Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REÎNTREGIREA ȘI NOI

Oameni noi, probleme vechi

Mircea DRUC

Alte articole de
Mircea DRUC
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

1. „Eliberatori”

Imperiile clasice au dispărut după cel de-Al Doilea Război Mondial. Iar lumea occidentală, în general, a subestimat specificul și potenţialul unui Imperiu de tip nou. Uniunea Sovietică, fondată în 1922, nu reprezenta o inovație generată de un imperativ istoric. În 1917, puciul troțchist-leninist, inspirat de Finintern, a dus la căderea monarhiei ruse și acapararea puterii de către un singur partid politic. PCUS, animat de ideea fixă – revoluția mondială și transformarea din temelii a omenirii, a proiectat și construit pe ruinele imperiului țarist ceva inedit: o ideocrație. În prezent, biserica rusă resuscitată extinde și consolidează frontierele unui alt imperiu – ortodox-pravoslavnic cu centrul la Moscova, care se vrea cea de a „Treia Romă”.

La prima „eliberare”, în 1812, imperiul clasic, cel al țarilor ruși, a colonizat masiv Basarabia cu ucraineni, găgăuzi, bulgari și multe alte seminții. După „eliberările” din 1940 și 1944, imperiul de tip nou a procedat la fel. În plus, a mai atribuit Ucrainei o parte din teritoriile noastre naționale, dezmembrând Basarabia. Administrația țaristă o botezase impropriu «Российская Швейцария» („Elveţia rusească”). Iar pentru propaganda Kremlinului șase județe basarabene ciopârțite și cinci raioane din stânga Nistrului deveniseră «солнечная и цветущая Молдавия» („Moldova însorită şi înfloritoare”), sau «Сад Советского Союза», adică „Grădina Uniunii Sovietice”. Recent, la Chișinău, Igor Dodon enumera condițiile în care „Republica Moldova are șanse să devină o a doua Elveție”. Armatele imperiului creștin ortodox ne „eliberau” de sub jugul altui Imperiu necreștin musulman. Armata roşie muncitorească-țărănească a unui imperiu de tip nou refăcea, în plan geografic, clasicul imperiu rus. Iar în prezent, nu comisarii, nu politrucii partidului-stat, ci ideocrații Rusiei postsovietice împreună cu „stataliștii” autohtoni – niște epigoni și uzurpatori ai Moldovei istorice – vor să ne bage într-un virtual paradis eurasiatic. Astăzi, nu mai avem de a face cu mitologia imperiului ideocratic bolșevic axată pe triada „коммунизм, дружба, мир”. Suntem, mai curând, în situaţia când Rusia țarilor ne tămâia cu triada «православие, самодержавие, народность».

Ceea ce s-a întâmplat, după toate „eliberările” imperiale, se asociază în mintea mea cu operația de transplant. Organismul românilor captivi respingea în mod constant un țesut biologic străin. Și nu erau de folos nici injecțiile ideologice, nici lanțeta sângeroasă. Conaționalii mei, lucizi, treceau prin filtrul propriei experiențe toate valorile și opiniile impuse forțat. Sentimentul distanțării reciproce între „eliberați” şi „eliberatori” nu a dispărut niciodată, amplificându-se cu trecerea timpului. Senzația de ostilitate din partea veneticilor este amintirea cea mai clară a copilăriei. Și nimic nu a mai reușit s-o schimbe.

Să ne reamintim ce trâmbiţa propaganda Kremlinului în iunie 1940? Ultimatumul Uniunii Sovietice adresat României Regale era secundat de un apel către basarabeni și nord-bucovineni. Citez: „A sosit marea oră a eliberării voastre de sub jugul boierilor români, a moşierilor, capitaliştilor şi a siguranţei!”. În realitate, „marea oră a eliberării” a însemnat: refugiații (1940, 1944); deportările (1941, 1949, 1951); mobilizarea totală (1944); foametea provocată (1946-1947); colectivizarea forțată (1949-1951). Astfel, fragila lume românească din teritoriile răpite se strângea ca o piele şagrinată. Românii basarabeni, nord-bucovineni și herțeni au rămas fără apărare în faţa invadatorilor. Separaţi de patria-mamă, prin amputaţie, ei au subzistat în condiții de trai mizerabile, dezorganizați și demoralizați. Economia falimentată metodic: proprietarii și țăranii înstăriți care nu s-au refugiat peste Prut erau deportaţi în Siberia, Kazahstan sau la Cercul Polar. Stilul de viaţă ancestral și codul nostru moral erau anihilate de către comuniști. Pe cântarul ideocrației viața omului nu trăgea mai mult decât cea a unei vite în jug. În orice moment, o nenorocire cumplită se putea abate asupra fiecărui român. Era de ajuns să fie nominalizat ca „dușman al norodului”.

Odată cu „eliberarea”, NKVD-ul a lansat prin toate fundăturile imperiului directive secrete: recrutarea viitoarelor cohorte de colonizatori. Care era structura socială a acestora? Mai întâi, venea peste cei „eliberați” numeroasa nomenclatură a PCUS. O altă categorie aparte – ofiţerii sovietici ieşiţi la pensie. Aceştia se puteau stabili oriunde doreau. Pentru ei nu existau restricţii privind „propiska” (viza de reşedinţă). Primeau apartamente peste rând, li se repartizau terenuri pentru vile. Dispuneau de toate facilităţile, inaccesibile pentru restul populației. De regulă, militarii preferau oraşele: Chişinău, Bălţi, Tighina, Cahul, Cernăuţi, Ismail şi Reni, sau centrele raionale şi localităţile de pe Nistru, Prut, Tisa și Dunăre.

Menționez și alte aspecte ale „eliberării”. Ingenios, imperiul a băgat în linia întâi femeile – cel mai fin instrument al deznaţionalizării silenţioase. O invazie matrimonială sui generis. Nemăritate sau rămase văduve, femeile sovietice veneau „din fundul Rusiei” cu sutele de mii. Basarabencele şi bucovinencele, familiste şi bune gospodine, cu greu le făceau faţă. În orice domeniu de activitate, ca să poți urca treptele ierarhice, îndeplineai o condiție nedeclarată, dar obligatorie: să fii membru PCUS, căsătorit cu o persoană de altă naționalitate, de dorit cea rusă. În cel mai rău caz, ucraineană sau de altă etnie. Examinați biografiile conducătorilor din RSSM, poate descoperiți și unele mici excepții. Concomitent, vechile teritorii româneşti erau invadate şi de vântură-lume: delincvenţi de drept comun, eliberaţi din penitenciarele de dincolo de Ural, puzderie de aventurieri și prostituate, vagabonzi și alcoolici. Acest segment percepea drept mană cerească posibilitatea de a penetra în „ţinuturile eliberate”. În vestul Imperiului, acolo unde talentele lor s-au manifestat din plin.

Acasă, în ţinuturile lor natale, marea majoritate a „eliberatorilor” și a „specialiștilor absolut necesari, cu totul indispensabili și de neînlocuit” nu aveau nici studii, nici profesii; trăiau în condiţii de coşmar, mâncau pe apucate sau chiar trăgeau foame. „Nicăieri în trecut nu se înregistrase răspândirea unei calamităţii sociale de asemenea proporții. Mulţi
oameni locuiau în bordeie, în cocioabe mizerabile. Foloseau drept alimente ceea ce, în condiţii normale, nicidecum nu s-ar fi considerat ceva comestibil. Circa o sută de milioane de oameni, pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, îndurau foame. Aceştia abandonau casele și mica agoniseală, căutându-şi salvarea prin alte locuri depărtate. Se răspândeau epidemii de tifos şi distrofii… O consecinţă firească a foametei, migraţiei, sărăciei generalizate devenise cerşetoria fără precedent. În anii de înfometare, după cele mai aproximative calcule, numărul cerşetorilor atingea cifra de 2-3 milioane. În perioada 1946-1953 au părăsit satele zece milioane de oameni, cei mai activi şi apţi de muncă” (http://5ka.com.ua/33/34615/l.html). Și în zilele noastre se derulează un proces asemănător: Europa de Vest este sufocată din cauza unei noi și „mari migrații a popoarelor” declanșată din umbră de niște forțe oculte transnaționale. Ungaria, Polonia și alte state membre ale Uniunii Europene se opun din răsputeri invaziei gestionate subtil.

Prin anii ’70, fostele judeţe româneşti înregistrau cea mai mare densitate a populaţiei din URSS (până la 150 de locuitori pe km2 în partea centrală), datorită imigranților, militarilor și cadrelor aduse din Ucraina și Rusia pentru complexul militaro-industrial. În comparaţie cu celelalte republici sovietice, RSSM avea, de rând cu RSSB, cele mai bune rezultate la formarea „omului nou sovietic”. În prezent, urmașii „eliberatorilor”, din specia propagandiștilor de la «Комсомольская правда» și «Молдавские Ведомоcти», debitează zilnic mituri și baliverne despre paradisul sovietic: „Pe timpul lui Stalin moravurile erau mai curate; nu exista corupţie; cinovnicii erau ţinuţi în frâu de teama şefilor”. Însă documentele de arhivă evidențiază cu totul altceva. Cunoaștem activitatea noii puteri în Basarabia „eliberată”. Avem suficientă informaţie, exemple, probe și aduceri-aminte. În pofida unei „discipline staliniste de fier”, înfloreau delapidările de fonduri publice şi hoţia, adulterul, pedofilia şi economia la negru. În organele puterii sovietice din Basarabia „eliberată” înflorea «свободная любовь» („iubirea liberă”). Arhivele păstrează date despre numeroase scandaluri. De la Moscova, veneau în control la Chișinău diverse comisii și etichetau Moldova Sovietică drept „republică mic burgheză”. În rapoartele prezentate la Centru, se vorbea despre o „luptă aprigă cu instinctele proprietății private ale oamenilor, care, culmea, la origine erau muncitori și țărani”.

Pentru mine, o asemenea concluzie sună ca o ironie. Ce atribuție au mica sau marea burghezie, originea muncitorească-țărănească sau instinctele proprietății private? Ar putea oare basarabenii să uite că pe parcursul a două secole lumina venea numai de la Răsărit? De exemplu, un general țarist a fost împroprietărit în Basarabia, fiind mutat urgent din Caucaz, unde Imperiul „elibera” cecenii și alte popoare. Era muieratic soldățoiul și una dintre caucazienele violate îi scurtase nasul cu dinții. Pe ordinul statului major scria: „Generalul Kișinski să fie transferat în Basarabia, deoarece moldovencele sunt mai blânde”. În 1950, Centrul imperial ni l-a trimis pe Brejnev de la Dnepropetrovsk. În toamna lui ’52, la Congresul XIX al PCUS, Stalin l-a văzut pentru prima oară. Atenția bătrânului dictator s-a fixat asupra unui tânăr de 46 de ani, masiv și bine îmbrăcat. Imediat l-au informat că era conducătorul de partid din RSSM. „Ce moldovean frumos!” – a rostit Stalin.

Pe „Leonid cel Frumos” îl pasionau femeile și automobilele, hocheiul și chefurile. Legăturile sale amoroase la Chișinău deveniseră folclor. Pe NOI însă nu ne interesează «Молдавский Декамерон». Există lucruri mult mai importante din trecutul imperiului ideocratic bolșevic. Kremlinul a programat razia/deportarea „elementelor dușmănoase și social-străine”, Brejnev personal a semnat ordinul privind declanșarea operației. Au fost strămutați pentru totdeauna 120 de mii de basarabeni, adică 10% din totalul populației RSSM. De numele primului secretar (1950-1952) sunt legate deportările și colectivizarea forțată a țărănimii basarabene. În general, „datorită” unor atare exponenți de rasă ai „eliberatorilor”, zeci de mii de români basarabeni, nord-bucovineni și herțeni au ajuns în Gulag.

 

2. Separașism

În 1990, probabilitatea prăbușirii imperiului se apropia de 100%. Kremlinul nu se pronunța deschis. Dar în culise, în subconștientul conducătorilor sovietici, se înfiripau diverse idei legate de un eventual colaps. Legenda spune: Anatolii Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, ar fi propus: „Dacă e adevărat că unele republici sunt dispuse să plece, haideți să le forfecăm. Facem în fiecare republică câte un nucleu separatist și niște periferii prosovietice”. „Separatism antiseparatist” – ce altă soluție mai ingenioasă pentru acele timpuri furtunoase!?

Lituania, Estonia, Letonia, Georgia și Moldova Sovietică erau percepute la Moscova ca niște vedete ale desprinderii de imperiu. În 1990, autonomiile din Georgia își anunțaseră deja politica fermă de menținere a URSS. În RSSM s-au autoproclamat două republici prosovietice, una găgăuză (august 1990) și alta moldovenească nistreană (septembrie 1990). În Estonia, la rolul de „republică prosovietică” pretindeau Narva și Kohtla-Iarve, în Lituania, raionul Șalcininkai. Ce s-ar fi întâmplat cu raioanele separatiste din respectivele colonii dacă imperiul mai rezista un an sau doi? Probabil, estonienii și lituanienii ar fi negociat, undeva pe la Viena, un statut special pentru „Republica Narva” și „Republica Șalcininkai”. Și astăzi, culmea absurdității, artizanii acestor mini-state autoproclamate și nerecunoscute de nimeni ar fi pretins, ca și cei de la Tiraspol, statut de observator la ONU.

De curând, în vocabularul unor politologi ruși a intrat conceptulseparașism” însemnând o pseudo-mișcare separatistă, provocată în mod artificial pe teritoriul unui stat suveran de către un alt stat. De regulă, obiectivul statului-provocator constă în anexarea integrală a teritoriului. Sau instalarea propriului control asupra unei părți din teritoriul statului-victimă. Rusia este aceea care a inventat asemenea stratagemă imperială, aplicând-o în practică cu succes. Termenul „separașism” este format prin combinația a două cuvinte – „separatism” și „Rașa” (Rusia, în engleză). Neologismele „rașism” și „separașism” denotă o consonanță cu termenul „fascism”. Rămâne de clarificat dacă „lumea rusă” are afinități cu doctrina clasică fascistă, numită și „a treia cale”, sau, mai curând, cu național-socialismul (nazismul) german din perioada interbelică. În prezent, istoriografia rusă, ca și cea sovietică în trecut, substituie niște noțiuni distincte – „național-socialismul” și „nazismul” german cu „fascismul” italian numit. Și acest fapt, deloc întâmplător, merită o riguroasă analiză academică.

Kominternul a conceput Uniunea Sovietică ca un fel de teocrație seculară. Și, totodată, ca o ideocrație în care avea să conducă ideea socialistă prin partidul unic, de avangardă. În utopia platoniană, cei care aveau menirea să devină „suveranii”, erau marii filosofi; în teocrația tradițională conduce Divinitatea (Dumnezeu/Allah) prin interpuși; în evul mediu teocrația, ca putere a sacerdoților și a Papei, și-a găsit exprimarea în cezaropapism și bizantinism; în secolul XX s-a vorbit deja de o tehnocrație, ca putere a intelectualității și a managerilor. Noțiunea de „ideocrație” provine din cuvintele grecești ιδέα – „ideea” și κράτος – „putere”. A nu se confunda „ideocrația” (puterea ideologiei) cu alți termeni consacrați, precum „iudeocrația” (puterea evreilor) și „idiocrația” (puterea idioților). Dominația unei singure ideologii (bolșevismul în URSS, fascismul corporatist în Italia și rasismul în Germania) era legată organic de subordonarea întregii vieți sociale unui singur șef suprem (Вождь, Duce, Führer).

După destrămarea Uniunii Sovietice, drept consecință a separașismului, au apărut ca din senin niște „noroade” necunoscute mai înainte de nimeni (inclusiv de etnografi și demografi). Acestea nu se încadrează în nicio categorie științifică existentă. Nu sunt nici popoare, nici națiuni în sensul general acceptabil. Ceea ce le unește pe așa-zisele „noroade” e doar limba rusă, mentalitatea sovietică și tendința de a se uni cu Rusia; ele ignoră atât legislația națională/constituțiile propriilor state, cât și dreptul internațional. O trăsătură specifică a exponenților acestor „noroade” este refuzul încrâncenat de a însuși limba oficială a țării, limba națiunii titulare din țara în care locuiesc de mulți ani. Ei doresc să știe și să folosească numai limba rusă, ca și în toți anii puterii sovietice. Iar declararea pe hârtie a trei limbi de stat, cum s-a procedat formal în „ПМР”, nu e decât praf în ochi pentru lumea înconjurătoare.

„Eterna Rusie, eliberatoarea noroadelor pravoslavnice asuprite” cu „separașismul” ei ne-a mai fericit cu niște „țări de minune”. E vorba de Moldova, Pridnestrovie și Găgăuzia; de trei produse „etnologice” și „ecologice” – «молдавский народ», «приднестровский народ», «гагаузский народ». În prezent, fruntașii acestor OMG-uri salută fascinanta și imperiala „ridicare din genunchi a lumii ruse”, expansiunea ei agresivă în fostele colonii sovietice – Republica Moldova, Georgia, Ucraina, Belarus și în alte regiuni de pe glob. EI duc dorul „unor timpuri frumoase din trecut”, din perioada dispărutului regim totalitar comunist. Nu întâmplător în RM, „ПМР”, „ЛНР” и „ДНР” sunt păstrate numeroase piese din imagologia sovietică: tancuri pe piedestal, monumente, denumiri de străzi și piețe botezate cu numele conducătorilor bolșevici. La Chișinău, «Комсомольская правда» amplifică ostentativ „separașismul” Kremlinului, propagă românofobia și antieuropenismul. Și, deocamdată, nu stingherește pe nimeni similitudinea între „bolșevism” și „nazism”, între Ленинский комсомол (Comsomolul leninist) – organizația comunistă de tineret a PCUS și Hitlerjugend (Tineretul hitlerist) – organizația nazistă de tineret a NSDAP (Partidul Muncitoresc German Național-Socialist).

 

3. Imposibila conciliere

Avalanșă de „eliberatori” și „specialiști” a generat în Basarabia și Nordul Bucovinei o beligeranţă, o adversitate mocnită, care continuă şi în prezent. În 1990, după o jumătate de secol de la „eliberare”, în RSSM constatam o incompatibilitate totală între NOI, promotorii Etno-resurecției, și EI, apărătorii unui Imperiu în agonie. Nimic nu le convenea, nimic nu-i aranja pe concetăţenii noştri. NOI am trăit rău. EI au dus-o bine și nu-și dădeau seama că lucrurile se schimbă. Inopinat, niște „moldoveni ingraţi” declarau: anumite categorii ale populaţiei urmează să însuşească, în mod obligatoriu, limba majoritarilor. Una peste alta, un oarecare Druc, apărut din neant, punea în discuţie încă o chestiune la fel de gravă – o eventuală reformă teritorial-administrativă, reducerea ministerelor și a structurilor biurocratice în general, trecerea de la cele 36 de raioane sovietice la județele din perioada interbelică. Iar o mare parte dintre deputaţii Sovietului Suprem se pronunţau contra semnării Tratatului Unional. De aici pornea o nouă confruntare între aderenţii FPM şi susţinătorii Mişcării „Interfront”, improvizată la sugestia comuniştilor. Pe baricade se aflau EI și NOI, internaţionaliştii şi naţionaliştii, gâştele colhoznice şi gâştele sălbatice.

EI, prin definiţie, sunt socialiști/comuniști și niște făcători de revoluţii. Dar la anumite cotituri istorice se prefac în conservatori sau liberali. Păstrarea unui anumit status quo devine motivul suprem al activităţii lor. În URSS îi aranja perfect platitudinea din epoca lui Brejnev. Detestau reformatorii din CAER și Pactul de la Varșovia. Îi blamau pe polonezii însufleţiţi de compatriotul lor, Papa de la Roma. În 1985, când a început perestroika, NOI speram și luptam, dar nu eram siguri că în decursul unui deceniu vom obține măcar „limbă de stat și grafie latină”. Venind adeseori de la Cernăuți la Chișinău, nu prea auzeam discuții politice; sâmbăta și duminica, la cenaclul „Mateevici” și la mitinguri, oamenii mai mult cântau și recitau poezii. Însă la Tiraspol începuse deja mişcarea întru „apărarea drepturilor populaţiei rusofone”. Homo sovieticus era setos de consolidare, stabilitate, linişte, pace și fericire. Garantul acestor deziderate a fost decretată Uniunea Sovietică unitară. De aceea la Tiraspol s-a declanșat „separașismul” mai înainte ca Chişinăul să aducă vorba despre independenţă și lichidarea consecințelor Pactului Hitler-Stalin.

Timp de o jumătate de secol, în fruntea RSSM nu am avut decât marionete ale Kremlinului. În ’50-’53, ne-a fericit Leonid Brejnev. Timp îndelungat s-a aflat în fruntea PCM Ivan Bodiul, un protejat al lui Brejnev. I-a urmat în post Simion Grossu, un protejat al lui Bodiul. Cu alte cuvinte, până la finele lui 1989, în RSSM s-a perindat la putere o nomenclatură brejnevistă exemplară. Ultima căpetenie de partid a fost Petru Lucinschi, un protejat al lui Gorbaciov. În noiembrie 1990, Sovietul Suprem l-a împuternicit pe deputatul poporului Lucinschi să conducă o comisie de negociere, înființată după evenimentele de la podul din Dubăsari. Dar nici acest om sovietic și comunist de profesie nu a găsit limbă comună cu elita „separașistă” de la Tiraspol.

În fine, în 1990 ne-am ales și noi, ca toate „republicile surori”, cu un președinte. Domnul Mircea Snegur în fruntea RSSM! Multora li se părea că destinul a ghicit de data aceasta. O republică preponderent agrară, un conducător neaoș basarabean – țăran prin descendență, colhoznic prin experiența profesională. Un pupil al complexului agraro-industrial, un exponent al nomenclaturii agrariene, formată și aceasta de PCUS. La Chișinău, gâștele colhoznice internaționaliste erau dispuse să execute în continuare și în mod exemplar directivele centrului imperial. La finele lunii mai 1991, EI au reușit să-l dea jos pe unionistul Druc, ultimul președinte al Consiliului de Miniștri. Mi-am zis atunci: secesionismul, chipurile, e din cauza reformelor radicale și a unionismului. De acum încolo relațiile Chișinău – Tiraspol – Comrat se vor armoniza. Valeriu Muravschi nu este un protejat al FPM și nici unionist, ci omul clanului statalist-moldovenist. Noul prim ministru nu-i va „ieși din cuvânt”, ca mine, împăciuitorului președinte Mircea Snegur.

Dar Parlamentul Republicii Moldova nu numai că nu a ratificat, dar nici măcar nu a luat în dezbatere Tratatul de colaborare a RSSM cu Federația Rusă, elaborat și încheiat la inițiativa mea. Le-ar fi amintit astfel democraților ruși, eroilor antipuciști în frunte cu Boris Elțin că alta ne-a fost înțelegerea la 4 septembrie 1990. În iulie ’92, Chișinăul neajutorat capitulează. Kremlinul neo-liberare îl somează pe Snegur să accepte un guvern „de coaliție” – o echipă multinațională, cadre sovietice. Atunci, îmi ziceam din nou: poate că ăștia, până la urmă, se vor înțelege! Ajungem în februarie 1994. Președintele Snegur aderă la Partidul Democrat-Agrar, condus de Dumitru Moțpan și Nicolae Andronic. EI monopolizează puterea pe o durată de patru ani. Dezmembrează și fură precipitat din patrimoniul fostului complex agraro-industrial. Concomitent, continuă „negocierile intense” cu omologii lor de la Tiraspol.

După împăciuitorul Snegur, la președinția Republicii Moldova urmează abilul Lucinschi, poreclit „Petru Șmecherovici”. Clanul său finalizează privatizarea frauduloasă a moștenirii sovietice. Iar în 2001, stupefiați, asistam la recidiva comunismului. Ambalat drept „omul Moscovei” de către exponenții unui segment de capital transnațional, Vladimir Voronin este pus președinte și nimeni nu mai avea îndoieli. Acest nomenclaturist, general sovietic de miliție, născut într-un sat de peste Nistru se va înțelege cu Smirnov și Maracuța. Dar cele două mandate ale președintelui oligarh comunist, „cu neamuri la Ierusalim”, nu s-au soldat cu împăcarea. Să-i întrebe cineva pe foștii „directori roșii”, promotorii „separașismului”, și pe toți impostorii de la Tiraspol: „De ce, tovarăși, n-ați găsit niciodată limbă comună cu șefii de la Chișinău – niște oameni ai Moscovei din totdeauna?” Apropo, încă de prin ’90, clanurile de pe ambele maluri ale Nistrului aveau oamenii lor de legătură, inclusiv la nivel de deputați din primul parlament al Republicii Moldova.

De reținut: la 27 august 1991, cei care luptau încrâncenați pentru păstrarea URSS nu au votat independența Republicii Moldova. În prezent aceștia sunt militanți stataliști, promotori ai unui moldovenism agresiv, fantezist și românofob. Îmi amintesc cum prin 89-90 găgăuzii, instigați de către exponenții „separașismului” de la Odessa și Tiraspol, Kiev și Moscova, torpilau absolut toate aspirațiile Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni. După prăbușirea imperiului, găgăuzii parcă s-ar fi împăcat cu ideea independenței și statalității Republicii Moldova. Treptat, cu toate jongleriile bașcanilor de la Comrat, apar niște semne că mulți găgăuzi au conștientizat deja avantajele Reunirii Basarabiei cu România.

Consider imperios necesar ca tineretul din teritoriile românești ocupate în 40/44 să aibă o imagine veridică despre imperiul ideocratic bolșevic. „Paradisul sovietic”, regretat de gâștele colhoznice, a însemnat fenomene precum: cortina de fier; voluntariatul obligatoriu; lozinci şi promisiuni; mitul învăţământului, serviciilor medicale şi al locuințelor gratuite; тотальное стукачество, доносительство (turnătoria generalizată, delațiunea); bruiajul, lupta cu radio-propaganda străină; finanţarea „revoluţiei mondiale și a partidelor comuniste frățești”; „ajutorul internațional”; știința şi cultura sub controlul ideocrației; laboratoare şi chiar oraşe secrete cu savanţi deţinuţi politici şi manoperă gratuită din gulag; exploatarea nesăbuită a resurselor naturale; „ieftiniri staliniste periodice” la produsele alimentare şi mărfurile de larg consum, care, în realitate, se găseau cu greu în comerţ.

În plan personal, de la naștere, în 1941, și până în septembrie 1961, am trăit cea mai grea etapă din viața mea de cetăţean sovietic. Subiectiv și psihologic, am avut și niște „ani buni” – studenţia la Leningrad (1961-1964), precum şi perestroika la Cernăuţi (1985-1989). Nefericit din cale afară m-am simţit în perioada stagnării lui Brejnev (1965-1985). Într-un mod sau altul, direct sau indirect, asupra destinului şi mentalităţii mele s-au răsfrânt şi diverse evenimente din ţările lagărului socialist: rebeliunea maghiară din toamna lui 1956; primăvara de la Praga şi poziţia oficială a României faţă de invazia internaţionalistă a Pactului de la Varşovia; „Solidaritatea” lui Lech Walensa şi instaurarea, în februarie 1981, a legii marţiale de către generalul Wojciech Iaruzelski; căderea zidului de la Berlin, în 1989, şi reunificarea țării prin voința națiunii germane și strategia perfectă a cancelarului Helmut Kohl.

Am sperat cândva că lumea copilăriei mele se va metamorfoza lent, firesc, într-o calitate nouă, superioară. Dar nu i-am dorit nicidecum destinul satelor rusești sau funesta contopire cu oraşul şi dispariţia totală, pusă la cale de teoreticienii „comunismului ştiinţific”. Visam că, întorcându-mă de unde am pornit, voi descoperi un miracol: civilizația rurală nu s-a descompus definitiv. Firește, cultura ţăranului român din satele basarabene şi nord-bucovinene n-avea cum să supravieţuiască intactă. Ca peste tot în lume, industrializarea şi urbanizarea excesivă au determinat o stare de fapt specifică. Însă civilizaţia noastră din perioada interbelică s-ar fi trecut în mod natural. Aşa cum se trece o floare, care îşi pierde petalele, pentru a descoperi fructul în devenire… A trage coasa, a treiera, a măcina grâul la moară şi a coace un cuptor de pâine nu e totuna cu incendierea unui lan în pârg. Focul şi spada nu sunt cele mai adecvate instrumente de schimbare în bine a vieţii umane. Fiinţa noastră românească era negată, exterminată treptat de piramida ideocratică a imperiului de tip nou. Ceea ce nu-i tot una cu evoluţia firească.

Acum, trăim cu toții în ritmul accelerat al crizelor și schimbărilor. Iar imperiul de la soare-răsare recidivează sub denumirea de „Lumea rusă”. Astfel, descendenţii celor care ne-au „eliberat” în 40/44, continuă să încadreze cea mai tragică pagină din viaţa românilor basarabeni şi nord-bucovineni în nişte tipare proletcultiste, bolșevice, staliniste sau troțchiste. Ca de altfel și toate crimele imperiului ideocratic – teroarea roşie, colectivizarea, foametea, represiunile, deportarea popoarelor, asasinatele politice și multe altele. În prezent, în Republica Moldova nostalgicii și putiniștii îi blestemă crunt pe şefii de şantier de la „marea perestroikă” a lui Gorbaciov. Protestele „ruşilor de profesie”, a alogenilor rusificaţi contra unionismului și revindicărilor fireşti ale românilor basarabeni continuă. Exact ca în ajunul colapsului Uniunii Sovietice.

Ei insinuează că Europa și-a pierdut creștinătatea. Iar clerul pravoslavnic a declanşat suprema bătălie pentru mântuirea tuturor europenilor, sau măcar a ortodocșilor, din specia „norod moldovenesc”. Cohortele în sutane au intrat, cu toate armele din dotare, în serviciul noii ideocrații a Kremlinului. Ofensiva asupra Republicii Moldova, Ucrainei şi Georgiei are drept obiectiv torpilarea cursului proeuropean al acestor state pravoslavnice. Biserica rusă susține Republica Moldovenească Nistreană, un bastion al imperialismului rus în zona Mării Negre. Depozitele sovietice de armament, paznicii acestora şi pacificatorii ruși vor fi de mare ajutor. Prin separatiștii de la Tiraspol noua ideocrație rusă somează, agită, şantajează: „Renunţaţi la vectorul european și la unionism!”. Infiltrarea comandourilor clericale ruse e simţită peste tot în spaţiul ex-sovietic și nu numai. Însă, când se preocupă de Basarabia, Nordul Bucovinei şi zonele separatiste din Republica Moldova, agenții în sutane îşi coordonează acţiunile cu deghizata ideocrație ucraineană antiromânească prin definiție și excelență.

După aproape trei decenii de la dispariția Uniunii Sovietice, EI, gâştele colhoznice internaționaliste și NOI, gâştele sălbatice naționaliste, ne aflăm pe aceleași baricade opuse. Urmaşii ideocraților bolșevici continuă să se manifeste cu aroganţa lor tradiţională. Progeniturile „eliberatorilor” mişună prin oraşele Basarabiei cu panglica imperială la piept, cu trandafiri sau garoafe la petliţă, cu secera şi ciocanul pe fondul roşu însângerat. Astăzi, la Chișinău și Cernăuți, descendenţii „eliberatorilor” și „rușii de profesie” nu pierd ocazia să-şi afişeze incredibila trufie. Sub diverse pretexte absurde de genul «мой дед воевал» („bunicul meu a luptat”), EI cer recunoştinţă pentru „eliberare” chiar şi de la românii de seama lor. În Basarabia, militanții „Lumii ruse” agită demagogic „specificul” Republicii Moldova. Gândirea, vorba şi fapta lor sunt poluate cu expresii şablon, stereotipuri şi ideologeme din perioada sovietică: „Moldova – un stat multinaţional şi multilingv”; „prietenia noroadelor Moldovei”; „națiune moldovenească și multiculturalism”.

Problema nu este doar a noastră, a românilor înstrăinați. Pe tot cuprinsul defunctei Uniuni Sovietice s-a consolidat o nouă castă de promotori ai „Lumii ruse”. Unii provin direct din rândurile foştilor exegeţi în catehismul sovietic. Niște specialişti în „ştiinţele sociale”: istoria PCUS, bazele marxism-leninismului, comunismul ştiinţific, ateismul ştiinţific. Acum, reciclaţi, acești foști mercenari transnaționali ai ideocrației inundă mass-media. Au portaluri, site-uri, bloguri şi continuă să propage tipul de colonialism sovietic. „Experţii” în cauză ne servesc politica de rusificare a Kremlinului, drept rezolvare ideală a problemei naţionale, ca un proces firesc de „globalizare”. EI, unicii apărători ai libertăţii și dreptății! Nu-i stinghereşte faptul că sunt reprezentaţii unor doctrine în numele cărora au fost deja decimate milioane de oameni. EI, gâştele colhoznice internaționaliste, neagă invazia militară sovietică, comportamentul colonial al nomenclaturii PCUS, deznaţionalizarea și crimele, care au însoţit procesul de edificare a lagărului socialist. Mulţi dintre ei cer ostentativ reabilitarea abordării marxiste sau leniniste a naţiunii. Alţii vor o revenire la metodele staliniste, în general, precum şi la renaşterea imperiului. Fie ţarist, fie comunist, fie neoliberal sau ortodox-pravoslavnic, nu contează, „un imperiu al nostru” să fie. De aici și întrebarea: Rusia de astăzi, chiar nu poate să renunțe la ideocrația imperială ca să devină o țară europeană, respectată și fericită, zic eu, ca Germania, de exemplu?

În loc de încheiere:

1. Un gând mai vechi, extras dintr-un jurnal ținut în tinerețe, la Leningrad și Moscova: „În trecut, am luptat cu un Imperiu necreștin. Și am obținut unele victorii morale. Însă nu le-am putut fructifica decât parțial. Căci apăruse un alt imperiu – creștin-ortodox. Acesta ne „elibera” de ocupantul precedent. În prezent, deznaționalizarea noastră continuă. EI, ne mint cu slogane, cu mituri internaționaliste. NOI derutăm „eliberatorii” cu simțul umorului. Instinctele noastre ancestrale se declanșează la timp. Simulăm adeseori obediența, dar renaștem ca Pasărea Phoenix. Codificat, nucleul nostru genetic germinează întruna. A încolțit deja sămânța dacilor liberi nemuritori. Zamolxe este cu NOI! Așa să ne ajute Dumnezeu!” Este o viziune personală asupra viitorului românilor, inspirată de realismul utopist în contradictoriu cu realismul socialist și realismul capitalist.

2. Neocolonialismul programat la Kremlin nu urmărea doar tradiționala cucerire a teritoriilor și acapararea resurselor celor învinși. Obiectivul strategic al partidului-stat era convertirea naţiunilor subjugate la o nouă religie. Misionarii acestei religii, patentate de Komintern, se încăpuşau în teritoriile răpite printr-o psihoză a duşmanului de clasă. Imperiul de tip nou, denumit Uniunea Sovietică sau „Marele Experiment”, și-a sacrificat propria populaţie, a deznaționalizat brutal sau silențios popoarele captive, realizându-și obiectivele prin crearea unui enorm aparat propagandistic, prin implementarea unității de idei cu metode militaro-polițienești, prin impunerea în alte țări a anumitor forțe politice.

3. În 1990-1991, în fiecare republică sovietică apăreau, inevitabil, situaţii care ne egalau pe toţi. Parcă văd şi acum, după trei decenii, la Moscova și Kiev, Chişinău și Cernăuți, Tbilisi și Tallinn, pretutindeni: mulţimi de oameni pichetează, ameninţă și fiecare cere ceva vehement. Stăteam umăr la umăr patrioţi, naţionalişti și internaţionalişti, democraţi și apărători ai drepturilor omului, ecologişti, intelectuali și colhoznici, lumpeni şi pogromişti. În marile piețe urbane găseai de toate: şi patos, şi lirică, şi o atmosferă mai specială. În capul tuturor, ca într-o colivie, se zbătea o Lebădă Neagră sau o Pasăre Albastră. În coloniile imperiului ideocratic bolșevic ruşii, dar mai ales alogenii, deveniţi „ruşi de profesie”, porniseră o cruciadă pentru apărarea drepturilor „populaţiei rusofone”. Ne apropiam de apogeul unei frici obsedante, molipsitoare. A unei psihoze: „Ce greu e să fii rus!”. În realitate însă aborigenilor le era frică şi mai tare. „Ce calvar e să fii… leton, estonian, moldovean, lituanian, cecen, tadjic, tătar!” Aș putea enumera toate semințiile din URSS. Pretutindeni se manifestau nişte simptome specifice ale activismului civic. O nouă stare psihică a popoarelor captive în ajunul marelui salt. În prezent, optimiștii așteaptă și în Rusia lui VVP un mare salt, similar celui din august 1991. Aceasta ar fi soluția salvatoare și pentru popoarele din Federația Rusă care au trăit naufragiul „Titanicului Sovietic” împreună cu fostele colonii, devenite ulterior state independente.

4. Pe zi ce trece, urmărind manifestările socialiștilor stataliști-moldoveniști și politica președintelui Igor Dodon, mă conving: în improvizata Republică Molotov, conviviologia (știința de a trăi în armonie) este imposibilă; despre o conciliere între EI și NOI nu mai poate fi vorba. Și nu se vor înțelege nici măcar EI între EI; vechii oameni sovietici (niște naufragiați) și noii oameni putiniști (niște aventurieri) nu pot găsi un numitor comun. Și, după toate evidențele, unica soluție viabilă rămâne „care pe care?”. Adică, aplicarea principiului de bază al revoluției, al luptei de clasă și, totodată, formula-cheie în politica externă și internă. Sub acest aspect, orice înțelegere/convenție/conciliere ar interveni între EI și NOI nu va fi decât o clipă de răgaz sau o manevră tactică.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog