Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RESTITUTIO

ECOURI DIN TRECUT

MEMORIALISTICĂ

PRECURSORII DESPRE UNIRE

REÎNTREGIREA ȘI NOI

LECŢIILE ISTORIEI

SEMNAL

RECURS LA PATRIMONIU

PLEDOARII PENTRU CAUZA NOATRĂ

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

COŞERIANA

Precizări

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REÎNTREGIREA ȘI NOI

Apa din Fântâna Albă are gustul Unirii

Andrei STRÂMBEANU

Alte articole de
Andrei STRÂMBEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Anul trecut, prin luna iunie, mergem spre satul meu, Fântâna Albă, Edineț. La volanul mașinii Mircea, fiul meu mai mare. Eu cu mezinul, Andrieș, în vârstă de 11 ani, ședem pe bancheta din spate. Ne grăbim la dezvelirea monumentului victimelor regimului sovietic totalitarist, instalat în spațiu dintre biserică și gimnaziu, din inițiativa generosului animator Ion Bâlba, supranumit ministrul culturii de la nordul Moldovei pentru tot ce face de peste două decenii în domeniul culturii și al istoriei de la fața locului. Între altele, gimnaziul poartă numele subsemnatului, dar e închis, din cauza lipsei de copii. Puținii elevi pe care îi avem învață în satul vecin, Parcova, unde am absolvit școala medie (1954), făcând timp de 5 ani, zilnic, iarna și vara, 3 km dus-întors pe jos, prost hrănit și prost îmbrăcat.

– Tati, îmi închipui cum vei fi întâmpinat la Alba, zice Mircea.

– Să nu-mi pomenești de albeni! mă răstesc eu. Votează cu Voronin, cu Dodon, ei, care în timpul foametei din 1946-47 se mâncau unii pe alții, pășteau ca vitele, mureau ca muștele... Sovieticii ne luaseră tot, până la ultimul grăunte, încă de cu toamnă, dar, uite, n-au prins la minte. Depunem flori la monument, le trag o săpuneală la toți, apoi facem stânga împrejur, nu vreau să-i mai văd.

...În sfârșit, ajungem la baștină. Tragem mai întâi la casa părintească, pe care dorea s-o vadă Andrieș. Nu putea să creadă că nu mai există. Îi arăt, din drum, o ogradă largă, cultivată cu cartofi – locul unde fusese casa noastră cândva.

– Vezi, cumpărătorul a demolat-o.

– Tati, nu trebuia să-i permiți să facă asta. Am văzut-o pe fotografie. Era frumoasă, cu livadă, cu beci, cu sarai...

Facem câteva poze pe fundalul unei plase de sârmă, instalată în locul frumosului nostru gard de lemn, și, întristați, ne îndreptăm spre monument. Acolo-i adunat tot satul, majoritatea oameni bătrâni, plus oficialitățile din Edineț și cele ale comunei Parcova, din care face parte și satul nostru. Depunem florile. Citim, gravate pe soclu, numele victimelor comunismului, între care cel al tatălui meu – Strâmbeanu Nicolai Ion. Păstrăm un minut de reculegere.

Preotul face o scurtă slujbă de pomenire, sfințește monumentul, după care începe mitingul de inaugurare a acestei adevărate opere de artă, ce reprezintă o cruce proiectată în aer, dacă putem spune astfel. (Poate fi văzută pe facebook-ul subsemnatului.)

Deschide mitingul primarul comunei noastre, domnul Marcel Snegur. Vorbește despre ce credeți? Despre Unire. Era să-i strig: „Stai, domnule, am venit să vă cert! Despre Unire vorbesc eu!”. Primarul însă o ține pe a lui: România, Tricolorul, Eminescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Stere, Basarabia, Sfatul Țării, Inculeț etc., etc.

Albenii, înflăcărați, strigă: Trăiască Regele Mihai! Trăiască România Mare! Unire, frați români!

Rămân dezarmat. Știam încă de la Chișinău că trebuie să rostesc și eu un discurs, dar văd, antevorbitorul meu îmi taie creanga de sub picioare.

Al doilea orator e primarul municipiului Edineț, domnul Constantin Cojocaru. Zic stai, acesta-i de la PD. Ăștia mereu afirmă, la televiziunile lor, că încă n-a sosit momentul Unirii, se lingușesc pe lângă găgăuzi că Parlamentul nu va renunța la limba de stat, spun alte aberații sovietice. Le arăt eu, lasă! Dar, surpriză. Primarul din Edineț e și mai vocal, mai doct ca primarul din Parcova. „Unirea e unica soluție pentru corectarea crimei săvârșite de Hitler și Stalin, crimă cu consecințe dezastruoase pentru destinul Basarabiei”, afirmă domnia sa.

Adunarea freamătă... aplauze, urale. Prind a bate clopotele de la biserică. Oamenii își fac cruce, plâng de bucurie. Emoționat la maximum, nu-mi cred ochilor și urechilor.

În sfârșit, mi se oferă cuvântul; mă rog, sunt scriitor, vorbesc la radio, la televizor. Satul se mândrește cu mine. Dar, cu lacrimi în gât, nu pot scoate o vorbă.

Lumea aplaudă, îmi strigă: „Frate Andrei, vorbește, fii cu noi! Români-s frații noștri! Românii-s frații noștri!”.

O elevă iese în față, recită poezia mea Doina Basarabeană. Când ajunge la ultima strofă: Frunză verde de pe rană, / Ard-o focul soartă grea! / Basarabie orfană, / Tu ești România mea!, uralele mulțimii se contopesc cu sunetele clopotelor, de-mi pare că ascult corul robilor din opera Nabuco de Verdi. Mă cuprinde o mândrie de nedescris pentru consătenii mei. Involuntar, strig pentru a fi auzit de toată asistența:

– Frați albeni, iertați-mă! Eu venisem pentru a mă închina în fața acestui monument și pentru a vă declara că vă urăsc, fiindcă, votând cu Voronin și Dodon, dumneavoastră votați împotriva acestor victime nevinovate. Văzând însă ce se petrece astăzi aici, vă declar față de tatăl meu, că vă iubesc. Mă închin în fața dumneavoastră. Sunt mândru că am asemenea consăteni. Să nu uităm niciodată că Voievodul Ștefan, în ajunul bătăliei de la Lipnic, în 1472, a poposit la Fântâna Albă. Tot în aceeași zi, aprodul Purice, cu vitejii lui ostași, a capturat o ceată de tătarii veniți să ne prade și i-a aruncat de vii în prăpastia fără fund, care azi se cheamă Valea lui Purice. Să nu-l supărăm pe marele nostru domnitor.

O învățătoare începe să cânte Hora Unirii a lui Alecsandri. Toți ne prindem într-o mare horă ce îmi amintește de o horă de pe când eram mic și jucam între mama și tata, la o sărbătoare de 10 Mai, Ziua Regelui.

... Lungul drum la întoarcere de la Fântâna Albă la Chișinău ni s-a părut scurt. Nu ne săturam să comentăm cele trăite la Alba. Iar Andrieș nu mă slăbea cu întrebarea sa:

– Tati, da când ne unim cu România?

Această întrebare mi-o pun și eu încă din 1944. Cum viața mea, din păcate, a coincis cu cea mai tragică perioadă din istoria omenirii și am avut parte de întâmplări incredibile, de trădări, am văzut cât de schimbător poate fi omul, mă temeam să nu se lase albenii mei momiți de promisiuni, de pomeni electorale, să renunțe la Unire.

Dar, în data de 23 februarie curent, dimineață, mă sună de la Edineț același Ion Bâlba (născut în Parcova) și strigă:

– Deschide calculatorul, vezi ce-am făcut noi!

Deschid. Citesc pe ecran: locuitorii din satul Fântâna Albă și cei din Parcova, primii din Moldova au votat pentru Unire cu România. O DECLARAȚIE frumoasă ca Icoana Maicii Domnului. Îmi fac cruce, sărut ecranul. Arăt toate astea lui Andrieș. Fericit, răspund la întrebarea care îl frământă:

– Andrieș, Unirea a început! Nu există putere pe lume care să oprească dragostea față de mama noastră, România!

Pentru dumneavoastră, cei maturi, vă prezint răspunsul academicianului Mihai Cimpoi, referitor la Unire:

– Ceea ce nu poate face statul face satul.

Pe data de 8 martie curent, de Ziua Femeilor, la 8 dimineață, academicianul Valeriu Pasat, fericit, mă anunță că deja au votat Unirea 100 de sate. Schimbăm câteva păreri. Brusc, mă întrerupe:

– Stop! V-am mințit. Televizorul arată că au votat deja 103 sate. Ultimul e Carapetovca din Basarabeasca, sat cu peste 1840 de locuitori.

Apa din Fântâna Albă are gustul Unirii!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog