Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Istoria ieroglifică. Modernitatea capodoperei cantemirene

Mircea COLOŞENCO

Alte articole de
Mircea COLOŞENCO
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

1

Dimitrie Cantemir (26 august 1673-21 august 1723) este o figură charismatică a istoriei noastre naționale, cu o viață dramatică și o operă savantă, care poartă emblema cumpenei de veacuri în care a trăit. A contribuit totodată, în plan universal, la realizarea echilibrului între Orient și Occident.

Era fiul lui Constantin Cantemir, domn al Țării Moldovei (1685-1683), și al Anei Bantăș, frate de domnitor al Țării Moldovei Antioh Cantemir (1695-1700, 1705-1707), și el, la rîndu-i, domnitor al aceluiași principat în două rânduri (1693 și 1710-1711). După ultima domnie, s-a stabilit în Rusia, ținut în mari onoruri de Țarul Petru I, modernizatorul imperiului slav de Răsărit.

Studiile le-a început la Iași (1679-1688) cu Ieremia Cacavela, călugăr  grec, dascăl de gramatică, retorică și filosofie, știutor de elină, ebraică, latină, italiană, dar și al tainelor Sfintei Scripturi. Apoi, ca ostatic  la Istanbul, în locul fratelui în timpul domniei tatălui său (1688-1693), își desăvârșește studiile la Academia Patriarhiei Ortodoxe din Fanar, luând cunoștință de culturile persană, arabă și turcă.

Își întemeiază propria familie, căsătorindu-se cu Casandra (1699), fiica răposatului domn valah Șerban Cantacuzino (1678-1688), prieten cu Cantemireștii, unchi a lui Constantin Brâncoveanu, ce i-a devenit urmaș la domnie (1688-1714). Cu Casandra a avut mai mulți copii: Maria (1700-1757), Smaragda (1701-1720), Matei (1703-1771), Constantin (1705-1747), Șerban (1706-1780) și Antioh (1708-1744). Casandra moare la 11 mai 1713, în Rusia, iar Dimitrie Cantemir se recăsătorește cu prințesa de origine rusă Anastasia Trubețkoi (1719), cu care a avut o unică fiică, Smaragda-Ekaterina (1720).

Dintre copiii săi, cel care va dovedi o anume valoare creatoare este Antioh, fost ofițer într-un regiment de gardă, apoi ambasador al Rusiei la Londra și Paris, unde a dus o viață selectă, cu preocupări literar-filosofice, fiind autorul a zece satire scrise în limba rusă.

 

2

O privire retrospectiv-selectivă asupra celor cincizeci de ani de viață ai lui Dimitrie Cantemir o considerăm necesară.

Chiar în anul nașterii sale, se tipărește la Kiev Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei al Moldovei, prima operă versificată în limba română, iar sinodul de la Iernut al bisericii reformate condamnă cartezianismul. În anul următor, bisericile românești din Transilvania au intrat sub jurisdicția episcopatului calvin. Miron Costin dă la prescris, în Iași, letopisețul său (1675). Spătarul Nicolae Milescu, zis Cârnul, face o călătorie în China în calitate de trimis al țarului Rusiei (1675-1678), întocmind ulterior raportul oficial, precum și două lucrări: călătoria propriu-zisă și descrierea Chinei. Este introdusă limba română în bisericile ortodoxe din principatele române. Asediul Vienei (1683). Miron Costin scrie capodopera sa De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor (1685). Domnia lui Șerban Cantacuzino în Țara Românească (1678-1688). Schimbări de domni în Țara Moldovei: Gh. Duca (1678-1683), Ștefan Petriceicu (1683-1684), Dumitrașco Cantacuzino (1684-1685), Constantin Cantemir (1685-1693). Principele Trasilvaniei este silit să accepte protecția Imperiului Habsburgic (1688). Moare Șerban Cantacuzino, prietenul Cantemireștilor (1688), și începe domnia nepotului acestuia Constantin Brâncoveanu în Țara Românească (1688-1714). Campania lui Ioan Sobieski, regele Poloniei, în Moldova; decapitarea lui Miron și Velicico Costin din porunca lui Constantin Cantemir; Diploma leopoldină prin care Principatul Transilvaniei este subordonat direct împăratului habsburgic și recunoașterea de drepturi politice numai pentru trei națiuni – sași, secui, maghiari (1691). Academia de la „Sfântul Sava” din București (1694-1695). Acceptarea unirii cu Roma a bisericii ortodoxe din Transilvania (1695). Apare la Iași Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea de Dimitrie Cantemir (1698). Stolnicul Constantin Cantacuzino publică la Veneția prima Hartă a Țării Românești și lucrează la întâia istorie a tuturor românilor concepută în spirit modern. Dimitrie Cantemir scrie Istoria ieroglifică (1703-1705). A doua domnie a lui Dimitrie Cantemir în Moldova (1710-1711). Bătălia de la Stănilești, începutul domniilor fanariote în Moldova (1711). Dimitrie Cantemir este ales membru al Academiei din Berlin, cel dintâi român membru al unei academii de științe.  Conflictul lui Constantin Brâncoveanu cu boierii Cantacuzini, mazilirea și decapitarea acestuia (1714). Dimitrie Cantemir scrie Incrementa atque decrement aulae othomanicae (1716), cea mai celebră opera științifică a sa și a culturii române vechi, tradusă în engleză (1745, 1756), franceză (1743) și germană (1745). În același an termină Descriptio antique et hodierni status Moldaviae însoțită de o hartă, carte apărută în versiune germană (1769,1771) și rusă (1789). Un an mai târziu scrie Vita Constantini Cantemyrii cognomenta venis, întâia biografie istorică datorată unui român, și începe Hronicul vechimei a româno-moldovlahilor, sinteză de istorie a tuturor românilor, folosind 150 de izvoare (1717). Este instaurată domnia fanariotă (1716). Banatul și Oltenia trec sub stăpânire habsburgică (1718). Dimitrie Cantemir se mută la Petersburg și este numit membru al senatului rus și consilier intim al Țarului Petru I (1721). Participă la campania rusă în Caucaz, se îmbolnăvește și se întoarce la Petersburg (1722).

 

3

Istoria ieroglifică, lucrare literară satirico-politică de dimensiunile și compoziția unui roman, cu personaje din lumea animală, este o alegorie cu caracter istoric și autobiografic scrisă în decursul a doi-trei ani, între 1703-1705. Cei ce s-au ocupat de datarea lucrării (N. Iorga, I. Mintea, P. P. Panaitescu, C. Măciucă, Manuela Tănăsescu, Nicolae Stoicescu, Dragoș Moldoveanu ș. a.), dar și de exegeza ei, o mai numesc eseu filozofic, manual politic și social. Cu ea „se pun bazele tuturor genurilor literare” (G. Nițu).

Titlul ei original, după manuscrisul olograf, este pilduitor: Istoria ieroglifică în douăsprezece părți împărțită cu 760 de sentenții frumos împodobită, la începătură de scară a numerelor dezvăluitoare, iară la sfârșit cu a numerelor streine tâlcuitoare, iar punctul de plecare poate să fie Se Roman de Renart, fie Istoria secretă a lui Procopios din Cesareea, fie Etiopicele lui Heliodor (în cazul acestuia din urmă, în fondul Bibliotecii Academiei Române se păstrează nouă manuscrise fără numele traducătorilor, datând din secolul al XVIII-lea, altele patru din secolul al XIX-lea, iar unica tipărire din 1970).

Prin scrierea Istoriei ieroglifice, Dimitrie Cantemir a urmărit patru scopuri: dezvăluirea faptelor caselor domnești și boierești ale vremii, deprinderea stilului retoric, îmbogățirea limbii și a fondului gnomic românesc cu „sentenții”.

Opera sa a rămas în manuscrise, până la 1883, din cauză că, pe lângă demascarea intrigilor și fărădelegilor domnești și boierești țesute în jurul perechii de familii Cantemir – Brâncoveanu, ea conține atacuri vitriolante la adresa conducătorilor Imperiului Otoman. Dar, ca și în cazul epopeii eroi-comice Țiganiada a lui Ioan Budai-Deleanu, care a așteptat trei sferturi de veac intrarea în lume (parțial și peste un secol, integral), contând ca performanță cu titlu de inventar, la fel Istoria ieroglifică și-a făcut drumul în lumea intelectuală la aproape două secole de la scierea ei. De altfel, manuscrisul a fost dăruit arhivelor moscovite de o rudă a mamei lui D. Cantemir, la 1783. În aproape o sută de ani, în 1878, Academia Română l-a delegat pe Gr. Tocilescu la Moscova pentru a copia manuscrisul (41 de coli a câte 16 pagini, respectiv 633 de pagini) în vederea editării lui (1883). Întâia ediție științifică, datorată lui P. P. Panaitescu și I. Verdeș (1965), a fost urmată de o alta, prefațată de Virgil Cândea, cu studiu introductiv și aparat critic de Nicolae Stoicescu, iar textul stabilit de Stela Toma (1973). Între acestea s-au aplecat asupra textului în ediții fără aură științifică Em. Grigoraș (1926) și I. Vertician (1957).

Edițiile acestea ale Istoriei ieroglifice, oricât de științifice ar fi, „păcătuiesc” în ultimă instanță de lipsa de aderență la marele public.

În fond, subiectul „istoriei” cantemiriene este de o savoare aparte. Cuprinsul ei a fost povestit și răspovestit (în rezumat) de N. Iorga, I. Mintea, G. Pascu, P. P. Panaitescu ș. a.

Lucrarea debutează cu prezentarea adunării boierimii moldo-valahe dintr-un sat de lângă Adrianopol, în 1703, pentru alegerea unui nou domn al Moldovei, cu care prilej sunt prezentați principalii artizani ai narațiunii și care țin discursuri, poartă discuții, țes intrigi. Așa facem cunoștință cu Struțocămila (Mihai Racoviță) susținută de Corb (C. Brâncoveanu) și jigănii (boierii moldoveni) împotriva Inorogului (Dimitrie Cantemir). Apar în scenă Șoimul (Toma Cantacuzino), Hameleonul (Scarlat Ruset), precum și alte asemenea personaje: Leul – partea moldovenească, Vulturul – partea muntenească, Pardosul – Iordachi vornicul, Ursul – Vasile vornicul, Lupul – Bogdan hatmanul, Brehancea – Constantin Stolnicul ș.a.m.d. În afară de numele de mamifere și păsări, D. Cantemir introduce, în cursul povestirii sale cu tâlc, expresii artistice proprii: părintele planetelor – Soarele, căpuși pline de sânge – pungi pline de bani, vulturul ceresc – Dumnezeu Tatăl, taurul ceresc – Dumnezeu Fiul, lut galbăn – aur, galbeni ș.a.m.d.

Fără această „scară a numerelor și cuvintelor ieroglificești tâlcuitoare”, precum și a „scării numerelor și cuvintelor streine tâlcuitoare”, cartea lui Dimitrie Cantemir ar ramâne în limitele unor enigme greu de deslușit. Concomitent, trebuie invocat și faptul că, în pragul noului mileniu, la aproape trei secole de la scrierea Istoriei ieroglifice, aceasta ar rămâne doar o scriere de referință pentru inițiați, dacă încercarea de modernizare a limbajului – așa cum, în alte țări, s-a procedat cu opere la fel de prețioase pentru culturile naționale respective – nu ar fi îndreptățită. Orice imputație în acest sens, cade în ridicol. În fond, nu este alterat conținutul. Dimpotrivă, este evidențiat prin aducerea în contemporaneitate cu mijloacele lingvistice la nivelul uzului limbii române moderne, păstrându-i-se volubilitatea, fluența și bogăția de imagini într-o altă croială, din același material.

Încercarea editării Istoriei ieroglifice prin modernizarea expresiei lingvistice constituie un pionierat românesc, în acest sens, al unui text clasat ca fiind al literaturii naționale vechi și cu circulație restrânsă printre specialiștii în domeniu.

 

4

Cât privește simbolistica cantemiriană, decodificarea ei ne ajută, în plus față de acele supoziții spuse deja de cercetătorii operei în cauză și confirmate ca atare, la o lărgire a imaginii spiritualității orientale în lumea noastră europeană.

Astfel, cele două componente ale națiunii române, pe de o parte, valahii („Pasire – tot neamul muntenesc”), și, pe de alta, moldovenii („Jiganie – tot neamul moldovenesc”), reprezintă entități deosebite comportamental, în fruntea lor fiind Vulturul și, respectiv, Leul, dar unitare în esență.

Păsările erau considerate mesageri ai zeilor, iar aripile lor – manifestări ale puterii spiritului. Zborul extatic al ascensiunii în spirit l-au primit Pitagora sau Mahomed în somn. Păsările sunt îngerii, iar limba lor e solară. Dar ușurința păsării în a se deplasa în univers are adesea aspect negativ, fiind instalabile, lipsite de coerență și metodă, simbolizând haosul când își disruge cuibul și prevestește dezordine în comunitate. Aceasta, credem noi, și este motivația pentru care Dimitrie Cantemir a atribuit valahilor calitate de păsări.

Animalele, în schimb, sunt arhetipul straturilor profunde ale inconștientului și instinctului, simboluri ale energiilor cosmice, precum sunt semnele zodiacale având legături cu cele trei niveluri ale universului: infern, pământ și cer. Animalul este fiara care zace în noi, lighioana/jigania. Ele corespund unor categorii simbolice mai mult decât alegorice, o materializare a propriilor complexe psihice. Animalele terestre totuși sunt stabile în principiu.

Bestiarul lui Dimitrie Cantemir este compus și din animale fantastice, omologate în mitologiile lumii, dar și din cele inventate de autor.

Inorogul, de pildă, cunoscut sub numele de licron sau unicorn, este considerat, în Evul Mediu, simbol al fastului și purității, al puterii. În Orientul îndepărtat, reprezenta emblema regală. (Ducipal, calul lui Alexandru Macedon, era inorog.) Inorogul, prin cornul lui unic, simbolizează raza solară, revelația divină (sabia lui Dumnezeu), săgeata spirituală sau pătrunderea divină în creatură. Dimitrie Cantemir și-a atribuit rolul de inorog mereu în conflict cu cei din jur, dar și cu sine însuși, care, în Orient, este legat de al treilea ochi și de atingerea stării de Nirvana, iar, în Occident, la hermetici arată calea pentru dobândirea aurului filosofal.

Animalele inventate de autor: Coracopardalis, Pardos făcut Corb (Neculai, feciorul lui Iordachi Ruset), Monocheroleopardalis (Costantin Cantemir vodă), Struțocămila (Mihai Racoviță) ș. a. reprezintă imaginația satirică a lui Dimitrie Cantemir, viziunea portretistică în care i-a văzut pe eroii săi, dintre care se remarcă doar tatăl său, singurul personaj pozitiv în această lume plină de intrigi și finalități de cruzimi excesive și nu o dată gratuite.

Nu putem încheia aceste rânduri despre simbolistica eroilor cantemireni ai Istoriei ieroglifice fără a prezenta însușirile Corbului, alias Constantin Brâncoveanu, dușmanul de moarte al Cantemireștilor.

Trăsăturile simbolistice ale Corbului sunt negative. Apariția lui în vis prevestește o nenorocire. La romantici, se îmbuibă cu hoituri. În Mahabharata, sunt mesagerii morții. În schimb, la chinezi și japonezi reprezintă gratitudinea filială. În Facerea, verifică după potop dacă pământul se ivește deasupra apelor. La celți, are rol profetic. Totuși alchimiștii l-au asociat cu faza putrefacției și a materiei la negru ca un corb. Aceasta este și semnificația pe care Dimitrie Cantemir i-a atribuit-o lui Constantin Brâncoveanu, inițiatorul și coordonatorul tuturor uneltirilor împotriva lui Constantin Cantemir și a fiilor acestuia – Antioh și Dimitrie. Dar pentru a rămâne imparțiali, în ceea ce ne privește, același lucru l-au urmărit și Cantemireștii cu Constantin Brâncoveanu – înlăturarea lui de la scaunul Țării Românești în favoarea lor.

În vreme ce Miron și Velicico Costin și-au pierdut viața prin decapitare, la fel ca vodă Brâncoveanu și fiii lui, Dimirie Cantemir va fi decapitat după trecerea în neființă, iar capul dus în Scoția, după ritualul Rozacrucienilor, din rândul cărora a făcut parte, trupul fiind înhumat în Rusia și reînhumat, în 1935, la Trei Ierarhi în Iași.

 

5

Plină de sinuozități, luminișuri și înălțimi artistice de necontestat, cartea lui Dimitrie Cantemir în noua haină literară nu-și pierde strălucirea originară.

Marele artist și savant, care în viață s-a bucurat de suișuri nebănuite de alți români și de coborâșuri nu o dată periculoase, cunoaște prin operă onoruri postume binemeritate.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog