Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARGUMENT

Țara mea de dincolo de Prut

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Și după un secol de la Marea Unire Prutul mai continuă să ne despartă. Frontiera trasată în 1812 mai dăinuie, deși aceasta nu mai are conotațiile de altădată. Evident, acum, pentru a vizita Bucureștiul sau Chișinăul, nu mai e nevoie de permise speciale aprobate la Moscova. Penetrarea graniței se face mai lesne, dar totuși cu multe și umilitoare dificultăți provocând dezamăgire și disperare... Ajuns acasă (în dreapta sau în stânga râului), omul e copleșit de regretul și necazul că toate în lumea asta trec și se schimbă, numai hotarul de la Prut nu. Țara mea, a bunicilor, a părinților și a nepoților mei, se află și la Centenarul Marii Uniri „dincolo de Prut”. Instituțiile vamale monitorizează, ca pe vremuri, fluxurile de călători, iar legăturile dintre cele două state, unul membru la Uniunii Europene și al NATO, altul balansând între vectorul european și cel asiatic, mai poartă amprenta izolaționismului sovietic. Republica Moldova, deși „suverană și independentă”, este (în plan economic, politic, identitar) sub umbrela Imperiului de la Răsărit, care, desigur, nu-i dispus să-și retragă armatele din Transnistria și nu acceptă cursul european sau unionist revendicat de fosta colonie. În acest context, sunt mai mult decât ridicole perspectivele descrise de „optimiștii de profesie”, mulți dintre ei exprimând și punctul de vedere al guvernanților, care ne îndeamnă să fim calmi și senini, pentru că, afirmă aceștia, trăim într-o „țară de succes”, cu un viitor sigur și înfloritor. Mai nou citim (pe banerele enorme atârnate la intersecții de străzi) sloganul (de împrumut): „Un președinte puternic înseamnă un stat puternic”. Asta, deocamdată, ne-a lipsit, un președinte cu mână forte, că în rest toate merg ca pe roate!

În zadar susțin analiștii economici de la noi (și de peste hotare) că formațiunea statală, consecință a Pactului Ribbentrop – Molotov, eșuează lamentabil la toate capitolele. Guvernanții ursuzi, cu mască de înțelepți, nu admit, desigur, această „sentință”, deși argumentele sunt mai mult decât evidente. Să ne referim doar la câteva: „Examinând situația economică în 40 de state, banca elvețiană „Credit Suisse” constată într-un raport că Republica Moldova este cea mai săracă țară din Europa, plasându-se pe ultimul loc, cu o avere de 2500 USD pe cap de locuitor, înaintea ei fiind Ucraina cu 2700 USD”. Mai mult decât relevantă este și concluzia Secretarului general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland, care consideră că „Republica Moldova este un stat pe marginea prăpastiei şi riscă să devină următoarea criză de securitate a Europei, cu potenţiale consecinţe dincolo de frontierele ei”.

Din cauza corupției, a șomajului și a penuriei, teritoriul interriveran se depopulează iremediabil. Zilnic din Republica Moldova pleacă peste hotare 116 persoane, iar fiecare al zecelea copil este al nimănui; numărul șomerilor în Republica Moldova este de 44,6 mii și a crescut cu 15% în ultimul an, – comunică Biroul Național de Statistică; potrivit pronosticurilor, pentru cetățenii născuți după 1970 nu vor mai exista fonduri de pensii... În timp ce numărul populației scade catastrofal, iar satele îmbătrânesc și devin pustii, partidele și liderii lor mimează o spectaculoasă și cinică activitate „în interesul cetățenilor”, neglijând sau făcând abstracție de starea reală a lucrurilor și de trista existență a amărâților noștri conaționali. Paradoxul situației este că, pe fundalul politicianismului autohton, al indiferenței și lăcomiei guvernanților, statul moldovean continuă să plonjeze într-un proiect fără perspective, fapt care nu prea deranjează pe nimeni. Mai mult, suntem îndemnați să nu vorbim despre trecut, că acesta nu ne mai reprezintă, și nici despre viitor, că, vezi bine, „vindem iluzii”. Suntem somați, altfel spus, să rămânem în menghina prezentului, captivi ai unui dezastru social și economic ce ne afectează cumplit, epuizându-ne energia, voința și puterea de a supraviețui pe pământul moștenit de la strămoși. Să ne mirăm că mulți dintre basarabenii tineri, competenți, performanți, nemaicrezând în schimbarea la față a Basarabiei, pleacă peste hotare. O parte (tot mai apreciabilă!) dintre emigranții noștri au o viață prosperă în alte țări (și e bine că se întâmplă acest lucru!), dar, în același timp, cei rămași acasă – vârstnici și copii – sunt dependenți de statul aflat la cheremul aventurierilor politici, stat care se menține pe linia de plutire și datorită celor plecați în căutarea altui destin.

În anii ’90, când s-a dezagregat URSS, Republica Moldova a avut două opțiuni. Întrucât din varii motive, obiective și subiective, nu s-a realizat Reunirea cu Patria-mamă, a fost „consimțită” cea de-a doua cale – Independența. Itinerarul statului moldovenesc însă denotă că după un sfert de secol de ezitări și iresponsabilități ale „celor de sus” (care, având un singur scop – înavuțirea personală și de clan –, abordează cu jumătăți de măsură chestiunile vitale ale societății, disprețuind cele mai elementare legi de guvernare și de conviețuire socială), Independența s-a pomenit în stare de comă, iar până la faliment nu a rămas decât un pas.

În această sumbră circumstanță, când hățișurile Independenței par fără sfârșit, când viața omului simplu după 1991 degradează în cel mai deplorabil mod, cine să răspundă la întrebarea Quo vadis, Republica Moldova?

Mergem spre Occident sau ne întoarcem îndărăt spre Răsărit? Care sunt acum interesele noastre naționale și în ce mod vom reuși să recuperăm starea de echilibru a societății în această lume aflată la confluența marilor și greu predictibilelor primeniri geopolitice?

Istoria noastră, mai veche și mai nouă, experiența amară a aflării sub „oblăduire” rusească pun la îndoială oportunitatea de a mai avea drum laolaltă cu Rusia, dacă râvnim cu adevărat să evadăm din mizeria economică actuală și dacă dorim (în plan identitar) să rămânem ce-am fost – români! Oricum, Rusia nu e dispusă să sprijine financiar un proiect lipsit astăzi de relevanță pragmatică. Rușii vor continua, ca și până acum, să manipuleze și să îndoctrineze perfid și pe toate căile populația băștinașă.

După Brexit, după exodul musulmanilor, după diversele derapaje ale comunității, integrarea europeană pare un proces anevoios, cu finalitate nesigură. Pentru Republica Moldova, consideră cunoscătorii problemei, aderarea la valorile occidentale este o himeră, în condiţiile dificultăților actuale ale Uniunii Europene și ale incapacităţii practice a Republicii Moldova de a susține examenul fuziunii.

În toți anii de independență, indiferent de politicile ambigui promovate de către factorii decidenți de la Chișinău, România a fost alături de Republica Moldova, oferindu-i permanent ajutor economic, politic și diplomatic. Statul Român s-a dovedit a fi singurul partener generos și finanțator real, investind masiv (fără a aștepta recunoștința ce i se cade!) în reabilitarea școlilor, spitalelor, grădinițelor, muzeelor, teatrelor, în susținerea tinerilor care vor să studieze în România, în extinderea arterelor rutiere moderne, în consolidarea sistemului energetic, altfel spus, în crearea condițiilor necesare pentru îmbunătățirea nivelului de viață al oamenilor. Conştientă de rostul sprijinului celor de-un sânge cu noi, societatea civilă, în special tânăra generație din Republica Moldova, pledează tot mai insistent pentru sincronizarea vieții socioeconomice a celor două state, pentru fluidizarea și înlesnirea legăturilor dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului. Tot mai multe şi mai auzite sunt vocile ce susţin că a venit timpul când declarațiile patriotarde și vorbele frumoase trebuie să se transforme în fapte reale pentru Reîntregirea spațiului românesc. Acţiuni primordiale se consideră, de exemplu, repararea şi repunerea în aplicare a celor 22 de poduri peste Prut, edificate în perioada interbelică şi distruse în 1944 de către sovietici pentru a întrerupe comunicarea celor două maluri. Astăzi sunt practicabile doar opt dintre acestea.

Marea Unire de la 1918, a adus acum o sută de ani Basarabiei dezrobirea, descătușarea și nesperata șansă de a reanima și fortifica identitatea românească. Valabile și azi, documentele Unirii de la 27 martie și de la 1 decembrie 1918, la care noi, basarabenii, nu am renunțat, ne oferă dreptul și chiar ne obligă să lichidăm nefastele urmări ale accidentelor politice care au înălțat zidul separării între români.

Reîntregirea, tot mai sigur exprimată pe ambele maluri ale Prutului, este un proiect profund realist, realizabil din punct de vedere politic și trebuie considerat cel mai important obiectiv național la București și la Chișinău. Înfăptuirea acestui ideal național este însă de neconceput fără schimbarea mentalității tuturor conaționalilor, dar mai cu seamă a clasei politice, reticente încă la acest imperativ al timpului.

La început de an centenar, Reunirea – act politic de anvergură și obiectiv strategic de durată – este mesajul principal al numeroaselor manifestații culturale desfășurate pe întreg spațiul românesc. Într-un articol recent, adresat tinerilor români, citim: „Niciun neam nu se poate simţi intreg atunci când o parte din populaţia sa nu face parte din tot. Basarabia, aceasta bucată a românităţii, care a suferit atâta din cauza intereselor străine, trebuie să revină la patria-mamă. Noi, cei de 30 si 40 de ani, trebuie să transformăm aducerea Basarabiei în România în obiectiv de generaţie. Urmărind modelul german, dorinţele noastre sunt fireşti şi în concordanţă cu viziunea Wilsoniană, care a construit ţările Europei şi care astăzi traieşte o revigorare ideologică. Fără o Românie a tuturor românilor este greu să ne gasim locul nostru în istorie. În ciuda tuturor provocărilor economice şi culturale potenţiale, trebuie să ne asumăm unirea şi să fim conştienţi că până la sfârşitul vieţii noastre statul român va deveni coerent și consistent prin Unire” (Misiunea generației mele de Tănase Stamule, „Contributors”, 3 decembrie 2017).

Numai prin efort și sacrificiu constant, prin consolidarea mișcării și a partidelor unioniste vom reuși să reedităm evenimentul astral de acum un veac. În continuă extindere și afirmare, spiritul unionist demonstrază fără tăgadă că, indiferent de vrerea unor actori politici de azi sau de ieri, de dincoace sau dincolo de Prut, România niciodată nu a încetat să fie „Țara mea de glorii, țara mea de dor”...

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog