Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SOCIOLINGVISTICĂ

Ecologia limbii

Lidia CODREANCA

Alte articole de
Lidia CODREANCA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Prin intermediul acestui articol ne propunem să familiarizăm cititorul cu aspecte ale unui metalimbaj mai puțin vehiculat în mediul nostru – metalimbajul sociolingvistic, care îți va dezvălui preocupările de bază ale Sociolingvisticii, știință lingvistică modernă, care are un mare prestigiu în acele ţări unde în comunicare sunt utilizate mai multe limbi și unde, inevitabil, se creează situații de funcționare conflictuală a limbilor.

 De vreme ce în spațiul nostru lingvistic pruto-nistrean, începând cu 1812, cele două limbi aflate în comunicare (româna, zisă limbă primă sau a majorității vorbitoare, și rusa, numită în sociolingvistică limbă secundă sau imigrantă) se confruntă în plan funcțional, trecând prin diverse stadii de conflict lingvistic (latent sau acut) provocat de factori extralingvistici, în deosebi de politica lingvistică, ce a condus la substituția funcțională a românei cu rusa și la degradarea fără precedent a limbii române la sfârșitul sec. al XIX-lea, iar mai apoi la „codificarea” unei noi limbi est-romanice – „limba moldovenească”, în sec. al XX-lea, considerăm că o asemenea rubrică ar fi de un real folos pentru cei preocupați de problemele limbii române (profesori, masteranzi, doctoranzi).

Așa cum „războiul glotonimic” vizând denumirea corectă a limbii noastre durează decenii în șir, popularizarea prin intermediul acestei rubrici a informațiilor documentare în favoarea glotonimului limba română sunt de stringentă actualitate.

Inițierea vorbitorilor de limbă română în terminologia sociolingvisticii actuale este mai mult decât un imperativ, deoarece uneori conceptele sociolingvistice sunt confundate cu cele sociopolitice, iar de cele mai multe ori sunt pur și simplu neglijate, deși termenii sociolingvistici constituie instrumente indipensabile în descrierea faptelor de limbă.

Cei interesaţi de problemele funcţionării limbii, ale contactului dintre limbi, ale bilingvismului, plurilingvismului, ale diglosiei, triglosiei, poliglosiei, ale conflictului lingvistic, ale războiului dintre limbi, ale politicii lingvistice, ale substituției lingvistice, ale ideologiei diglosice, ale planificării lingvistice etc. vor găsi aici atât definițiile acestor concepte de bază ale sociolingvisticii actuale, concepte devenite termeni consacrați, precum și numeroase exemple concludente pe material faptic de limbă română, selectate din diverse surse documentare din perioada sec. XIX – prima jumătate a sec. XX (surse de arhivă, presa de epocă, manuale și dicționare, foi volante ș. a.).

Titlul articolului ne-a fost sugerat de către una dintre denumirile inițiale pe care le-a avut Sociolingvistica, și anume Ecologia limbii.

  

 

Clasificarea sociolingvistică a limbilor

În afară de clasificările genealogice şi tipologice, există şi clasificarea sociolingvistică a limbilor, care se conduce după următoarele criterii:

1) criteriul provenienţei (limbă indigenă limbă imigrantă);

2) criteriul funcţionării (limbă vehiculară limbă vernaculară, sau limbă A – limbă B; limbă dominantă – limbă dominată);

3) dimensiunea comunităţii lingvistice care o foloseşte (limbă majoritarălimbă minoritară);

4) statutul legal (limbă oficialălimbă nonoficială, de asemenea şi limbă recunoscutălimbă nerecunoscută);

5) gradul de normare (limbă standardlimbă nonstandard);

6) momentul şi modalitatea achiziţiei (limbă primălimbă secundă sau limbă maternălimba a doua);

7) criteriul structurii (limbi mixte (limbile creole, pidginurile, sabirurile) şi limbi naturale.

NOTA BENE!

Este incorectă și inadecvată sintagma limbă de stat, utilizată frecvent în locul sintagmei limbă oficială. Expresia limbă de stat nu este atestată în niciun dicționar (ori studiu) de sociolingvistică din limbile europene. Lmbă de stat este un calc după rus. gosudarstvennâi iazâk.

Limba oficială – (poate fi definită doar în raport cu dezvoltarea fixă a funcţiilor administrative şi statale) este limba care e folosită pe plan intern pentru redactarea textelor oficiale ale statului, pentru comunicarea în administraţie, în justiţie, în mass-media, ca limbă de predare în învăţământul de stat, oficializată printr-un act administrativ (de obicei prin Constituţie). Uneori, în cazul ţărilor de curând independente, limba oficială e luată în raport cu limba naţională a statului, pentru care, pe drept, se pune alegerea unei limbi oficiale. Există o distincţie utilă între limba oficială de iure şi limba oficială de facto.

 

Bilingvismul

Bilingvism – folosirea alternativă a două limbi de către una şi aceeaşi persoană (bilingvism individual) sau de către un grup social, o comunitate de locutori (bilingvism social). Atât bilingvismul individual, cât şi bilingvismul social se subdivizează într-un şir de subtipuri, conform anumitor criterii de clasificare.

Tipuri de bilingvism individual:

I. Conform condiţiilor achiziţionării celei de a doua limbi (unde? când? cum?) deosebim:

1. Bilingvism precoce:

1.1. bilingvism compus (achiziţionat în copilărie, în familii bilingve);

1.2. bilingvism coordonat (în procesul şcolii);

2. Bilingvism natural (în căsătorii mixte);

3. Bilingvism voluntar (determinat de voinţa individului):

3.1. bilingvism simultan (a învăţat cea de a doua limbă concomitent cu altă limbă);

3.2. bilingvism consecutiv (după altă limbă);

3.3. bilingvism primar (prin contact);

3.4. bilingvism secundar (prin instruire).

II. După gradul de competenţă în cele două limbi:

3.5. Bilingvism echilibrat, simetric, echilingvism (cunoaştere identică a celor două limbi);

3.6. Semilingvism (în una dintre limbi bagajul lexical al individului răspunde doar necesităţilor sale sociale);

3.7. Bilingvism reciproc (bilingvii de acelaşi nivel de competenţă trec reciproc de la o limbă la alta);

3.8. Bilingvism nereciproc (unul dintre bilingvi, înţelegând totul în ambele limbi, poate utiliza doar una).

III. După numărul limbilor cunoscute:

1.Bilingvism;

2.Trilingvism;

3.Cvadrilingvism;

4.Plurilingvism (multilingvism).

Tipuri de bilingvism social sau regional, cultural, naţional:

I. Conform situaţiei în legislaţie:

1.Bilingvism oficial sau decretat (în cazul bilingvismului oficial se aplică două principii: a) principiul teritorial (Federaţia Elveţiană) şi b) principiul personalităţii (Canada). Astfel, bilingvismul oficial poate fi:

a) impersonal (guvernare bilingvă, cetăţeni monolingvi);

b) personal (guvernare monolingvă, cetăţeni bilingvi).

II. În dependenţă de funcţiile sociale ale fiecărei limbi:

1. Bilingvism neutru sau funcţional (ambele limbi funcţionează în toate sferele sociale);

2. Bilingvism diglosic (caracteristic situaţiilor de diglosie):

a) parţial – are loc trecerea parţială la limba A în urma presiunii externe cu caracter politic şi social, de exemplu, emigrarea;

b) total are loc înlocuirea totală a uneia dintre limbi cu cealaltă limbă în unele sfere sociale superioare).

III. În dependenţă de politica lingvistică promovată:

1. Bilingvism de asimilare, la rândul său poate fi:

b) b. subsitutiv, de transfer sau negativ (dacă se duce o politică de asimilare a unei limbi genetic şi structural mult diferită de cea impusă; şcoala poate contribui la asimilarea progresivă a vorbitorilor care utilizează acasă o altă limbă decât cea a statului);

b) b. de menţinere sau pozitiv (şcoala poate perpetua bilingvismul unei populaţii).

IV. Conform condiţiilor geografice şi sociale:

1. Bilingvism natural (trai în apropierea frontierei dintre două arii lingvistice sau într-o localitate bilingvă, căsătorii mixte);

2. Bilingvism instituţional (fiecare instituţie, corporaţie, minister etc. poate practica propriul său bilingvism):

a) b. vertical (dacă direcţia funcţionează într-o limbă şi forţa de muncă în alta, comunicarea între superiori şi subalterni se menţine prin intermediul cadrelor bilingve);

b) b. orizontal, de legătură (între instituţii care funcţionează în limbi diferite).

 

NOTA BENE!

Dintre toate tipurile de bilingvism social, în spațiul lingvistic pruto-nistrean s-a manifestat, pe parcursul istoriei (1828-1905), bilingvismul de asimilare rus-român (zis și bilingvism diglosic sau bilingvism substitutiv), limba română a fost substituită de limba rusă în toate sferele sociale de activitate.

Perioada 1940-1989, deși este de iure dominată de bilingvismul oficial român-rus (sau bilingvismul decretat), totuși de facto această perioadă istorică s-a caracterizat prin monolingvismul oficial rus, deoarece sub masca bilingvismului armonios s-a promovat unilingvismul.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog