Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

Repere în definirea limbajului poetic: Eugeniu Coșeriu și Dumitru Irimia

Ala SAINENCO

Alte articole de
Ala SAINENCO
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

1. Cu referire la  limba română (și am putea extinde această afirmație la limbi în general), identitatea și unicitatea ei, afirmă Dumitru Irimia, „1) constă în unicitatea ei ca limbă istorică (în înțelesul lui Eugeniu Coșeriu) în familia limbilor romanice, 2) se consolidează ca limbă de cultură și 3) se manifestă, la cel mai înalt nivel, în revelarea originarității ei prin limbaj poetic”1.

Cele trei verbe din afirmația lui Dumitru Irimia – constă, se consolidează, se manifestă –, distincte ca semnificație verbală generală, punctează starea actuală (prin definirea ca limbă istorică), devenirea (prin consolidarea ca limbă de cultură), acțiunea (ca manifestare prin limbajul poetic).

Unicitatea ca limbă istorică, definită de Eugeniu Coșeriu drept „diasistem, un ansamblu mai mult sau mai puțin complex de ‘dialecte’, ‘niveluri’ și ‘stiluri’ de limbă”, care „se realizează” în vorbire „numai prin intermediul uneia din formele sale determinate”, se prezintă drept o „colecție” de limbi funcționale2, care constituie arhitectura limbii, implicit arhitectura limbii române.

Faptul de a fi „formă a culturii, poate cea mai universală dintre toate și, oricum, prima care diferențiază în mod imediat omul de celelalte ființe din natură”3 și, în același timp, de a fi nu „doar una dintre formele culturii, ci, mai degrabă, fundamentul și cadrul fiecărei culturi, deschiderea oricăror posibilități culturale”4, explică legătura intimă dintre limbă și cultură.

Prin limbajul poetic se manifestă limba națională, pentru că el „reprezintă deplina funcționalitate a limbajului și pentru că, prin urmare, poezia (literatura ca artă) este spațiul desfășurării integrale, al plenitudinii funcționale a limbajului”5.

2. Interpretarea limbii istorice, așa cum o definește Eugeniu Coșeriu, drept totalitatea variantelor existente pentru limba română (și Dumitru Irimia tocmai la concepția lui Eugeniu Coșeriu trimite) impune definirea limbajului poetic prin raportare la limba istorică și precizarea faptului dacă acesta este, în fond, o limbă funcțională printre celelalte limbi funcționale, precum și clarificarea statutului limbajului unui poet/scriitor.

După Eugeniu Coșeriu, „e imposibil, de exemplu, să caracterizezi limba lui Eminescu drept uz lingvistic special în interiorul limbii române. Limba marilor poeți pare a coincide pur și simplu cu limba istorică, ca realizare a posibilităților deja date în aceasta. Tot așa, și o limbă istorică este, apoi, într-un anume sens, identică limbajului poetic care îi corespunde, și de aceea nu este lipsit de sens să numești româna limba lui Eminescu, italiana limba lui Dante sau engleza limba lui Shakespeare”. Şi în acelaşi timp, „textele nu pot fi interpretate doar ca manifestări  ale limbajului ca atare, ci numai ca o modalitate superioară a faptului lin-
gvistic [...], în care limbajul ca atare devine expresie pentru conţinuturi de nivel superior”6.

Pentru Dumitru Irimia, discursul poetic „părăsește sistemul lingvistic pentru a pătrunde în sistemul artelor, păstrându-l totodată cu sine pe cel dintâi”, iar „această transmutație este făcută posibilă de acțiunea funcției poetice, care convertește comunicarea lingvistică în comunicare estetică prin intermediul limbajului poetic, sistem semiotic cu o poziție deosebită între celelalte sisteme de semne; în spațiul său se realizează o sinteză cu totul particulară între sistemul artelor și cel al limbii”7 (sau: „funcţia poetică ia în stăpânire organizarea biplană a textului şi desfăşurarea procesului de semnificare în baza principiului estetic”8).  Aceasta implică, pe de o parte, delimitarea creației poetice de alte arte, iar pe de alta, conturarea profilului limbajului poetic față de limbaj în general, poezia fiind „limbă și artă”. Această dublă identitate, care defineşte literaritatea unui text, este „o identitate estetică: [textul] este organizat şi funcţionează în baza unor principii proprii comunicării şi cunoaşterii estetice; o identitate stilistică; [textul]  aparţine unei variante funcţionale a actualizării limbii”9.

Cu referire la cel de-al doilea aspect, D. Irimia constată că am putea „vorbi de o limbă a poeziei ca o realitate aparte, ce se opune deopotrivă limbii comune și limbii literare, trăgându-și, în același timp, seva din ele”10.

3. „Posibilitatea convertirii comunicării lingvistice în comunicare poetică (deci posibilitatea poeziei, n.n. – A. S.) îşi are originea în însăşi structura internă, biplană a limbii: un nucleu al comunicării (noţional-intelectuale) şi  o zonă reflexivă (a expresivităţii individuale)”11, consideră D. Irimia, făcând referire la concepţia lui Tudor Vianu  („faptul lingvistic este, în aceeaşi vreme «reflexiv» şi «tranzitiv». Se reflectă în el omul care îl produce şi sunt atinşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc”12).

În termeni coşerieni, convertirea în limbaj poetic reprezintă o modificare a raportului obiectiv-subiectiv.

Referitor la dimensiunea „obiectivă” a limbajului, Eugeniu Coşeriu constată că „limba este orientată asupra unui obiect. Ea desemnează, prin latura ei semnificativă, un fenomen care «corespunde» subiectului ei; ea descrie realitatea sau corespunde existenţei”13.

Iar în privinţa libertăţii de limbaj şi a afirmaţiei că „limbajul este un fapt social şi că limba pur şi simplu se impune vorbitorilor”,  Coşeriu afirmă că „în realitate, limbajul este mai curând fundament şi în acelaşi timp manifestare primară a socialului, a acelui ’a-fi-cu-altul’ al omului, iar limba nu este ’obligatorie’ ca impunere exterioară, ci ca obligaţie liber asumată”14.

Dimensiunea subiectiv–obiectiv, în felul acesta, se suprapune pe dimensiunea subiect–obiect  (în limbaj în general) şi dimensiunea subiect–subiect (în limba istorică sau, mai exact, în limba funcţională), două dimensiuni esenţiale ale limbajului. Aceasta pentru că „limba este orientată asupra unui obiect. Ea desemnează, prin latura ei semnificativă, un fenomen care ’corespunde’ subiectului ei; ea descrie realitatea sau corespunde existenţei” şi pentru că, în mod esenţial,  limbajul „prin dimensiunea lui intersubiectivă, dimensiunea alterităţii, uneşte între ei subiecţii, un subiect este adus în situaţia de a nu-i percepe pe ceilalţi ca obiecte, ci de a le recunoaşte direct subiectivitatea”15.

Iar în acest context al subiectivării–obiectivării, „diferenţa esenţială între artă, între toate formele artei şi limbaj este că arta, în realitate, nu se face pentru cineva, pentru a lua contact, ci se face numai pentru obiectivare” şi, trimiţând la Humboldt şi John Dewey, continuă: „limbajul poate avea, fără îndoială, o referinţă obiectivă, dar prima lui referinţă este referinţa la alte subiecte, cu care se stabileşte comunicarea, şi numai prin această referinţă la alte subiecte, referinţa obiectivă devine obiectivă”16.

Cele două perspective în desfăşurarea comunicării lingvistice (raportul dintre protagonişti şi raportul dintre lumea extraverbală şi limbă), care se impun ca axe ale comunicării, dezvoltă câmpul semiotic cu „tensiunile între cele două perspective ale comunicării, ca axă subiectivă, axa protagoniştilor actului lingvistic, şi ca axă obiectivă, axa lume – limbă17. Subiectivarea mesajului se produce fie din punctul de vedere al individualităţii emiţătorului, fie din punctul de vedere al raportului cu destinatarul, iar în procesul subiectivării intră atât lumea, cât şi limba, care, în acelaşi timp, se opun acestui proces: lumea prin datele sale obiective, iar limba prin limitele ei istorice18.

Orice text literar este, după Dumitru Irimia,  „un text lingvistic produs de un subiect lingvistic”, din care reiese faptul că „structura (stilistică) a textului este şi imagine a individualităţii creatorului şi  imagine a lumii create”19, purtând „mărcile identităţii Eului auctorial” şi „totodată mărcile Eului textual”. Structura textului, în acelaşi timp, este determinată de „modul specific de interferenţă” a lumii extraverbale, a lumii lingvistice şi a lumii fiinţei umane, care se întrepătrund „în trecerea realităţii extralingvistice în realitate lingvistică”.

În poezie, după Eugeniu Coşeriu, „limbajul se poate face absolut”, „limbajul nu mai este semnificaţie şi desemnare, ci este şi sens. Şi atunci limbajul devine absolut, e izolat şi devine operă. Adică limbajul este ca un fel de materie a operei de artă, a poeziei – aşa cum piatra sau culorile sunt materia sculpturii sau materia picturii – însă o operă de artă, într-un sens, mult mai înaltă şi mult mai dificilă, fiindcă aici materia însăşi e vorbitoare, adică nu e numai materialitate, ci are şi semnificaţie; semnificaţia devine şi ea materie pentru a face un anumit sens20.

În Zece teze despre esenţa limbajului şi a semnificaţiei, Eugeniu Coşeriu rezumă raportul dintre limbă şi lucruri, existenţă şi desemnare: „Limbajul e cel care conferă existenţă ’lucrurilor’: el nu este o nomenclatură pentru clase de ’lucruri’ recunoscute dinainte ca atare. Bineînţeles, limbajul nu creează  entităţile, ci le creează fiinţarea: le face să fie într-un fel sau altul, le face să fie acesta sau acela21. „Limbajul face posibil [...] accesul la extralingvistic, la lucrurile înseşi”22.

Apropierea de lumea „lucrurilor”, prin urmare, este mediată de lumea „cuvintelor”, iar principiul coșerian al realității limbajului „să spui lucrurile așa cum sunt”, la care trimite Dumitru Irimia, în funcționarea limbii devine principiul „a spune lucrurile într-un anume mod”, pentru că, arată Dumitru Irimia, „în interiorul raportului om – limbă – lume, semnul / textul lingvistic situează lumea între doi poli: așa cum este ea; așa cum o vede subiectul uman (empiric, inocent)”, iar identitatea lucrurilor pentru ființele umane este diferită și aceeași în interiorul aceleiași limbi: diferită pentru că emițătorul subiectivează mesajul și aceeași pentru că identitatea „se modelează în funcție de limbă”, iar  „odată cu devenirea umană a ființei, lumea va avea identitatea pe care i-o construiește limba, orice limbă fiind, în acest sens, un punct de vedere asupra lumii”23. Peste punctul de vedere al limbi se suprapune punctul de vedere al poetului, care se transpune prin semnele poetice.

Semnul poetic, spre deosebire de cuvântul comun, nu are, după Dumitru Irimia, „o existenţă anterioară actului creaţiei”: el devine semn poetic în textul poetic prin modificarea relaţiei dintre semnificat şi semnificant prin anularea „caracterului de necesitate”, anularea arbitrarului intern al relaţiei (investirea semnificantului cu rol activ în construirea semnificaţiei, transformarea semnificatului în semnificant secund, ruperea corespondenţei semnificat-semnificaţie)24.

Enumerând relaţiile concomitente prin care semnul lingvistic concret funcţionează (relații cu alte semne, cu serii şi grupuri de alte semne, cu sisteme întregi, cu universul extralingvistic, cu experienţa nemediată, lingvistică şi nonlingvistică, cu alte texte, cu cunoaşterea empirică a lumii şi cu diferitele forme de interpretare a lumii) şi care „conturează în jurul semnificatului conceptual dat de sistemul şi norma limbii  o serie de ’semnificate’ adiţionale”, Coşeriu constată că acestea se reduc sau se dezactualizează în diferitele modalităţi ale uzului, dar „se constată, în schimb, în ceea ce se numeşte limbaj poetic25. „Toate relaţiile dintre semne [...] şi, împreună cu ele, toate evocările semnului aparţin vorbirii în general. Ele nu sunt în niciun caz ceva specific limbajului poetic”, dar „toate relaţiile dintre semne, ca şi evocările corespunzătoare, apar complet actualizate în limbajul poetic”26.

4. Printr-o inferență dinspre general spre particular din direcția vorbitor – poet/comunicare obișnuită/comunicare poetică, într-un mod diferit de ceilalți vorbitori, poetul „există, trăiește și acționează ca ființă distinctă între celelalte ființe” concomitent în raport cu lumea „lucrurilor” și în raport cu lumea „cuvintelor”.

Poetul, sau într-o terminologie contextuală coșeriană subiectul absolut, este unul absolut şi universal, care „ia responsabilitaea tuturor subiecţilor posibili [...] nu e vorba de un subiect între subiecte, ci fiecare artist e subiect universal şi absolut”27.

În acelaşi sens, Dumitru Irimia se referă la un limbaj absolut şi la libertatea absolută pe care o are poetul: „În cunoașterea poetică, tinzând ca, prin recuperarea esenței originare a limbajului, de limbaj absolut, să se ajungă la cunoașterea de adâncime a lumii, ceea ce echivalează cu un act de intrare în comunicare cu lumea, omul, adică poetul, redă dinlăuntru sacralitatea, printr-un proces de re-creare a semanticii pierdute în spațiul unei lumi semantice de tip poetic, odată cu intrarea pe teritoriul miticului. Pe acest teren, libertatea poetului față de limbă este, dintr-o perspectivă, absolută, dintr-altă perspectivă, suveranitatea limbii este absolută. Spațiul de acțiune concretă, imediată a poetului este limba istorică: din această perspectivă, libertatea sa este absolută: el poate nega toate determinările istorice, contingențiale”28.

Eugeniu Coşeriu formulează importanța limbajului în definirea și devenirea umană trimiţând la Hegel: „după Hegel, două dimensiuni caracterizează în mod esenţial omul ca creator al propriei sale lumi: munca şi limbajul. [...] Limbajul [...] constituie construcţia lumii proprii şi specifice a omului ca fiinţă gânditoare; prin limbaj omul îşi construieşte lumea sa spirituală, lume formată nu doar din lucruri, senzaţii, imagini şi reprezentări individuale, ci şi din semnificate corespunzătoare unor moduri de existenţă universale şi deci o lume care poate fi gândită, în care omul se poate obiectiva ca fiinţă culturală”29.

Importanța limbajului poetic constă, după Dumitru Irimia, în însăși natura acestuia: „Natura limbajului poetic stă în funcția de a revela sacralitatea lumii și identitatea din stratul ei de adâncime. Cuvântul poetic face parte din categoria Cuvintelor originare din eseul lui Lucian Blaga cu acest titlu și este metafora revelatorie din aceeași concepție, prin care cuvântul profan își recuperează esența de cuvânt sacru și, prin aceasta, capacitatea de a revela sacralitatea lumii”30 și  este „privilegiul Poetului de a avea acces la stratul de adâncime al unei limbi și de a înscrie, prin aceasta, sub semnul universalității și al sacrului, identitatea cea adevărată a ființei profunde a poporului pe care îl reprezintă și căruia i-a consolidat la nivelul cel mai înalt conștiința și demnitatea națională”31.

Condiția producerii acestuia este întâlnirea „cu un poet a cărui creativitate este consubstanțială creativității divine, își asumă funcție ontologică, constituindu-se într-un sistem de semnificare autonom, cu o natură paradoxală sau aparent paradoxală: intră în opoziție cu limba istorică într-un proces de recuperare a originarității și convertește dimensiuni ale limbii istorice în coordonate definitorii proprii. Este, într-un fel, alături de ipostaza limbajului cărților sacre, cea de-a doua ipostază a limbii, care nu descrie lumea fenomenală, ci întemeiază lumi guvernate de întrebări esențiale ale ființei umane prin raportare la ființa lumii”32.

În numeroase studii, Dumitru Irimia probează această afirmaţie, arătând cum „sistemul de numire a Lumii [...] trece din limba română istorică în limbajul poetic eminescian, orientând procesul de semnificare prin revelarea unor raporturi de semantizare ’uitate’ de limbă în originaritatea lor, dar în care se pot recunoaște românii prin poezia lui Mihai Eminescu, în care se redescoperă sau redescoperă esența originară a raporturilor”33.

E suficient să amintim aici câteva dihotomii ale sacrului / profanului:

- vorbă pentru dimensiunea profană şi cuvânt pentru ipostaza sacră;

- Luceafăr pentru identitatea fenomenală, din planul / lumea contingentului şi Hyperion pentru identitatea mito-simbolică, din planul /lumea transcendentului;

- timp ca expresie a unei temporalităţi cosmice şi vreme ca expresie a temporalităţii fenomenale etc.34

 

Note:

1 Dumitru Irimia, Actualitatea lui Eminescu în afirmarea unității și identității românilor. În: Limba română azi”, coord.: Dumitru Irimia, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2007, p. 12.

2 Eugeniu Coşeriu, Lecții de lingvistică generală. Traducere din limba spaniolă de Eugenia Bojoga. Cuvânt-înainte de Mircea Borcilă, Editura ARC, Chișinău, 2000, p. 266-268.

3 Eugeniu Coşeriu, Omul și limbajul său. Antologie, argument și note de Dorel Fânaru, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, p. 177.

4 Idem, p. 337.

5 Idem, p. 162.

6 Idem, p. 164-166.

7 Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iași, 1979, p. 7.

8 Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 21.

9 Ibidem.

10 Dumitru Irimia, Stilistica și problema cercetării limbajului poetic românesc. În: Metodologia istoriei şi criticii literare, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 192.

11 D. Irimia, Limbajul poetic..., p. 9.

12 Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Hyperion, Chișinău 1991, p. 22.

13 Eugeniu Coşeriu, Omul..., p. 32.

14 Ibidem., p. 52.

15 Ibidem, p. 32-33.

16 Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 53.

17 Dumitru Irimia, Introducere..., p. 25.

18 Ibidem.

19 Idem, p. 21.

20 Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală…, p. 53.

21 Eugeniu Coşeriu, Omul..., p. 12.

22 Idem, p. 48.

23 Dumitru Irimia, Omul față cu limba. În: „Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Seria Filologie, 1992, p. 115.

24 Dumitru. Irimia, Limbajul poetic..., p. 13.

25 Eugeniu Coşeriu, Omul..., p. 161-162.

26 Eugeniu Coşeriu, Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica sensului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, p. 160.

27 Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală..., p. 50.

28 Dumitru Irimia, Omul..., p. 120.

29 Eugeniu Coşeriu, Omul..., p. 337.

30 Dumitru Irimia, Adevărul, între cuvântul biblic și cuvântul poetic, disponibil on line: http://www.cntdr.ro/sites/default/files/cs2013/cs2013a01.pdf, accesat 30.06.2017; Dumitru Irimia, Studii eminesciene, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2014, p. 248.

31 Dumitru Irimia, Osia statornică – imagine eminesciană a identității naționale. În: „Limba Română”, nr. 1-3, anul XVI, 2006, p. 11.

32 Idem, p. 13.

33 Idem, p. 17.

34 A se vedea: Dumitru Irimia, Actualitatea..., p. 19.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog