Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Te voi tălpa, prietene, desculț; Corul vocilor ascunse; Lenevind între perne; La mare, la soare; În casa care nu mai este; Tabiet; Muza la semafor; Un pat și zece ochi; Acolo pâlpâie lumini; Înțepeniți; Aproape apocalipsă

Elena VIZIR

Alte articole de
Elena VIZIR
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Te voi tălpa, prietene, desculţ

Tu, drumule, pământ dezavuat de flori,

de iarbă, de pădure

şi îmbrăcat în straie dure,

eşti ca un şarpe adormit, cu mii de-artere,

ce-au înţesat întinsul Terrei,

sticlindu-şi ochii falşi, de trei culori,

atunci când vrea să pună la-ncercare

de sunt sau nu disciplinate

„insectele de fier” anvelopate

ce-i mişună întruna pe spinare.

 

Tu, drumule, pământ încorsetat,

eşti ca un brâu din pânză sură,

cu marginea dantelată

şi cu decorul animat,

ce se menţine neschimbat

doar cât culoarea de cireaşă coaptă

a supranasturelui aprins lângă bordură.

O, drum cu îmbrăcări mobile şi pestriţe

peste zbârceli, pistrui şi aluniţe

şi cicatrici ce-ţi dezgolesc nisipul,

eşti captivant, cum nu sunt mulţi...

Ca să îţi simt până la os zvâcnirea

şi, totodată, să nu fac risipă

de protocol, de lux şi curtenire,

te voi tălpa, prietene, desculţ!

 

Corul vocilor ascunse

Pentru că stau ascunse,

nimeni niciodată știe:

sunt vreo sută sau vreo mie

voci în corul dintre frunze

care cântă-n veselie

de cu zori, ziua,-n amiază,

până seara, la chindie,

atât timp cât raze curg –

chiar și umbrele dansează!

 

Când se stinge, în amurg,

printre crengi, ultima rază

și obscurul potolește

dansul umbrelor de frunze,

fără grabă, contenește

corul vocilor ascunse.

  

Lenevind între perne

Atunci când ziua trece în noapte,

o mulțime de furnici-marionete

poartă prin ramuri neștiutoare de sete

drogul ce transformă în stele

florile singulare, înbalonate,

de pe arbori cu organele betonate.

Prin subțirile brațuri, acele furnici

ajung și aici,

aducându-mi tot felul de știri,

filme de dragoste și cu vampiri,

emisiuni cu personalități, cu modele,

și alte răsfățuri moderne,

pe care le-nghit lenevind între perne...

– Poftim, îmi zic ele,

ți-am adus hrană spirituală

cu sare, piper, nițică acreală

și câteva deserturi –

le poți mânca întregi sau pe sferturi...

Unu, doi, trei...

servește-te ce vrei!

 

La mare, la soare

Pe-o piatră neagră de dig

stau în costumul meu antic...

dar – straniu – nu-mi este frig!

Ce frumos! Ce plăcut! Ce romantic!

Privirea mi-e încântată

de valuri, de păsări, de soare...

Când soarele-ncepe să-mi ardă

„costumul” meu în exces,

atunci mă arunc de pe piatră

drept în apa sărată,

însă... degrabă ies,

ca nu cumva să mă vadă

vreun animal de mare,

să mă confunde c-o nadă

trasă pe un cârlig

și să mă-nghită-ntr-o doară,

înainte ca eu să strig:

„Sunt dintr-o specie rară,

ce nu-i acceptabil să moară!!!”

 

În casa care nu mai este

În casa ceea, care nu mai este casă-acum,

ci-i patru mari ghivece lângă drum,

în care crește holbură, pelin, știr și urzici,

aveam, cândva, și eu bunici,

pe care-i vizitam din când în când...

Nu îi mai am acum, căci au plecat, pe rând,

să se topească-n bulgări-frați

ce mai întâi sunt dispersați,

și-apoi, grămadă, aruncați

și cu o cruce-ncununați.

 

...Dar ce se-aude? Să ascult!...

da, dincolo de ghivece,

aud un râu ce grabnic trece;

în el am prins cu mâna pește

și-am învățat să mă scufund –

a fost demult, foarte demult!

 

...Pe malul lui, iarba-nverzește,

iar eu mă simt bătrân și veșted.

 

Tabiet

Plouă în urbe.

Pe bulevardele drepte şi curbe,

melci metalişti de-ai locului,

hip-hopează pe-asfalturi umede.

Ritmul nebun al hard rock-ului,

avându-l mereu în suflet şi-n gând,

îl practică doar în anumite momente,

ca să nu declanşeze situaţii de accidente.

 

Atenţie! Prin ploaie şi vânt,

pe şoseaua înrourată,

se produce preludiul antitezei

ce se întâmplă nu-n fiece an:

un melc dezvoltă viteză!

...Însă renunţă curând

şi continuă să se deplaseze

după tabietul moluscian.

 

Muza la semafor

Deja de vreo săptămână,

pe ale urbei întinse prospecte,

bijuteria-mi de limuzină

cu pneurile perfecte

în jurul jantelor diamantine

efectuează hobby-traiecte.

 

Sunt, pot zice, stăpână

pe ambreiaj şi pe frână; 

mai greu cu acceleraţia –

mă-ncurcă-aglomeraţia.

 

Ajunsă-s la semafor...

„Cedează trecerea! îmi scapără-n minte,

apoi, la verde, mergi înainte...”

Însă îmi vine prompt inspiraţia

şi hotărăsc să-mi notez repejor

nişte gânduri înaripate

aduse de spiritul creator...

 

Caut prin buzunare, prin boxă, prin geantă

o foaie şi-un pix sau un vârf de creion;

scriu pe volan şi... apăs pe claxon!

 

Vai! timorată c-am claxonat,

doamna muză a evadat...

Sunt lac de apă pe frunte şi-n palme,

de nu mai ştiu încotro ţineam calea...

şi, pe de-asupra, un cor de sudalme

acompaniate de ritmuri stridente

m-avertizează să fiu mai atentă:

la semafor e verde culoarea!...

 

Ambreiaj, întâia, viteză,-nainte!

...Ce tare aş vrea-n astă clipă fierbinte

s-ajung undeva lâng-o apă, la soare,

şi să mă joc, să mă joc în cuvinte...


Un pat şi zece ochi

Sub un copac rotat – pe lângă care

bătrâni şi tineri

şi copii frumoşi,

în zile-obişnuite sau de sărbătoare

se-ndreaptă spre lăcaşul Sfânta Vineri,

ce-i vizavi de Parcul Moghioroş –

stă un pat

care-a avut o viaţă lungă

şi la care, în sfârşit, au renunţat,

 însă i-a fost dat să ajungă

încă o dată de-folos...

Iar noul proprietar al său –

bolnav, distrus, pierdut, slinos –

a fost lăsat de către-autorităţi şi Dumnezeu

să ceară milă de la moşnegi şi babe,

şi de la tineri –

care se-ndreaptă spre lăcaşul Sfânta Vineri...

În preajma lui sunt patru bodygarzi

cu boturile stând pe labe:

doi câini de rasă, dar abandonaţi,

şi alţii doi născuţi bastarzi...

„Fiţi binecuvântaţi!” –

răsună-o voce ca de psalt,

în ritmul paşilor pe-asfalt

şi zece ochi privesc în aşteptare:

„Ne dă bănuţi?... Ne dă mâncare?...”

 

Acolo pâlpâie lumini

Acolo unde, 

din interiorul unor case

cu obloanele trase,

gazdele ascultă, stând culcate,

monologurile fiinţelor apropiate,

ce le vizitează pe apucate

(în pauzele dintre fragmentele de viaţă) –

acolo cerul se lasă

mai jos ca oriunde,

iar tristeţile cele mai profunde

se ridică la suprafaţă;

acolo pâlpâie lumini descrescătoare,

jos, lângă pietre,

şi-acolo florile sunt purtătoare

de veşnice regrete.

 

Înţepeniţi

Veni un vânt, aduse-o ploaie,

ce mai întâi a curs şuvoaie,

apoi a devenit strai efemer

peste copaci înţepeniţi de ger,

încât credeam că, iată, pier...

 

Nu pier! Au început să cânte

din membrele lor tremurânde...

E-o melodie care să ne încânte?

Ba dimpotrivă, este chiar hidoasă,

de-ţi vine s-o iei la sănătoasa...

 

Dar vremea trece,

vântul stă şi cerul cerne fulgi

şi uiţi c-aveai de gând să fugi,

căci clipele îţi par mai dulci

cu zahăru-acesta rece...

 

A nins atât încât să ne înece!

Riscăm să devenim statui...

Auzi?! Noi fulgi am admirat destui

şi bine-ar fi să mergem,

căci nu mai cred să vină,

pe timpu-acesta, vreo maşină...

 

Aproape apocalipsă

Gheţari condamnaţi la pieire

vuiesc, trosnesc şi transpiră,

fără a face munci silnice;

evenimente zilnice

şi vise colorate

alunecă-n Antichitate,

lăsând amprente carbonizate

în fierbinţeala trăirii.

Hazarduri vin în neştire

potop peste-omenire –

vulcani, tornade, o eclipsă –

încât şi cerul din suflet

pornit e să se bulverseze...

Privind ca nişte-amoreze

la vulturi, cocori şi la berze

ce zboară deasupra planetei,

departe de-Apocalipsă,

pisici lascive şi suple

se plimbă şi fac piruete.

 

Fiindcă e Domnul cu noi,

orice s-ar întâmpla –

vulcane, tsunami, zăpadă –

munţii nu or să cadă!

 

...Cad sâmburii în noroi,

ştiind că se vor înălţa.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog