Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

Dumitru Irimia. Națiune și rațiune

Mircea A. DIACONU

Alte articole de
Mircea A. DIACONU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Mai 1983, seara târziu. Student în anul I, urcam la Burdujeni în trenul care avea să ne ducă, pe mine și pe alți doi-trei colegi care-l traduseseră pe Eminescu în germană, la Colocviul Național Studențesc „Mihai Eminescu”. În fine, nu era chiar prima mea descindere pe tărâm științific. De câțiva ani, după ce citisem Charmion sau despre muzică de Dan Botta, mă bătea gândul să translez nu știu ce structură identificată acolo spre poezia eminesciană. Sau viceversa. Cert este că trenul care circula pe ruta Timișoara–Iași, vestit pentru sordid și timp topit, părea acum străbătut de o rumoare aparte. Peste tot, prin compartimente, la o țigară, pe intervalurile pline de bagaje și transpirație, prin colțurile cețoase și vineții (a se vedea, ca referință livrescă, Budila Express), auzeai vorbindu-se despre Sărmanul Dionis, despre Rugăciunea unui dac ori despre Negoițescu. Oamenii obosiți, cum ar fi spus prietenul meu Andrei – dar ei mi-au dispărut demult din minte –, erau un fundal din ce în ce mai inert, cenușiu și ceea ce rețin sunt vocile, aprinse uneori, cuvintele, adesea tăioase, replicile din care deduceai ce s-a întâmplat în urmă cu un an, în fine, tineri care credeau în ideile lor, pentru care erau dispuși să se și lupte. Luptă de inteligență și argumente, luptă de pasiuni. Ei, bine, trenul acesta – în care se lucra nu doar știința, ci și solidaritatea – pleca din Timișoara și traversa două treimi din țară, adunând tineri filologi din Sibiu, Oradea, Cluj-Napoca, Baia Mare, finalmente din Suceava (de-aici mai era doar o aruncătură de băț), pentru a se goli la Iași. Va fi fost, simultan, un altul cu care veneau studenții de la Craiova, București, Galați, Bacău? Dincolo de Eminescu, pe toți aceștia îi unea poate chiar nevoia de a fi incisivi, de a se cunoaște și de a se cizela în confruntări, bucuria revederii și, țin să cred, sentimentul puternic de libertate. Practicam acest sentiment. Când ceea ce contează sunt doar ideile pentru care te lupți, ce-ți puteau lua autoritățile acelea invizibile, de care ne cam durea în cot? Cam așa cred că gândeam ori simțeam atunci. 

În fine, la Iași, în gară, profesorul Dumitru Irimia avea să pună ordine în haos și hărmălaia avea să se stingă. Cel care scrisese Limbajul poetic eminescian, studiu de muncă, rigoare și tehnică, știa nu numai ce e poezia, dar și cum să pună șaua pe bidivii (în ce mă privește, eram mai degrabă un lup singuratic). Altfel, la cei 44 de ani pe care-i avea atunci, mi se părea un student ceva mai mare. Nu știu dacă își întâmpina colegii mai tineri spunându-le, ca mai târziu, „Bine ați venit acasă!”. Dar, la Iași, în prezența lui, dacă nu cumva în Eminescu, te simțeai cu adevărat acasă. Se vorbește, acum pare-mi-se doar cu jumătate de gură, despre exigența profesorului. Va fi fost exigent, fără îndoială, dar exigența aceea era o formă de respect și un semn de demnitate. Discuția între egali, acesta era terenul pe care se situa și pe care dorea să-l construiască profesorul Dumitru Irimia. Nu improviza niciodată și dorea să-și probeze ideile prin ceilalți. Era la mijloc și o pedagogie subtilă: cum poți să te formezi mai bine decât înțelegând argumentele celuilalt și cizelându-ți astfel propriile argumente? Nu improviza poate tocmai pentru că la mijloc era, mod natural de a fi, respectul de sine, ca profesor, ca om de știință și, deopotrivă, respectul față de celălalt. Argumentația, demonstrația logică, tăierea firului în patru în arhitecturi vizibile păreau o rațiune pusă în scenă. Nu-i vorbă, profesorul Dumitru Irimia era un raționalist veritabil. Cât despre scenă, să fie clar: profesorul dezavua emfaza, spectacularul, morga, narcisismul. Totul era funcțional, firesc funcțional, în sensul că profesorul se implica, trăia la scara 1/1, era o prezență – fără să aibă timp și energie pentru autocontemplație. Iar funcțional înseamnă relație cu tema pusă în dezbatere (căreia trebuia să i se găsească soluția cea mai clară, eficientă, directă) și relație cu celălalt (care trebuia să înțeleagă, nu neapărat să accepte). 

Probabil că, în efigie, profesorul Dumitru Irimia înseamnă Eminescu, Basarabia, Putna. Ar fi deformator să spunem că peste toate se situa limba română? Că ideea coagulantă, în ceea ce a scris și a făcut, este naționalul? La drept vorbind, de ce n-am invoca aici cuvintele lui Eminescu referitoare la „naționalul în marginile adevărului”?! N-am putea spune că discursul lui Dumitru Irimia era unul militant; putem totuși concede că la mijloc era tot timpul o pledoarie, cel puțin implicită: pentru națiune prin intermediul rațiunii.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog