Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM

Câte o Marie; Trece timpul; Amintiri din copilărie; Vâlvătaie; Ai uitat că nu sunt...; Dor de dor; Vise de argint...; Fără ieri...; Cântă anii mei; Ore decedate; În drumul vieții noastre; Încotro gonesc

Maria BRIEDIS-MACOVEI

Alte articole de
Maria BRIEDIS-MACOVEI
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Câte o Marie

Să vorbim,

să ne cunoaștem

şi să rămâneți încă vii!...

Voi, oaste de captivi

ai propriilor goluri,

robi ai dezastrelor,

ai uitării robi!

Iar ați pus ca

să domnească peste voi

Zădărnicia!

 

Înglodați în spaime,

răni de întuneric

delirează-n creier,

cu sensuri putrede 

vi-i cerul răsturnat,

dar viņa, vai,

dați tot pe cei ce

ierburi vă aduc de leac

și soarta lor și-o pun

sub teascul ăstui veac,

nerod și înciumat.

 

Speranțe, vise spulberate,

vă cer din nou de vie

să ziditi în zidul vieții

câte-o Ană și Marie...

 

Trece timpul

Trece timpul

rătăcind înnebunit,

zi și noapte pendulează

între „da” și „nu” la infinit.

 

Trece prin contraste

bune-rele-ireale-bipolare,

este plin de sensuri seci,

plin de vise și eroare.

 

Urcă el pe căi ferite,

ale soartei urme șterge,

delirând pribeag prin vise

și căzând mai ancestral

drept în iad din paradise.

 

Amintiri din copilărie

Pune mama pânza la țesut,

măsurând urzeala-n lat cu palma,

iar lungimea de la palmă pân’ la cot 

și îmi zice mama că-i bau, bau;

Statu-Palmă-Barbă-Cot...

 

Vâlvătaie

Veșnicia arde-n flăcări –

îngeri, zei, mistere ard,

creierul  a-ncins pustia

întronat de-a dreptu-n iad

și  salvat de nebunie,

stă chemând-o

din vecie pe Maria.

 

Ai uitat că nu sunt...

Lui Leons Briedis

Dragul meu,

ai scris atâtea versuri

dedicate mie,

încât ai şi uitat

că nu sunt poezie.

 

Dor de dor

Mocnește lumea

vuind ca în vulcan,

iar voi vă târguiți

ca babele în bâlci,

croind destinele umane

ca niște venetici.

 

În soartă genii rele bat

și poarta veșniciei închizând,

voi cheia aruncați în nor

și-mbătrânim ca în găoace

fără să ne fie dor de dor.

 

Vise de argint…

Vise, vise scufundate

în izvoare de-argint,

se tot duc în calea vieții

în regrete fumegând.

 

Anii trec și trec pe rând,

apocalipse răsfoind,

și cade lumea-n mreaja lor

cu soarta-n ele putrezind.

Trecând de golurile vieții,

de calea-n cruce sângerând,

vei da și tu de pace

cu Dumnezeu la masă sfătuind.

 

Fără ieri...

Mintea mea e doldora de amintiri,

mai vine-n ea câte-un drumeț

și calea mea prin viață

e tot mai plină de tristeţi.

 

Aș vrea să las în pace

să doarmă moșii liniștiți,

cad rănile pieziş pe rană,

trezând smeriții adormiți.

 

Și noi, retrași prin colţuri,

ne lingem rănile-n tăceri,

cad peste noi capcanele fatale –

n-avem ziua cea de mâine

                                       fără ieri.

 

Cântă anii mei

Cântă, cântă anii mei

din fluiere fatale,

cu soarta în delir

prin labirinturi ancestrale.

 

Din vis o halbă

să-i dați destinului să bea,

să treacă beat prin ani

cum trece-n el o stea.

Și stau în miezul vieții

rupând din soarta mea câte-o petală,

ghicind de sunt, nu sunt

blestem sau cântec de vioară.

 

Dar n-am răspuns,

răspunsul nu mai vine,

căci soarta mea

de azi pe mâine mi-l amână.

 

 

Ore decedate

Pustiul îşi arată

colţii de safir,

cad clipele în stoluri

cu ochii de trotil.

 

Vise goale ca în glastră

în mănunchiuri se adun,

scuturând în soarta noastră

vise prefăcute-n scrum.

 

Apocaliptic este totul –

vâlvătaie și pieire –

sufletul renunță

la vis și la nemurire.

 

Iar peste toată lumea asta

crucificată-n ceasul rău

ca leac de vindecare cade

lacrima zgârcită a lui Dumnezeu.

 

În drumul vieții noastre

În drumul vieții noastre

eram atât de visători,

cum pot fi

numai visele în zbor.

 

Misterele-ntre noi

renasc necontenit,

suntem atât de plini de adevăr

ca visul împlinit.

 

Încotro gonesc

Încotro gonesc

aceste pâlcuri

cu zilele amare,

gonesc sălbăticind

cu viața pusă pe grătare.

 

Aud cum se sufocă

cuprinși de amnezie

și-i strig, și-i chem,

dar n-are cine să-mi răspundă,

înnebuniți de o stafie

în apocalipse se cufundă.

 

Iar eu rămân pe loc,

dar nu sunt singură, o, nu!

Că-n rădăcina vieții eu ajung

unde pot să stau la sfat

cu moșii îndelung

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog