţeleaptă, omenoasă şi vrednică a fost DOMNA ceea pe care sătenii au pomenit-o aproape un secol după ce EA coborâse în ţărână şi se făcuse iarbă.
Acolo, în ţărâne coborâţi, dorm în tihnă somnul cel de veci şi DOMNA cu ANTON VIERUL, şi CATERINA cu DIMITRIE, şi ELENA cu IOAN, şi SPIRIDON, şi SIMION.
Acolo, în răcoarea cea de veci, doarme şi EUDOCHIA cu PAVEL.
Toţi VIERI.
Coborâţi în ţărână.
Cum atunci să nu păşească GRIGORE uşurel-uşurel? Cum să nu calce Domnia Sa uşurel-uşurel ţărâna? Dacă acolo îi zac strămoşii?!
Şi GRIGORE calcă uşurel-uşurel chiar şi atunci când păşeşte pe asfalt.
Uşurel, uşurel, uşurel.
Da Domniile Voastre?
Cum păşiţi?
Prima dată am dat citirii acest crochiu în birou la mine, la minister.
Biroul 437, etajul IV din Casa Guvernului, unde la geamul larg, luminos, aveam mereu în stânga, în perspectivă, Arca de Triumf şi Catedrala din Chişinău. În faţa mea se aflau Mihai Cimpoi (cu spatele la geam) şi Grigore Vieru.
M-au ascultat cu atenţie. La sfârşit, am ridicat capul spre unul, spre altul. Cimpoi tăcea. Vieru – de asemenea.
Ba nu – în ochii lui Vieru apăru un abur rouros, „Acest greier gânditor / Lacrima /Ci cu inima-mpărat / Lacrima / Acest deal de sare greu / Lacrima / Acest clopot, acest zeu / Lacrima”.
Ca să evite situaţia incomodă, zise într-o doară:
– Unui moş de al meu, fratele tatei, îi ziceau în sat DOMNOIU...
Apoi iar tăcere.
Atunci, cu bune intenţii, am întrebat:
– Dar cum o cheamă pe mama mamei Dvs.?
Nu ştiam pe atunci. Cu toţii aveam ştire că mama poetului, care devenise în poezie simbol al maternităţii universale, a fost EUDOCHIA. De aceea, părea logică întrebarea: dar... Mama mamei, dar... bunica mamei?
– Nu ştiu..., a răspuns simplu de tot poetul. Şi în ochi îi răsări, vicleană, roua neputinţei şi a necazului.
Într-adevăr, nu ştia că şi mama EUDOCHIA, la rându-i, nu a avut de unde să ştie – la nouă ani rămăsese orfană.
– Vieru nu ştie, dar D-ta... de ce nu ştii? mă intimidă, pe loc, Cimpoi.
Necazul mă cuprindea deja pe mine. Necazul, dacă nu chiar ambiţia: răsfoind puduri grele de documente de arhivă, nu am fost în stare să aflu un lucru atât de elementar – arborele genealogic al poetului pe linie maternă.
Eu căutasem linia Blajinu, Ciutac, care, mai în adânc, se varsă, prin străstrăbunele, în sângele matern al poetului, în neamul DIDÂC.
Am căutat. Cu greu am găsit: mama EUDOCHIEI a avut un frumos nume de al nostru– VASILIŢA.
VASILIŢA lui GRIGORIE, căsătorită cu NICOLAE a lui IOAN DIDÂC din satul Pererita...
În 1907, la 17 februarie, în cristelniţa bisericii din sat, a fost botezată fiica VASILIŢEI – EUDOCHIA, de naş avându-1 pe TOADER al lui TOADER BLAJINU.
Cartea neamului mamei EUDOCHIA este deci următoarea: EUDOCHIA (1907) –VASILIŢA (1890) căsătorită cu NICOLAE DIDÂC (1870), fiu lui IOAN DIDÂC (1852), căsătorit cu PARASCOVIA (1859) a lui CONSTANTIN JALOBA din satul Glinca – PAVEL DIDÂC (1830) – ILIE DIDÂC (1803) căsătorit cu MARIA – GRIGORIE DIDÂC (1774).
Înainte de a-i da viaţă lui GRIGORE, mama EUDOCHIA avusese două fete: TECLA (1925) şi LUDMILA (1930).
Neamul VIERU (linie paternă) şi DIDÂC (linie maternă) ne sunt cunoscute până la generaţia a şaptea fiecare. Toate cele şapte generaţii au în spate 64 de strămoşi. Documentele istorice curmă aici informaţia concretă asupra neamului vieresc. Însă, la dorinţă, îi putem număra: la generaţia a 13-a în spatele poetului Vieru stau 4096 de strămoşi! Dar, să zicem, la generaţia a 23-a? 4 mln. 194.304 de strămoşi! Dar la generaţia a 24-a? 8 mln. 388.608...
Dacă, în continuare, ne-am tot antrena în astfel de exerciţii aritmetice, am putea să acoperim Europa şi să ajungem până la... Râm.
Dar dacă e să ne oprim la cele patru milioane, noi, cei deprinşi cu metaforele, cu speculaţiile abstracte, putem, în fine, pricepe că neamul lui Grigore Vieru este un neam concret. Este neamul meu de-a pururea – şi un Vieru mi-e rudă de sânge. Iar când el, poetul, cântă neamul, ne cântă pe noi, un neam concret, neamul său de sânge.
Iar dacă extindem numărătoarea nu numai asupra Europei, ci şi asupra altor meridiane, să coborâm la vale, spre Marea Neagră, s-o trecem, păşind prin mitica Colchidă, mai departe, pe la poalele Caucazului, prin sângerânda Cecenie şi mai departe, cu popas pe plaiul anecdoticului MELAN CULIEV – vom înţelege la justa lor valoare filozofică gândurile simple ale lui Gr. Vieru din POEME DIN BĂTRÂNI: „...întreaga lume devine UN NEAM INTEGRAT în ordinea şi cadenţa cosmică”.
Nici să observăm precum, atât de firesc, VIERU-naţionalistul devine INTERnaţionalist.
Altfel nici nu putea fi!
Însă, nu se ştie de ce (însă ştim cum), poetul se pomeni mereu suspectat, mereu ţinut în ţarcul unei viclene supravegheri ideologice.
Chiar cele 2-3 ore săptămânale în programa de învăţământ la literatură li se păreau a fi prea multe.
– Derji ego po dalişe!
Această „ustanovkă” a cc-ului trebuia onorată de minister. Am participat personal la această operaţie. Şi nu a observat nimeni un paradox: orele la Vieru scăzând, au sporit, de facto, până la 5–6 (nivelul acceptat pentru „norocoşii” Bucov şi Lupan)! Secretul era simplu: includerea la capitolul Vieru a temelor de teorie a literaturii (2-3 ore), timp didactic pe care profesorul îl utiliza, în realitate, la predarea ca atare a creaţiei poetului, ilustrativă pentru conceptele teoretice.
– Derji ego po dalişe!
Ca urmare a acestei „ustanovci”, Abecedarul, variantă cu litere ruseşti (1970-1989), (reeditat în fiecare an câte 101% la contingentul de 70-75 mii de elevi din cl. 1), până a ajunge la I ediţie, trecu odiseea ideologic-birocratică, ministerială, vreo doi-trei ani!
– Derji ego po dalişe!
Mai uşor a trecut deja varianta cu „crini latini”, relativ mai uşor. Deşi, e ştiut lucru, I ediţie a fost o variantă de ziar, la bunăvoinţa lui Tudor Ţopa, redactor-şef la „Moldova socialistă”.
Alături de Albinuţa (deţin procesul verbal al discutării manuscrisului, I variantă, dar am asistat la comedia evaluării cărţii de nişte boşorogi „didactici” care trăgeau cu îndrăzneală mesajul inedit al cărţii înspre calupul lor tradiţional. Apropo, Vieru intitulase iniţial cartea cu dulcele Albinuţa. „Aveţi în vedere fluturaşul varzei?” „Nu.” Şi a scris pe copertă – Albinuţa), Abecedarul lui Vieru, în frumoasă colaborare cu S. Vangheli şi Lică Sainciuc (grafică), care au preluat ştafeta bătrânului Creangă, deveni cartea de căpătâi a neamului, menită pentru lecţii de suflet în şcoală şi în familie.
– Derji ego po dalişe!
În anul şcolar 1994-1995 această irepetabilă carte didactică a fost extrasă din şcoală tacit – prin simpla introducere a... caietului didactic (aşa-zis experimental).
Unul după altul sunt scoase Abecedarele din şcoală. Însă în aceeaşi şcoală şi în sufletul nostru, mereu, rămâne cea mai rezistibilă carte didactică a lui Gr. Vieru – MARELE său ABECEDAR: poezia sa, întreaga-i creaţie poetică.
G. Călinescu, relevând caracterul inedit al fenomenului Eminescu în cultura noastră, scria că secole la rând, la acest neam, a crescut ţeava subţire a crinului, prin care seva seculară a alimentat miracolul florii din vârf.
Grigore Vieru, poetul, are şi el crinul său – şi prin ţeava subţire a plantei se strecoară, limpede ca lacrima, seva străbună din rădăcinuţele celor peste 4 mln. de strămoşi ce-i stau la spate... 4 mln. de strămoşi îi zac în ţărâna Patriei. 4 mln. de rădăcini minuscule! Precum capilarele în corp omenesc, pic cu pic, adună sângele spre vene, spre artere până la aortă, iar aici inima să pompeze neobosit lichidul vital, aşa, evident, şi rădăcinuţele – milioane, din adânc de evi, se adună spre pivotul plantei, spre trunchiul firav de copăcel genealogic, răsărit deasupra ţărânei, – un GRIGORE VIERU.
Şi inima-i pompează, pompează din adâncuri vigoare, frumuseţe, demnitate şi dragoste de neam.
El, veşnic Copil, curat şi plăpând, COPILUL CEL MARE al neamului.


[1]   El e şi VIERU (rus.).
 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog