Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RESTITUTIO

ECOURI DIN TRECUT

MEMORIALISTICĂ

PRECURSORII DESPRE UNIRE

REÎNTREGIREA ȘI NOI

LECŢIILE ISTORIEI

SEMNAL

RECURS LA PATRIMONIU

PLEDOARII PENTRU CAUZA NOATRĂ

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

COŞERIANA

Precizări

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRECURSORII DESPRE UNIRE

Hasdeu și Marea Unire

Octavian ONEA

Alte articole de
Octavian ONEA
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Încă de la poeziile sale de început, care, cu o singură excepție cunoscută, au fost scrise aproape toate în limba rusă, B. P. Hasdeu a ținut să se afirme ca român. Румын я (Sunt Român) este titlul unei poesii emblematice. „Румын я сердцем и душою / Люблю как братьев. За Румынов / Готов я жертвовать собою” (Eu din Români îmi trag sorgintea. / C-o sfântă dragoste-i iubesc / și pentru tot ce-i românesc, / oricând, și brațele, și mintea, / și sufletul mi le jertfesc.) Sentimentele românești sunt manifeste și în poezia C. F. Stamati: „Kак Драгош, с дружиной Румынских сынов, / Здесь, ровно тому пять веков” (La fel ca Dragoș care, cu ceata-i românească, / în urmă cu cinci veacuri, venind); „Чего не затянешь ты песни на клик / Молдавских собратьев, Румынского мира!” (De ce nu vrei în strigăt cântarea s-o prefaci, / moldave bard al nostru și-al nației române?!).

De altfel, Hasdeu a fost călăuzit, toată viața, cum mărturisește, de „ideea supremă a Românismului” (Papa de la Neva). A fost firesc dar ca, numit judecător la Cahul, la 7 martie 1858, el să activeze pe față în tabăra unionistă. Iar prima sa revistă, intitulată „România”, apărută la Iași, la 18 noiembrie 1858, să susțină „mai înainte de toate marele principiu năciunal al unirei Principatelor Române” („România”, Anul I, No. 1). În aceeași zi, Mihail Kogălniceanu, unul dintre fruntașii Partidului Național, anunța în revista unionistă „Steaua Dunării”: „În Iași, de astăzi începe a se publica «România», revistă ebdomadară, sub direcția d-lui Bogdan Petriceicu Hăjdeu, fiul vestitului Alexandru Hăjdeu, inspectorul școalei de Hotin... «România» va fi un puternic campion al ideilor naționale și constituționale liberale”. 

Odată Unirea Principatelor, realizată la 24 ianuarie 1859, „la banchetul național în onoarea Unirii”, Hasdeu a fost „cel întâi a rădica un toast pentru contopirea tuturor părților întinsei Românii” (Scrisoare ziarului „Românul”, nr. 298/1862). Unirea a fost un moment istoric atât de marcant, încât următoarea revistă hasdeiană, „Foaea de storiă română”, a fost datată de redactor cu: Anul Unirei I.

Entuziasmul în epocă a fost general. Și vigilent. Când Hasdeu a scos, în toamna anului 1862, cea de-a patra sa revistă ieșeană, căreia i-a dat titlul provincial, „Din Moldova”, reacțiile n-au întârziat să apară. „Auzim din toate părțile învinovățiri de separatism, întemeiate pe titlul foaei noastre. Țiind mai mult la idei, decât la cuvinte, bucuros ne grăbim a preface nefaustul «Din Moldova» în «LUMINA».” (Nr. 10, 1863). Unionist cu argumente istorice, publicistul se va feri să mai folosească ulterior titluri restrictive pentru periodicele sale. Iar când, în 1864, la București, va aduna în volumașe o parte din cercetările sale istorice, acestea vor fi publicate sub genericul de Studii critice asupra istoriei române: Studii critice asupra istoriei române. Filosofia portretului lui Țepeș, Schiță iconografică; Studii critice asupra istoriei române. Luca Stroici, părintele filologiei latino-române; Studii critice asupra istoriei române. Câteva analyse litterarie esterne. Raicevich, Wolf, Palauzov, Crusius, Eutropius, Gorczyn.

De o mare respirație va fi monumentala Arhivă istorică a României – „o minune de artă”, cum o va caracterisa mai târziu Nicolae Iorga (B. P. Hasdeu ca istoric),  al cărei prim număr a apărut la 8 august 1864 (Tomul 1. Partea 1, [Genaru] 1865; Tomul 1. Partea 2, 1865; Tomul II, 1865 [–1866]; Tomul III, 1867; Tomul IV, [1868–1869]). Țara se chema încă Principatele Române Unite, dar insistența folosirii numelui României vădea năzuința către noua și impunătoarea construcție. Sub flamura căreia se aduna o istorie glorioasă, îndreptățită să le fixeze românilor un loc în istoria universală. Mai târziu, Nicolae Iorga, indiscutabil unul dintre marii istorici ai lumii, va consacra temei un studiu separat: La place des Roumains dans l’histoire universelle, Bucarest, Édition de l’Institut d’Études Byzantines, 1935 (2 vol.), dar Hasdeu este cel care o începe, deschizând seria de Oameni mari ai României: Ioan Vodă cel Cumplit. Aventurile, domnia, războaiele, moartea lui, rolul său în istoria universală și în viața poporului român (1572-1574), București, Imprimeria Ministerului de Război, 1865, în care străbat și frământările timpului său: consolidarea Unirii, renunțarea la micile orgolii, moneda națională, Independența: „Până la 1572 capitala Moldovei fu Suceava. Ea se bucură de această prerogativă în curs de trei sute de ani... Ion-vodă strămută scaunul țerei la Iași... Strigat’au oare sucevenii contra Iașului în 1572, precum strigă acum ieșenii contra Bucuresciului?” Și „atunci nu era pusă în joc sublima cestiune a Unirii, pentru care saltă orice ânimă română”. „Victoria de la Jilisce dezleagă una din problemele politice cele mai vitale: un principe poate el oare a pune temei pe uă armată mică și compusă din recruți?... Dacă atunci 10.000 de Moldoveni bătuseră 60.000 de inamici; de ce oare acuma 30.000 de Români n’ar fi în stare de a bate 180.000 de dușmani?”

Din construcția României făcea parte și Basarabia. Hasdeu se exprima astfel în Răzvan-Vodă – Dramă istorică în 5 acte în versuri, tipărită întâi în ziarul „Perseverența”, al lui Alexandru Candiano Popescu, Anul I, de la No. 6, de joi, 23 martie 1867, până la No. 33, de joi, 29 iunie 1867, și, imediat și în volum, Ediția II, București, Tipografia Lucrătorilor Asociați, 1867. (De la Ediția III revăzută, 1869, piesa se va chema Răzvan și Vidra – Poemă dramatică în cinci cânturi.)

Desprindem din ea acest cânt al lui Răzvan, prin gura căruia poetul își expunea și fierbintele său dor de Basarabia:

M’arunc pe cal ca vârtejul, înfig în coasta’i un pinten,

Murgul scutură din coamă, sboară vesel, fuge sprinten,

Și cu cât sălta mai tare, și cu cât mai mult săria,

Mișcarea’i cea furioasă simțiam că mă recoria,

Până ce’l lăsai în voe, asvârlind din mâni căpîstru:

Calul, născut în Moldova, mă duse drept pân’ la Nistru…

Nistru, apă românească, ce spumegă pintre stânci,

Îngropând dușmanii țerei în vălvorile’i adânci!

Nistru, ale cărui unde altădată’n zile grele

Apărau în loc de tunuri hotarele țerei mele!

Nistru!... Nistru!.. Pân’acuma sciut-am să mă feresc

De-a trece pe lângă țermu’i, ca să nu mă ispitesc

Și să nu mi-aduc aminte că remâi în țeri străine,

Pe când scumpa mea Moldovă nu’i departe de la mine!

Astăzi însă de nevoe mă simții împins la mal,

Căci dorul țerei răsbate pân’și sufletul de cal!...

Nainte’mi se desvăliră, șerpuind ca un balaur,

Holde și câmpii, în care, jucând pintre spice de-aur,

Se zăriau, ca petricele preserate pe-un inel,

Bosoioc și garofiță, toporaș și ghiocel,

Iar prin ele’n depărtare, un Român muncind la soare,

Falnic, rumăn, plin de vieață, se părea și el o floare!...

Le văzui acele locuri și din văz le sărutai:

Țeara’mi, unde însuși iadul parcă se preface’n rai!...

Numai tu poți înțelege, numai tu, Vidro iubită,

 Poți simți cu ce durere am trecut eu prin ispită

Și, scăldând calul în spume, dela țermul fermecat

Eu și dânsul, fără voe, amândoi ne-am depărtat!...

Viu acasă... d’abia însă pus’am piciorul, și iată

Vin Răzașul și Vulpoiul de’naintea mea dodată,

Nesciind că’n peptu’mi arde cel pojar îngrozitor,

Și’mi vorbesc de țeara noastră, și’mi grăesc de-al țerei dor!

Ei să plece la Moldova! Dor de țeară! Dor de țeară!...

Iară sângele meu ferbe! Furia m’apucă iară!...

 

Cam în același timp cu Răzvan-Vodă, în mai-iunie 1867, Hasdeu a publicat, tot în ziarul „Perseverența”, studiul Unirea, dedicat sacrei cauze a Unirii.  „Așadar, cestiunea ce ne va preocupa în acest studiu de înaltă politică nu este unirea cea mică, realizată deja între ambele țărmuri ale Milcovului, ci unirea cea mare, de realizat de acum înainte între toate pâraiele, ce trebuie să se verse în oceanul românesc, între toate acordurile, fără care nu se poate armoniza hora noastră națională; între toate pietricelele, câte sunt necesare pentru a reconstitui anticul mozaic: Dacia lui Traian!

Știm bine că sunt unele ființe tremurânde, izbite de o paralizie morală, cari vor clătina din cap la cuvintele noastre și, zâmbind cu despreț și cu neîncredere, ne vor răspunde cu o gravitate morboasă: «ce ne spui, domnule, niște lucruri imposibile!». Sunt acum douăzeci de ani, unirea Moldovei cu Țara Românească era un lucru imposibil; un principe străin dintr’o familie regală era un lucru imposibil; desființarea privilegiului archontologiei fanariote era un lucru imposibil; legea rurală era un lucru imposibil; libertatea presei și a cuvântului era un lucru imposibil; era un lucru imposibil până și emanciparea bieților țigani!... O, nu! Singurul lucru adevărat imposibil este patriotismul acelor inimi veștede, ce nu pot crede în viitorul României!” (Nr. 23, 25 Mai 1867).

Hasdeu se gândea deci la reconstituirea anticului mozaic: Dacia lui Traian! Ei bine, numele împăratului va deveni, în viziunea neobositului militant, simbolul idealului Unirii celei Mari și va fi pus pe frontispiciul ziarelor „Traian”, apărut de la 16 aprilie 1869, și „Columna lui Traian”, care i-a succedat primului, începând de luni, 2 martie 1870. Căci, „în imaginea lui Traian se întrunesc ambele elemente ale existenței noastre naționale: românism și democrație... Punând pe frontispiciu numele lui Traian, fundatorii acestui organ au făcut deja profesiunea de credință cea mai clară și mai completă”.  Astfel că „organul nostru va fi un luptător neobosit al Românismului. Îl vom apăra în interiorul țării, îl vom apăra în afară, îl vom apăra în toate și pretutindeni, punându-l d’a pururea mai presus de orice alte considerațiuni, oricât de ponderoase”. („Traian”). „Românismul și Democrația au fost, sunt și vor fi unica dualitate căreia nu vom înceta de a ne închina... Așa a fost Traian, așa va fi Columna lui Traian.” („Columna lui Traian”). Și așa s-a făcut ca B. P. Hasdeu să primească, de la 15 noiembrie 1869, președinția Societății Românismul, iar Societatea să-și aibă, din aprilie 1870, propriul organ de presă: „Foaia Societății Românismul”, din Comisiunea de redacțiune și administrare a Foaiei făcând parte, în primul rând, B. P. Hasdeu, alături de care se vor afla Nicolae V. Scurtescu, Tudor P. Rădulescu, G. Dem. Theodorescu, Grigore G. Tocilescu și Const. D. Vucici (înlocuit, de la nr. 6, cu Mihail Zamphirescu) („Foaia...”).

Românismul a fost apărat atât în interior, cât și în afară. Ne vom referi, deși nu a fost singurul, numai la B. P. Hasdeu.

La cel de-al VII-lea Congres al Orientaliștilor, desfășurat la 1 și 2 octombrie 1886 la Viena, România a fost obiectul a trei comunicări. În prima dintre ele, Paul Hunfalvy, profesor la Universitatea din Budapesta, și-a propus să dovedească elitei științifice sosite în capitala Imperiului Austro-Ungar „că leagănul naționalității române este în Balcani și că abia spre sfârșitul Evului Mediu această naționalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre” (Sur les éléments turcs dans la langue roumaine, p. 5-6). Pierzându-și răbdarea, delegatul României la Congres, B. P. Hasdeu, profesor la Universitatea din București, a cerut permisiunea de a-l întrerupe pe orator, „pentru a-i pune o întrebare care ar putea să-l intereseze în chiar calitatea sa de ungur. În franceză, calul castrat se numește hongre, de unde hongrer acțiunea de a scopi un cal. În Evul Mediu și chiar înainte de secolul al IV-lea, după mărturia lui Ammian Marcellin, această artă era practicată pe malul stâng al Dunării de Jos. Dacă cineva ar încerca să conteste existența în Evul Mediu a ungurilor în Ungaria actuală, i s’ar putea foarte bine opune cuvântul frances hongre, valon honc. Ori, în toate dialectele germane, calul jugănit se numește Wallach, adică «român». S’ar putea explica acest termen, dacă românii n’ar fi trăit în Evul Mediu pe același mal stâng al Dunării de Jos cu ungurii?”

Hunfalvy s-a trezit deodată satelit al Pământului: „Eu nu cunosc vechimea acestui cuvânt în germană”.

Hasdeu a continuat: „Este foarte posibil să nu se găsească în vechile texte ale germanei străvechi, și totuși el trebuie să fie relativ foarte vechi în vorbirea poporului, căci, pe de o parte, el s’a răspândit până și în limbile scandinave: în suedeză vallack «hongre»; pe de altă parte, el a pătruns în lituaniană: volûkas «hongre»; în fine el se găsește în toate dialectele slave din nord: în boemă, în polonă, în sorabă, în rusă etc., peste tot considerat de secole ca un vechi termen popular cu totul indigen, nicăieri ca neologism sau ca și cuvânt de împrumut” (Sur les éléments turcs dans la langue roumaine, p. 19-20).

A intervenit și profesorul praghez Alfred Ludwig: „Eu voi prezenta de asemeni în treacăt o obiecție la teoria Dlui Hunfalvy. Dacă românii ar fi venit de dincolo de Dunăre, natural că vechile lor capitale s-ar fi găsit la sud, mai aproape de acest fluviu, în timp ce, din contra, noi le vedem toate în nord, aproape de Carpați, și numai mult mai târziu românii își apropie reședințele lor de Dunăre”.

Hunfalvy a redevenit sigur pe el: „Acele capitale nu erau fondate de români, ci de slavi, așa cum o atestă numele lor”.

„Daaa?! – s-a minunat Hasdeu –, în care dialect slav a găsit dl Hunfalvy cuvintele Câmpu-lung și Argeș, nume ale vechilor capitale românești?”

Hunfalvy nu și-a mai putut aduna nici cunoștințele lingvistice minime. „Eu nu știu dacă aceste nume sunt vechi”. (Sur les éléments turcs dans la langue roumaine, p. 20-21)

Ilaritate generală, „discuția este închisă. D. Hunfalvy declară apoi că memoriul său fiind foarte lung, el nu vrea să obosească mai mult atenția Congresului și că transmite manuscrisul dlui Profesor Roth, președintele Secțiunii ariene, pentru a fi publicat în întregime în Buletin” (Sur les éléments turcs dans la langue roumaine, p. 21).

Urmarea imediată a fost imprevizibilă: Profesorul atenian S. Papageorgios a renunțat să-și mai prezinte lucrarea despre cuțovlahi.

Când i-a venit rândul să-și susțină propria lucrare, Hasdeu a reluat cu vervă cele de mai sus: „Domnilor, România poate fi mândră de a fi de două ori obiectul discuțiilor în sânul Congresul orientaliștilor (o a treia lucrare asupra aceluiași subiect Ueber die Kutzowallachen fusese anunțată Congresului de Profesorul S. Papageorgios din Atena, dar autorul a renunțat ulterior)” (Sur les éléments turcs dans la langue roumaine, p. 5-6)

Din interior citez din Conferința Noi și voi, rostită pentru inaugurarea sesiunii Ateneului Român la 20 decembrie 1892, în care Hasdeu are viziunea destrămării Imperiului Habsburgic. „Vecina noastră Austria e în posițiă (aplauze, ilaritate). În pântecele ei se zvârcolesc o mulțime de embrioni gemeni, între cari embrionul unguresc, deși cel mai mititel și cel mai slut, un plod în care nu deosebesci încă bine dacă e om, dacă e câine, dacă e pesce, stă la mijloc și dă ghionturi la dreapta și la stânga (aplauze prelungite), dă ghionturi la dreapta și la stânga, bătându-și joc de ceilalți, ca și când ar fi cel mai mare și cel mai mândru. Zăpăcită de turbatele mișcări ale embrionului unguresc și amăgindu-se a crede că turbarea e un semn de putere, Austria și-a dat numele de Austro-Ungariă, ca doară-doară mica pocitură să se mai liniștească (aplauze). Dar momentul nascerii n-a sosit încă. Când va sosi, o s-o vedem atuncea! Este o sarcină grea pentru biata Austriă. Faimoasă prin aventurile sale galante de altădată: «felix Austria nubet», ea își plânge acuma râsul nu de astă vară, ca fata din basmul românesc, ci râsul de mai mulți secoli. Dânsa sufere, și sufere cu atât mai mult că nu scie cine va fi mamoș, nu scie cât o să coste moșitul, și dacă nu cumva mamoșul va avea apucături de veterinar (aplauze, ilaritate). Poate va fi Germania. Poate Rusia. Se poate întâmpla chiar o facere năprasnică, pe neașteptate, înainte de termen și fără ajutorul artei obstetrice. În orice caz, e grozav a se gândi bătrâna cochetă la posibilitățile unei faceri! Cine garantează că tocmai embrionul cel unguresc nu se va naște mort? Cine poate să asigure că nu va muri însăși muma în durerile facerii? (aplauze prelungite și entuziaste).”

Cât despre noi: „Naționalitatea română e un copil, dar există. Ea n-are nevoie de mamoși, ci de pedagogi. Și dacă pedagogii vor fi la înălțimea misiunii lor, acest falnic copil de viță împărătească va uimi la timpul său Europa prin istețimea și virtutea adolescenței sale!” (în „Revista nouă”, 15 ianuarie 1893, p. 374).

O primejdie mai mare vede B. P. Hasdeu în Rusia. Spionajul rusesc din Dobrogea îl determină în 1895 să se reîntoarcă în politică. Optează pentru Grupul Radical, condus de George Panu, căruia i se alătură, în scris, la 30 iulie 1895: „Dacă Grupul Radical recunoaște că primejdia cea mare, cea adevărat serioasă pentru naționalitatea română nu este alta decât tradiționala tendință etnofagă și anticivilizatrice a Rusiei, iar, prin urmare, toți dușmanii politici rusești sunt totodată amici ai românilor”. De notat că, odată cu Hasdeu, a intrat în Partidul Radical și I. L. Caragiale.

Fiindcă Hasdeu cunoscuse Rusia pe propria piele, conferințele sale Prieteni cu voe sau fără voe, ținută la 7 decembrie 1900 la Ateneul Român, și Papa de la Neva, ținută la Ateneul Român în ziua de 7 decembrie 1901 pentru Societatea „Tinerimea Română”, sunt virulente. Am să spicuiesc numai din Papa de la Neva, în care Hasdeu face o trecere în revistă a părerilor românești despre Rusia și ruși în secolul al XIX-lea. „Ultimul nostru cronicar, Zilot Românul, care scria pe timpul lui Tudor Vladimirescu, caracterizează românește și grecește întreaga lume oficială muscălească în două versuri:

„Iar înăuntru ce să vezi? un lup supt pielea oii: /De la împărat până la ofițer, απαυτες έυα σιι..., adică toți unul ca altul. Acești «lupi supt pielea oii», fie cât de răi, au fost în adevăr ortodocși, până la Petru cel Mare.” „Muscalii nu sunt coreligionari cu românii, cu grecii, cu sârbii și cu bulgarii”. „Cestiunea ortodoxiei este o pură farsă pentru muscali; realitate serioasă pentru dânșii este protectoratul, negreșit câtva timp mai întâi, și apoi nagaică! Drama muscălească este o piesă în cinci acte: primul act – dragoste, actul al cincilea – asasinat, cele trei acte de la mijloc – ruble, decorații, titluri, minciuni și infamii!”

În conferința Prieteni cu voe sau fără voe, „eu am arătat Românilor în 1900, ceea ce arăta nemuritorul nostru Heliade la 1850 în a doua lui scrisoare către Români, publicată în Curierul de ambe sexe. Pentru ca să vedeți că tactica Rusiei a rămas astăzi întocmai după cum a fost cu o jumătate de secol înainte și după cum a fost totdeauna, voi reproduce textual un pasagiu din acea scrisoare a profetului Heliade. Iată-l:

«Am desvelit, – zice Heliade, – am dezvelit înaintea soarelui cabalele protectoratului răpitor, cabale de mai mult de un secol; smuls-am masca Țarului și am înfierat pe acest Faraon de la Nord, am însemnat cu Crucea pe Dracul de Miază-noapte...». Și mai jos Heliade urmează: «Această Rusie care vă trimise zavera cu Ipsilante, care vă aduse ciuma, holera și Regulamentul la 1828, care vă făcu a mânca humă și coajă de copaci luându-vă făina și mălaiul; această Rusie ce vă prepară omorul, focul și prada averilor la 1848; tot această ortodoxă și protectoare putere nu încetează prin uneltele sale a vă turbura din nou pacea...».

Când oare vorbește Heliade: la 1850 sau nu cumva tocmai astăzi?

Și acele cuvinte la 1850 le repetau cu Heliade: Tel, Magheru, frații Golești, frații Brătieni și legiunea tuturor adevăraților Români.

Drept răspuns, Muscalii vindeau la noi pe la sate iconițe de sfinți și caricaturi de împărați, niște mâzgălituri ieftine și proaste, și fiindcă  Românii le luau mai mult gratis, Rusia striga: «vedeți că poporul moldovenesc iubește sfânta Rusie!», pe când în realitate țăranii, în graiul lor cel fără etichetă, niciodată nu caracterizau pe Muscali altfel decât porci, mai ales porci hărbareți, cuvântul hărbareț aplicându-se numai la porci și la Muscali.” (Papa de la Neva)

Am văzut mai sus că spionajul rusesc din Dobrogea îl determinase pe B. P. Hasdeu să reintre în politică. Ca reacție la propaganda rusească, singuratecul mag de la Câmpina se va reîntoarce și la ziaristică. „Mai mulți amici mă roagă de a primi direcțiunea Apărării Naționale. O primesc. Pro fide et patria, «pentru credință și pentru țară», este vechea deviză a familiei mele. Aceeași idee: Românism și Ortodoxism, este din capul locului deviza acestui ziar. Se vede, dară, că eram predestinați unul altuia... Fie!

Astăzi mai cu seamă, când ne rânjește de la crivăț o scârboasă propagandă muscălească pseudo-ortodoxă, în care din ușurință sau din neștiință se pot aluneca vro câțiva Români descreierați rublemani, astăzi mai mult ca oricând eu sunt dator a mă avânta fără sfială în prima linie a luptătorilor, fericit dacă mă sacrific... / 1 Ianuarie 1902 / Câmpina.” (Un cuvînt înainte)

În aceeași linie, aflând din ziare că noul Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Partenie, ales la 8 februarie 1902, „n’a uitat Basarabia cea răpită, care mai sângerează încă... stigmatizând astfel tradiționala purtare a Muscalilor față de neamul românesc, tocmai acum când kesarodoxia cea rusească începe a se sbuciuma de neastâmpăr, pe de o parte ațâțând mereu asupră-ne pe vechii noștri amici bulgari, iar pe de alta, împănând-ne țara cu iconari și cu spioni în numele ortodoxiei”, a apreciat că „atitudinea Prea Sfinției Sale a fost sublimă, mai cu seamă la primul pas al arhipăstoriei; și, deci, în momentul izbucnirii unui entuziasm nedescriptibil”, i-a „trimis imediat din Câmpina” o telegramă: „Să trăiești, Înalt Prea Sfinte! / Ai reînviat Basarabia în inimile Românilor”, publicată „urgent în numărul de la 10 februarie” al „Apărării Naționale”, ca „să afle și Rusia că Românii, națiunea românească de la opincă până la vlădică nu vor uita niciodată răpirea Basarabiei”. „Rusia cată să se convingă, odată pentru totdeauna, că niciun partid politic rusofil nu există și-n vecii vecilor nu va exista în România”. Nu-și imagina, desigur, Partidul Comunist și urmașii din zilele noastre ai acestuia. Și enumera câțiva dintre fruntașii partidelor: Sturdza, P. Carp, Take Ionescu și G. Panu. Dimitrie A. Sturdza (Partidul Național Liberal) „a probat de demult până la ultima evidență că este nu numai rusofob, ci misorus. D. P[etre P.] Carp [Partidul Constituțional] – idem cum grano salo. D. Take Ionescu [Partidul Conservator], când era ministru la Culte, avea foarte nimerita idee de a introduce în școlile sătești o carte de lectură în care să figureze un capitol despre grozăviile Siberiei, pentru ca țăranii să cunoască din copilărie fericirile cnutului.” (Mitropolitul Partenie și Basarabia)

Redeșteptarea națională din Basarabia și destrămarea Austro-Ungariei i-au dat dreptate lui Hasdeu, împlinind dorințele sale statornice. El nu a mai apucat, dar a văzut Unirea cea Mare cu ochii bunicilor și ai părinților noștri.  

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog