Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM SILVIU BEREJAN

Plecăciunile noastre, adevărat bărbat al neamului!

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

1. După 1990, enormă. Spun „după 1990”, deoarece, până la acea dată, la Chişinău şi în tot U.R.S.S.-ul, regimul interzisese nu numai să pronunţi cuvintele „român”, „română”, „Basarabia” cu referire la realităţile din R.S.S.M. (era altceva dacă înfierai „regimul burghezo-moşieresc român”!), ci chiar să te gândeşti la faptul că eşti român şi vorbeşti româneşte. Din păcate, fariseii de azi, care, deşi cunosc prea bine situaţia de atunci, continuă să îi incrimineze regretatului academician că nu ar fi fost la fel de curajos şi până în 1990.
Ca mai toţi intelectualii din perioada postbelică, conştient de faptul că limba vorbită pe malul drept al Prutului, în pofida nivelulului de degradare la care ajunsese, era limba română, Silviu Berejan s-a angajat cu tot elanul, cunoştinţele şi capacitatea lui în opera de salvare a acesteia în arealul basarabean, de apărare şi propagare a normelor ei literare, de combatere a devierilor de la normă (rezultate mai ales din influenţa „benefică” a limbii în care vorbea „întreaga planetă”). Dacă mi-aş pune mintea cu fariseii despre care vorbeam, i-aş decepţiona, spunându-le că, încă în 1956, sub ochii atotveghetori şi atotvăzători ai cenzurii, în lucrarea colectivă Curs de limbă moldovenească literară contemporană, vol. I, cu contribuţia personală a tânărului cercetător ştiinţific Silviu Berejan, s-a scris, pentru prima dată după 1944, despre unitatea de limbă moldo-română!
Imediat după adoptarea legislaţiei lingvistice, pentru a spulbera sinistra predicţie a secretarului doi al PCM F. Bondarciuk şi temerile unor intelectuali de bună credinţă cum că, odată cu revenirea la grafie latină, „toată republica ar deveni analfabetă”, un grup de lingvişti de la Academia de Ştiinţe şi din instituţiile de învăţământ superior din Chişinău a purces de urgenţă la întocmirea ghidului Normele ortografice, ortoepice şi de punctuaţie. („Dacă nu ne dau voie s-o numim «română», atunci să evităm în genere a o indica în titlu”, a spus, solomonic, coordonatorul S. Berejan. Noi înşine, I. Dumeniuk, Gh. Rusnac şi subsemnatul, procedaserăm la fel când am predat, în noiembrie 1989, unei edituri obscure din Chişinău ghidul Îndrumar de ortografie, care a şi apărut în 1990, înaintea lucrării sus-menţionate). La corectura lucrării, împreună cu colegul Ion Dumeniuk, fără ştirea coordonatorului, am adăugat, cu de la sine voinţă, la sfârşitul titlului cuvintele „ale limbii române”. Când lucrarea colectivă a apărut cu precizarea de rigoare, coordonatorul ne-a scrutat o clipă, fără să ne dojenească, după cum ne aşteptam, iar faţa lui a schiţat un surâs tainic de satisfacţie. Poate că, din clipa aceea, academicianul a reuşit să izgonească definitiv sclavul încătuşat din sine şi să se avânte pe aripile libertăţii râvnite de o jumătate de secol. Mă bucur sincer că i-am fost alături într-un moment de „slobozenie” (aşa cum m-am bucurat şi mai târziu, când l-am ajutat, împreună cu Alexandru Bantoş, pe profesorul nostru, academicianul Nicolae Corlăteanu, să rupă tăcerea pe care şi-o impusese, în anii marii bătălii pentru limbă şi alfabet, ca pe o mea culpa pentru păcatul de a fi pactizat anterior cu diavolul şi să declare, sus şi răspicat, de la tribuna din parlament a Conferinţei „Limba română este numele corect al limbii noastre” din 20 iulie 1995: „Odată şi odată trebuie să ajungem cu toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită cu numele său adevărat – română”).
În 1998, când la Chişinău îmi apăruse cartea Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, credeam că scrisesem cele mai multe articole în apărarea denumirii corecte a limbii noastre (limba română) şi a vorbitorilor ei din Basarabia (români basarabeni). Ei, aş! S. Berejan (care, în 1995, când aflase că Al. Bantoş, sub influenţa demersului politic al preşedintelui Mircea Snegur din 27.04.2005 către parlament pentru modificarea articolului 13 din Constituţie – acelaşi preşedinte care, în 1992, când în parlament s-a pus la vot articolul 13 şi a trecut formularea agrarienilor „limba moldovenească”, absentase la şedinţă şi care a promulgat imediat, fără nicio obiecţie, Constituţia cu formularea agrariană –, pune la cale o conferinţă chiar în incinta parlamentului cu genericul „Limba română este numele corect al limbii noastre”, se întristase de-a binelea, ştiind că toate eforturile lingviştilor, ale Prezidiului Academiei, ale diferitor foruri ştiinţifice internaţionale nu reuşiseră să spargă încăpăţânarea de beton armat a deputaţilor agrarieni aflaţi la putere de a-şi face mendrele, oficializând-o, din 1992, ca „moldovenească”, cu scopul declarat de a ne tăia pofta să mai spunem vreodată că suntem români şi să mai nutrim vreo speranţă de unire cu România) ne-a întrecut toate aşteptările! Itinerarul sociolingvistic al lui S. Berejan, apărut recent şi pe care nu-l deţin în momentul când scriu aceste rânduri, pentru a putea face şi o statistică elementară probatorie, cred să-mi confirme spusele. Pe lângă faptul că ne-a fost port-drapel în marea bătălie, a fost şi un luptător curajos, de neînvins. Despre avatarurile identitare ale limbii şi ale vorbitorilor ei din Republica Moldova a vorbit, în nenumărate rânduri, la diverse întruniri din republică şi din Ţară şi a publicat o serie de articole, studii, interviuri la Chişinău, Bălţi, Iaşi, Suceava, Cluj-Napoca, Bucureşti, Torino, Leipzig. Ca un adevărat savant, el nu se lua la trântă cu imbecilul X, Y, Z, care turna la braşoave cu neruşinare, de aceea discursul său evită polemicile directe cu un limbaj ca la „talcioc” şi ia forma unei argumentări carteziene. Noi, ceilalţi, uneori mai cădeam în capcana polemicilor pusă diabolic prin colţuri de herostraţii neamului gen Lazarev, Stati, Dziubinski & Co şi mai recurgeam, în asemenea cazuri, şi la un limbaj pe potrivă. Silviu Berejan, niciodată. Formula tema, construia fundamentul teoretic necesar şi începea demonstrarea teoremei: care e raportul dintre termenii „dialect – subdialect – grai”, „limba standard (exemplară, în terminologia maestrului Eugeniu Coşeriu, pe care îl adora) – limba vorbită”, aşa-numita „limba moldovenească” şi „limba română”; de ce termenul „limba română” acoperă şi semnificaţia termenului „limba (mai exact, vorbirea) moldovenească”, iar ultimul pe a primului – nu, ca, până la urmă, să demonstreze diogenic de simplu şi de frumos că aşa-zisa „limbă moldovenească” poate şi trebuie numită „limbă română”, în timp ce „limba moldovenească” nu poate şi nici nu va fi folosită vreodată în locul limbii române.
S. Berejan este cel care a formulat, la solicitarea Parlamentului, din partea Prezidiului Academiei, la 9.09.1994, concluzia privind numele corect al limbii noastre care trebuie să figureze în Constituţie: limba română. Concluzie solemnă, demnă, imbatabilă. Tot el a contribuit la demonstrarea adevărului în problema denumirii corecte a limbii noastre pe care a adoptat-o adunarea generală a academiei din 28.02.1996.
Acad. S. Berejan era conştient şi mâhnit peste măsură de irosirea forţelor de creaţie în lupta cu impostura şi minciuna crasă. Era indignat de ideologizarea, politizarea excesivă, denaturarea în scopuri propagandistice, pentru ca vechii nomenclaturişti să se menţină la putere, a unor lucruri sfinte inimii de român şi clare ca bună ziua. De multe ori l-am văzut dezolat, necăjit că, în loc să mai scrie un studiu, este nevoit să-şi întrerupă activitatea de cercetător laborios în probleme de teorie şi filozofie a limbajului şi să se ocupe de lucruri inutile. Preocupări futile, cum ar fi spus Ion Mocreac. Dar tocmai pentru că îi era atacată „sfânta sfintelor” – limba noastră cea română (apropo, ştiaţi că la o întrunire de pomină din sala mare de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” a Societăţii, numită evaziv, cum ni-i feleşagul, „Limba noastră”, S. Berejan a fost acela care a propus ca, la sigla existentă a numitei societăţi, să fie adăugate cuvintele „cea română”: „Limba noastră cea română”?) – nu considera inutil efortul şi se antrena în luptă cu dârzenie îndoită de apărător al cetăţii.
Regretatul S. Berejan era plin de energie şi avea convingerea că îi va rămâne timp pentru a-şi materializa în noi cărţi de referinţă ideile care îl asaltau. Destinul a decis altfel. M-aş teme să bănuiesc că Al. Bantoş ar fi avut o premoniţie acum 13 ani, când i-a smuls extrem de modestului intervievat o profesiune de credinţă, zguduitoare prin sinceritatea şi onestitatea care îl caracterizează: „...nu regret totuşi viaţa trăită, căci, la urma urmei, am studiat şi mi-am apărat, cât şi cum am putut, limba neamului. Şi asta vreau s-o afirm acum, înspre apusul vieţii, deschis: mi-am iubit dintotdeauna limba şi neamul şi anume aceste sentimente mi-au insuflat energie şi putere de rezistenţă. Le voi iubi şi în continuare cu aceeaşi intensitate şi le voi apăra cu aceeaşi perseverenţă în orice situaţie. Cu convingerea fermă şi cu credinţa nestrămutată că numai aşa e bine, îmi voi duce crucea până la capăt”. Nu ascund că mi-ar plăcea şi mie să subscriu la spusele marelui savant.
2. Calităţile de conducător şi de organizator al muncii colective cred că rezultă din extraordinarele calităţi morale ale lui Silviu Berejan: autodisciplină şi exigenţă maximă faţă de sine (la început impuse, probabil, ulterior devenite o necesitate); o capacitate de muncă fenomenală (în perioada 1978-1985, când ne angajase prin cumul – subsemnatul, Ion Mocreac şi Gheorghe Rusnac – pe post de redactori la volumul II al Dicţionarului explicativ al limbii moldoveneşti, după o zi de muncă la institut, ne întrunea serile la domiciliul său, unde lucram fără întrerupere până pe la orele 22-23, când cei doi colegi plecau acasă, iar eu, întrucât locuiam în acelaşi bloc, mai rămâneam pentru vreo oră-două, să punem la punct cazurile mai dificile, rămase nesoluţionate. Ceea ce m-a frapat îndeosebi este că, deşi ne frământam împreună la definirea sensului unui cuvânt, dumnealui este cel care făcea şi munca de rutină – trecerea definiţiilor manu propria pe fişe, jenându-se să ne propună vreunuia dintre noi efectuarea acestei operaţii istovitoare); un simţ elevat al datoriei, respectul necondiţionat faţă de cei din jur, ataşamentul faţă de adevăraţii prieteni; atenţie şi compasiune pentru colegi; frica de a comite o nedreptate; modestie excesivă; onestitate; o corectitudine şi o delicateţe cum rar mai întâlneşti în ziua de azi; dăruire totală muncii de cercetător; acribie şi pedanterie de scrib. N-a alergat după glorie şi lauri. Când activitatea îi era apreciată, considera aceasta drept un lucru firesc. Se întrista însă când erau încununaţi cu lauri unii care, în toiul bătăliei pentru limbă şi alfabet, se cam ascundeau prin buruieni („Să mai scrie şi heralzii!”, zicea, cu necaz, câteodată, când i se propunea vreun material). Mi-aş permite totuşi să relev câteva trăsături ale capului de şcoală lingvistică şi organizatorului muncii de cercetare colectivă Silviu Berejan: punctualitate; model în efectuarea muncii pe care o presta; munca sârguincioasă, cot la cot cu colegii, la realizarea proiectelor comune; colegialitate; simţul de datorie adusă la îndeplinire nu ca urmare a fricii, ci a unei conştiinţe înalte, a remuşcării în faţa propriei conştiinţe pentru un lucru amânat sau făcut de mântuială; susţinerea tinerilor în creşterea lor profesională; repartizarea imparţială a modestelor mijloace financiare ale institutului pentru participarea colaboratorilor la manifestări ştiinţifice de prestigiu din ţară şi de peste hotare. În calitate de director al Institutului de Lingvistică, prin contribuţii personale şi meritorii şi numele pe care şi-l câştigase pe drept în lingvistica sovietică şi în cea universală, prin atragerea unor cercetători din cadrul Academiei (Maria Cosniceanu, Vasile Pavel etc.) la lucrări europene de anvergură în domeniul dialectologiei, antroponimiei, sociolingvisticii, a introdus instituţia în circuitul de colaborări şi evaluări de proiecte internaţionale, sporindu-i prestigiul. Convingătoare sunt, în acest sens, colaborările cu Institutul de Lingvistică al A.Ş. din U.R.S.S., cu institutul de specialitate al A.Ş. din Ucraina, cu Catedra de Romanistică a Universităţii „Taras Şevcenko” din Kiev, cu institutele academice de profil din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, cu catedrele de limba română de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi şi „Ştefan cel Mare” din Suceava, la organizarea şi participarea la diverse conferinţe, întruniri, simpozioane republicane, unionale, internaţionale. Acelaşi centru ştiinţific coordona activităţile de cercetare în domeniul limbii din instituţiile de învăţământ superior din republică, iar prin participarea membrilor institutului în diverse comisii de examinare, instructive, metodice, de întocmire, discutare şi aprobare a manualelor şi a programelor şcolare etc. veghea la pregătirea profesională a cadrelor didactice şi de cercetare în domeniu şi la educarea lingvistică a tinerelor generaţii. În calitate de academician coordonator al Secţiei de Ştiinţe Socioumane a contribuit substanţial la dirijiarea selecţiei tematicii de cercetare a institutelor de ramură, la restructurarea unităţilor anchilozate, a înviorat, dar a şi supus unui control mai riguros eficienţa muncii de cercetare din academie.
3. În primul rând, prin lucrările sale S. Berejan nu scria texte pentru satisfacerea orgoliului personal, ci pentru că întotdeauna avea un cuvânt de spus în problemă. Logica expunerii, argumentarea, stilul clar şi concis, structurarea lucrării, expunerea ideilor şi formularea de concluzii pe capitole, subcapitole, paragrafe, subparagrafe, puncte, subpuncte etc. îi conferă textului rigoarea ştiinţelor exacte. (Se vede că nu în zadar tânărul S. Berejan studiase un an la Facultatea de Matematică.) În al doilea rând, în cadrul unor ample reuniuni ştiinţifice demonstra o dicţie şi o expunere impecabile, respecta cu stricteţe timpul prevăzut de program. Răspunsurile la întrebări erau la obiect, concise şi convingătoare. Am să vă relatez doar două din multele cazuri de manifestare a probităţii ştiinţifice a savantului Berejan. Primul. În timpurile de tristă pomină, când nu li se putea spune lucrurilor pe nume, S. Berejan încerca şi atunci să fie onest cu sine şi cu interlocutorii săi. Îmi amintesc de anul 1972, când la Chişinău, la Conferinţa unională în probleme de tipologia asemănărilor şi deosebirilor dintre limbile înrudite, referatul comun din partea institutului, pregătit cu participarea directă a lui S. Berejan, a trezit în sala mare de şedinţe a academiei mai întâi o nedumerire, iar până la urmă – un răsuflu uşor şi o înviorare în ochii publicului: era pentru prima oară când, la un for de prestigiu, în baza aplicării teoriei variabilităţii teritoriale a limbilor standard, dezvoltată şi de şcoala sovietică de lingvistică (G. V. Stepanov, A. I. Domaşnev, A. D. Schweizer, V. G. Gak, E. A. Referovskaja, R. A. Budagov etc.), se afirma că raportul dintre limba moldovenească şi cea română este acelaşi cu raportul dintre limba spaniolă din metropolă (Spania) şi varietăţile teritoriale de spaniolă vorbite în ţările Americii Centrale şi de Sud (cu excepţia Braziliei, în care se vorbeşte o variantă a portughezei), respectiv – cu raportul dintre engleza de pe continentul european (Anglia) şi engleza din fostele colonii britanice sau din America şi Australia, cu raportul dintre franceza din Franţa şi variantele teritoriale ale francezei din alte ţări etc. Idee extrem de curajoasă pentru acele vremuri (pe care o susţinuse şi subsemnatul încă în 1967, în teza sa de doctorat). S. Berejan putea fi fericit: şi referatul a fost întâmpinat cu brio de public, şi adevărul a fost promovat într-un limbaj mai mult sau mai puţin esopic. Ceea ce intriga era faptul că toţi – dar toţi! – corifeii teoriei variabilităţii de la Moscova, sosiţi la Chişinău, militau cu fervoare pentru unitatea limbilor din metropole şi a variantelor teritoriale ale acestora de pe glob şi numai când venea vorba de „moldovenească” o scăldau în două ape în sensul că da, are trăsături apropiate cu româna, dar, în calitate de limba naţională a moldovenilor, ea îndeplineşte toate trăsăturile unei limbi naţionale de sine stătătoare. Stai, bădie! Cum vine treaba asta? Dar variantele teritoriale ale englezei, spaniolei, germanei, francezei, portughezei etc. din alte ţări decât metropola nu îndeplinesc aceleaşi funcţii?! În cazul dat totuşi se vorbeşte de variante teritoriale încadrate în sistemul aceleiaşi limbi cu limba din metropolă, iar moldoveneasca face excepţie de la regulă, nu ţine de limba română, acestea sunt două limbi romanice diferite? Halal teoreticieni! Iată ce înseamnă imixtiune a politicului şi ideologicului în treburile ştiinţei! Până la urmă, autorităţile de la Chişinău, împreună cu cele din centru, i-au convins pe musafiri să nu se amestece în „treburile interne” (lingvistice) ale R.S.S.M. şi aceştia au sacrificat conjuncturii politice obiectivitatea ştiinţifică. Prima variantă a broşurii cu materialele conferinţei a fost dată sub cuţit, iar cea de a doua, citită cu lupa şi scuturată de orice idee „subversivă” din referatul comun al moldovenilor, care nu mai semăna câtuşi de puţin cu cele afirmate la conferinţă, a apărut abia în 1976. Dar maurul putea să doarmă cu conştiinţa împăcată: îşi făcuse bine treaba!
Al doilea caz. În toamna lui 1988, când străzile Chişinăului duduiau sub paşii „gloatelor” dezlănţuite (cum erau numiţi de oficialităţi şi de ciracii ministrului de interne de atunci Vladimir Nicolaevici Voronin) de oameni simpli veniţi din toate colţurile „bătrânei” Moldove „pentru a asalta cerul”, adică să ceară „Limbă! Alfabet latin!”, conducerea Institutului de Lingvistică al A.Ş.M. îi invitase pe colaboratorii Sectorului de Limbi Romanice de la Institutul de Lingvistică al A.Ş. din U.R.S.S. la o şedinţă comună, în cadrul căreia să se discute cele trei chestiuni principiale, care frământau întreaga republică: 1) Recunoaşterea identităţii dintre limba moldovenească şi limba română; 2) Atribuirea limbii moldoveneşti a statutului de limbă oficială pe teritoriul R.M.; 3) Recunoaşterea necesităţii de a reveni la scrisul latin. Ţin minte, prof. univ. Anatol Ciobanu a sărit ca ars când l-a auzit pe V. M. Solnţev, directorul Institutului de Lingvistică al A.Ş. din U.R.S.S. spunând că moscoviţii au venit să discute, nu să ia vreun fel de decizii. Cum adică, republica e un vulcan gata-gata să erupă, iar noi numai să discutăm?! A propus să fie format un secretariat ad-hoc, care să fixeze opiniile savanţilor, să întocmească un proiect de rezoluţie, care să fie pus, la finele lucrărilor, la vot, iar hotărârile şedinţei să fie înaintate conducerii de vârf a republicii pentru a fi luate măsurile ce se impuneau. Slavă Domnului, propunerea dlui profesor a trecut, organul de lucru a fost nominalizat şi aprobat, discuţiile care, la început, luaseră o turnură cam neclară au fost canalizate în albia necesară, astfel că cei care luau cuvântul trebuiau să-şi spună, volens-nolens, deschis păsul. S. Berejan, care era în prezidiul şedinţei, parcă luase apă în gură (poate şi de aceea că, peste un an, venea cooptarea de noi membri ai academiei? – mi-aş permite să întreb puţin maliţios). Unul dintre simpaticii discipoli ai Domniei Sale, mare patriot, dar şi bun mehenghi, îşi pierde răbdarea, ia şi trimite în prezidiu cu adresă concretă o ţidulă, prin care îi solicita lui S. Berejan să-şi spună răspicat punctul de vedere în problemele abordate, care frământă opinia publică. Înlemnisem de emoţie pentru mentorul meu spiritual. Parcă-l văd pe Silviu Grigorevici, emoţionat, roşu ca stacojul, vorbind de la tribună: „Dar oare se mai îndoieşte cineva că eu sunt pentru atribuirea statutului de limbă de stat limbii pe care mi-au lăsat-o părinţii şi înaintaşii? Dar oare eu să fiu acela care s-ar îndoi de unitatea de limbă moldo-română? În sfârşit, oare se îndoieşte cineva că eu aş vrea să revin la lumina crinilor latini, ale căror petale îmi produceau îmbătătorul fior de îndrăgostit în anii mei de şcoală?”. Sala – electrizată, aplauze frenetice. Am răsuflat uşurat, m-am bucurat ca pentru fratele meu (fie-i ţărâna uşoară). Ce luptă cumplită trebuie să se fi dat în sufletul unui om prins între Scila şi Caribda cruntelor realităţi de Gulag ideologic, în care ne zbăteam şi ne sufocam toţi, şi onestitatea şi demnitatea de om şi savant! A învins onestitatea şi demnitatea, adevărul a biruit frica! Plecăciunile noastre, adevărat bărbat al neamului!
În al treilea rând, în discuţii, la care am avut onoarea să particip uneori, îşi respecta interlocutorul, mai ales dacă vedea că acesta din urmă vine cu idei pe care reuşeşte să le susţină. Îşi verifica rigoarea propriilor argumentări şi nu se jena să recunoască un argument forte al partenerului. Intransigent, gata să meargă până în pânzele albe în combaterea unor stupidităţi lansate pe şest de către adepţii „moldovenismului primitiv”. Lingvistica teoretică a pierdut câteva lucrări de valoare pe care nu a mai reuşit să le scrie teoreticianul Berejan din cauza hărţuielilor în materie de limbă „create” de nulităţile ce executau o comandă politică.
4. Silviu Berejan a avut ambiţia să aplice principiile filozofiei dialectice la examinarea, comentarea şi clasificarea unităţilor limbii. În pas cu marea lingvistică, savantul ne-a învăţat an de an, în cadrul seminarului metodologic pe care îl conducea, să delimităm, la tratarea noţiunilor din ştiinţa noastră, planul ontologic de cel gnoseologic, esenţa de fenomen, abstractul de concret, particularul de general, necesarul de accidental, nivelul limbii de cel al vorbirii, sistemul de structură, planul expresiei de planul conţinutului, relaţiile paradigmatice de cele sintagmatice etc. (Ion Eţcu este primul care i-a urmat cu fidelitate principiile, a se vedea Tipologia propoziţiilor...). Nu m-aş lăsa provocat să caracterizez cele două lucrări fundamentale ale autorului, căci acestea au fost analizate profund şi competent, la vremea apariţiei lor, de către reputaţi specialişti de la noi şi de pe alte meleaguri. Prima, despre infinitiv, este scrisă în „dulcele stil clasic” al lingvisticii tradiţionale, în care predomina, de regulă, analiza în plan sincronic, cu rare incursiuni în diacronie (istorie). Cea de-a doua lucrare, Echivalenţa semantică a unităţilor lexicale, este o mostră de studiu teoretic fundamental din lingvistica modernă (mai concret, din semantica funcţională). Chiar dacă cineva ar încerca să afirme că Silviu Berejan nu a descoperit americi în teoria lingvistică propriu-zisă, căci ideile de sistem, structură, câmpuri semantice, trăsături semantice minimale generice şi diferenţiale, semnificat şi semnificant, paradigmă, sintagmă, relaţii paradigmatice / relaţii sintagmatice etc. circulau ca o fantomă în Europa, regretatul lingvist este primul care a reuşit să le aplice iscusit şi creator, să le sintetizeze într-o lucrare de proporţii, dând construcţiei pe care a înălţat-o aspect de întreg riguros, armonios, elegant, trainic, imperisabil. Trecută necruţător prin sita bună şi deasă a analizei dihotomice limbă – vorbire, sincronie – diacronie, paradigmatică – sintagmatică, planul expresiei – planul conţinutului, sistemul şi structura limbii, câmpuri semantice şi câmpuri noţionale, raportul dintre relaţiile omolexice – omosemice, paralexice – parasemice, eterolexice – eterosemice, supusă analizei componenţiale în seme, problema omosemantelor (sinonimele, în terminologia tradiţională) a fost, în sfârşit, elucidată. Acestea trebuie distinse net de parasemante, cu care se confundă frecvent în lingvistica / lexicografia tradiţională, cu atât mai mult de eterosemante. Principiul anunţat pentru prima oară la noi este pus în aplicare cu rigurozitate, de asemenea pentru prima oară, şi în practica lexicografică mondială, la explicarea semnificaţiilor unităţilor lexicale în volumul II al DELM-ului, editat în 1985. Lui S. Berejan nu i-a ajuns timp să pună pe hârtie principiile lexicografiei semantico-funcţionale, cartea de vis şi cântecul de lebădă al savantului.
5. Alături de dl redactor-şef al revistei „Limba Română” Al. Bantoş, de academicianul Petru Soltan, de profesorul Petru Tolocenco, pe atunci rector al Universităţii din Tiraspol cu sediul la Chişinău, academicianul Silviu Berejan a fost omul de omenie care m-a consolat în perioada de după demiterea, în aprilie 1994, din funcţia de ministru al ştiinţei şi învăţământului, când, rămas fără o bucată de pâine pentru „păcatele” de a fi „românizat” sistemul moldovenesc de învăţământ şi de a fi „reetnizat” (alias „românizat”) tânăra generaţie de elevi şi studenţi moldoveni, mi s-a îngrădit, de către oficialităţi şi partidul democrat-agrar, care ajunsese la putere, revenirea nu numai la catedra de la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, ci şi, în genere, în orice instituţie tangentă cu activitatea ideologică. Mai mult decât atât, dl rector îmi oferea postul de profesor, iar dl academician se retrăgea pe alt post pentru a mi-l oferi pe cel de director al Institutului de Lingvistică. O, sancta simplicitas! Creduli ca şi subsemnatul, ei nu ştiau că intrasem în categoria proscrişilor, iar soarta acestora, după cum se ştie, este pecetluită pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna. M-a emoţionat până la lacrimi generozitatea şi cumsecădenia lor într-un moment de cumpănă, în care vechii prieteni şi venerabilii ministrului de odinioară se fereau de mine ca de un ciumat. Să vegheze bunul Dumnezeu tihna sus-numiţilor şi bunăstarea familiilor Domniilor lor!
M-aş referi şi la un caz nostim, când pedantul lingvist şi bunul cunoscător al subtilităţilor limbii materne Silviu Berejan se pomenise redactat de către istoricul, patriotul şi simpatizantul Frontului Popular Creştin-Democrat Foca Obadă. Multă lume, chiar din personalităţile care făceau parte din componenţa Comisiei interdepartamentale pentru problemele şi perspectivele dezvoltării limbii moldoveneşti de pe lângă fostul Prezidiu al Sovietului Suprem al R.S.S.M. (supranumită, după istoricele ei decizii din decembrie 1998, „Comisie de salvare a limbii”), al cărei secretar a avut onoarea să fie subsemnatul, nu cunoaşte amănuntul că, după fiecare şedinţă, trebuia întocmit de urgenţă, în limbajul „de lemn” al timpului, un comunicat laconic, chibzuit, moderat, care să conţină informaţii de ordin general, acesta urmând să treacă prin furcile caudine ale ATEM-ului, să obţină ok-ul, să revină la secretariat şi, după aprobarea preşedintelui A. Mocanu, să fie transmis presei pentru publicare. Devenise o obişnuinţă ca bietul S. Berejan, neîntrecut stilist, să rămână după fiecare şedinţă, nesilit de nimeni, pentru redactarea informaţiei respective. Ei bine, după ce textul era definitivat, cu mulţumirile mele de rigoare, dl academician pleca spre casă ori institut cu sentimentul datoriei împlinite, eu trimiţând materialul la ATEM şi aşteptând verdictul. Ce-o fi avut dl Obadă cu viitorul ministru Mătcaş, care nu avea să-l mai accepte în minister pe consăteanul d-sale Simion Musteaţă (fapt pentru care patriotul Obadă s-a războit ulterior cu ministrul în funcţie în presă, acuzându-l de preluare de la români a Legii învăţământului, de greşeli de limbă şi stil – în legea preluată de la români?! – etc.), dar ştiu că de fiecare dată înnegrea cu un stilou cu tuş textul care-i era transmis, întorcând propoziţiile de la coadă la cap, când erau formulate de la cap la coadă („să nu se mai ţină atât de băţos ditamai secretarul Mătcaş, să ştie el cu cine are de-a face la ATEM!”). Nu i-am spus niciodată academicianului (nu ştiu cum ar fi reacţionat la prostia omenească, dar îl rog să mă ierte de acolo, din ceruri) de sângele rău pe care mi-l făcea Foca Obadă, fără să aibă habar că lovea în cel mai bun cunoscător al normelor literare şi stilistice ale limbii române.
Şi, pentru a nu lungi vorba, am să evoc un caz mai sentimental. Într-un ajun de 8 Martie 1989, când toţi bărbaţii Chişinăului alergau pe străzi cu flori şi cadouri pentru soţii şi iubite, noi, subsemnatul, academicianul Silviu Berejan şi profesorul universitar Ion Mocreac, membri ai amintitei Comisii interdepartamentale, ne întorceam de la academie dintr-o şedinţă de lucru, în care tatonam opiniile unor personalităţi privind susţinerea propunerii comisiei de a reveni la alfabetul latin (la şedinţă participase şi era în aserţiunea noastră, fapt pentru care îi rămânem recunoscători, şi prof. Alexandru Zavtur, personalitate din tagma ideologilor, cunoscută şi apreciată şi „sus”, la palat). Eram sub impresia declaraţiei lui Andrei Lupan că, în pofida unor reţineri pe care le avea, nu poate să nu fie de acord cu propunerile comisiei, pentru că la şcoală copiii îi scot ochii nepoţelului că bunicu-său nu ar dori revenirea la scrisul latin şi nici n-ar recunoaşte că limba moldovenească e una şi aceeaşi cu limba română. Bietul bătrânul poet, ajunsese să-l înveţe nepoţelul care este adevărul adevărat cu privire la limba noastră cea română!...
Cum mergeam aşa, obosiţi şi plini de jale, numai ce-l aud pe academician adresându-i-se colegului de facultate şi de breaslă: „Măi Ioane, adevăraţii bărbaţi le duc soţiilor flori, iar noi ne ducem acasă ca nişte fraieri”. „Nu-i baiu, fraţilor”, scap eu vorba din gură şi continui cu o parafrazare dintr-un scriitor francez, despre care auzisem la şcoală: „Revenim la grafia latină şi ne întoarcem să culegem ghiocei!”. La grafie am revenit, dar de întors la cules de ghiocei nu ne-am mai întors... Iertaţi-ne, vă rugăm, uitarea, iubite Domnule Academician!

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog