Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Marea Unire din 1918: o strălucită victorie a geografiei asupra istoriei nedrepte

Nicolae ENCIU

Alte articole de
Nicolae ENCIU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

În momentul declanșării Primului Război Mondial, la cârma României se afla un guvern liberal, condus de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul de Război Ion I.C. Brătianu (1864-1927), venit la putere la 4 ianuarie 1914 ca guvern al reformelor agrară și electorală [1]. Pe plan extern, România era legată printr-o alianță de Puterile Centrale. La 18 octombrie 1883 se semnase un tratat de alianță cu Austro-Ungaria, tratat cu caracter pur defensiv, care la art. 2 specifica: „Dacă România, fără nici o provocare din partea sa, ar fi atacată, Austro-Ungaria se obligă să-i dea în timp util ajutor și asistență contra agresorului. Dacă este atacată Austro-Ungaria în aceleași împrejurări, în una din părțile statelor sale limitrofe cu România, casus foederis [2] se va prezenta numaidecât pentru aceasta din urmă” [3].

Pe termen lung, Tratatul a fost o alăturare nefirească, care a stânjenit sprijinul Vechiului Regat pentru mișcarea națională a românilor ardeleni. De aceea, prevederile tratatului au rămas secrete, regele Carol I dezvăluindu-le doar primilor miniștri, și nu tuturor. De teama respingerii, tratatul nu a fost supus niciodată spre ratificare Parlamentului.

Într-un raport al trimisului extraordinar și ministrului plenipotențiar al României la Berlin, Alexandru Beldiman, către regele Carol I, din 18 iulie 1914, se menționa că: „România se află în fața unei probleme hotărâtoare pentru soarta și viitorul neamului nostru. Poziția noastră expusă între Rusia și slavii din sudul Dunării ne-a impus să ne alegem locul alături cu Puterile [Centrale], care reprezentau menținerea stării de lucruri create prin Tratatul de la Berlin, adică menținerea păcii față cu tendințele permanente și sforțările periodice de a răsturna acea stare de lucruri în interesul slavismului. Pozițiunea aceasta a României ne-a permis timp de trei decenii, ca la adăpost de orice pericol din afară – deși n-au lipsit numeroase zguduiri balcanice – să dăm țării un avânt în dezvoltarea ei pe toate terenurile, dezvoltare căreia se datorește prestigiul politic și creditul economic de care ne bucurăm astăzi” [4]. Erau motive pentru care el pleda pentru o acțiune alături, în primul rând, de Germania, care ar fi readus Basarabia răpită în 1812, mărirea și întărirea României. „În conflictul ce izbucnește astăzi între Rusia, ca protectoarea slavilor din Balcani și Întreita Alianță, – conchidea Al. Beldiman, – pozițiunea cea mai puțin profitabilă și din care nu ar putea rezulta decât micșorarea țării, ar fi inacțiunea, nehotărârea și neutralitatea expectativă” [5].

Acestor afirmații a trebuit să le răspundă Ion I. C. Brătianu, care a motivat cu argumente solide, de ce România nu putea să aplice tratatul în discuție: „1. Fiindcă Austro-Ungaria începea un război ofensiv contra Serbiei, aliata noastră naturală în Balcani, pe când tratatul nostru era defensiv; 2. Fiindcă se desființa tratatul de la București, în care se recunoștea pentru prima oară dreptul statelor din Orientul Europei – deci și al nostru – de a hotărî singure de soarta lor; 3. Fiindcă războiul început de Austro-Ungaria era un război de negațiune a dreptului naționalităților, principiu care forma rațiunea de existență a statului român modern; 4. Fiindcă în condițiile când se începea acest război, izbânda Austro-Ungariei însemna consolidarea vrăjmașilor neamului nostru” [6].

Întruniți în Consiliu de Coroană, la 3 august 1914, oamenii politici români au decis, aproape în unanimitate, că nu este defel cazul ca România – legată formal printr-un tratat secret cu Puterile Centrale – să lupte alături de Germania și de Austro-Ungaria. De aceea, în primii doi ani ai conflictului, România a păstrat neutralitatea armată. Ținând însă seama de dorința națiunii, guvernul de la București a încheiat cu cel rus, chiar la 18 septembrie / 1 octombrie 1914, cu asentimentul regelui Carol I, o convenție secretă (Diamandi – Sazonov), potrivit căreia Rusia recunoștea României „dreptul să-și anexeze părțile din monarhia austro-ungară locuite de români”, la timpul „când va socoti că e mai bine”; România se angaja, la rândul ei, „să păstreze o neutralitate amicală față de Rusia până în momentul când dânsa va ocupa părțile din monarhia austro-ungară locuite de români” [7].

Cu referire la spațiul dintre Prut și Nistru, la 4/16 august 1916, – atunci când prim-ministrul Ion I. C. Brătianu și reprezentanții diplomatici ai Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei semnau la București convențiile politice și militare care stipulau condițiile intrării României în război alături de Antanta, – eliberarea Basarabiei nu-și găsea reflectare în calculele factorilor de decizie politică din România. Convenția politică semnată și parafată în acea zi prevedea că Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia garantau integritatea teritorială a României în granițele din momentul semnării. România, la rândul său, se angaja să declare război Austro-Ungariei și, concomitent, să rupă toate relațiile economice și schimburile comerciale cu statele inamice Aliaților. Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia recunoșteau României dreptul de a avea teritoriile Transilvaniei, Bucovinei și Banatului, încorporate la acea dată Austro-Ungariei, nu însă și teritoriul Basarabiei. Părțile semnatare se angajau să nu încheie pace separată sau generală decât împreună și în același timp; cele patru mari puteri se angajau ca, la tratativele de pace, teritoriile menționate cuprinse în monarhia Austro-Ungară să fie atribuite Coroanei României, iar în preliminariile și la negocierea păcii, România urma să se bucure de aceleași drepturi ca și aliații ei [8].

Pe de altă parte, Convenția militară stabilea angajamentul României de a ataca Austro-Ungaria până cel târziu la 15/28 august 1916; armata rusă se angaja să acționeze „în mod deosebit de energic pe întreg frontul austriac”; să trimită în Dobrogea 2 divizii de infanterie și 1 divizie de cavalerie pentru a coopera cu armata română contra armatei bulgare”. Aliații se angajau „să preceadă cu cel puțin 8 zile, printr-o ofensivă fermă a armatelor din Salonic, intrarea în război a României, cu scopul de a ușura mobilizarea și concentrarea tuturor forțelor militare române”. Acea ofensivă urma să înceapă la 7/20 august 1916 [9].

Dacă împrejurările războiului mondial au constituit un moment prielnic al eliberării teritoriilor românești aflate sub stăpânire străină, – din acest punct de vedere existând o unanimitate de apreciere, – în schimb, în privința soluției de ales s-a evidențiat o diversitate de opinii, rezultată, la rândul ei, din complexitatea situației geopolitice dinaintea izbucnirii conflictului mondial, dat fiind că cele două mari imperii vecine care stăpâneau teritorii românești – Austro-Ungaria și Rusia – se aflau în blocuri politico-militare opuse [10]. Dilema factorului politic de decizie consta în alegerea priorității: eliberarea teritoriilor ocupate de Austro-Ungaria (Transilvania, Bucovina, Banat, Crișana și Maramureș) sau a celor stăpânite de Rusia (Basarabia) [11]. În funcție de răspunsul la această întrebare s-au conturat și orientările în conducerea politică românească, biruind, în final, cea mai puternică dintre ele, cea care s-a declarat pentru alianța cu coaliția Antantei, motivată de imperativul eliberării celei mai mari părți din teritoriul românesc ocupat (85 % din totalitatea suprafeței acestuia) [12].

Așadar, în august 1916, obiectivul prioritar al factorilor de decizie politică de la București a fost eliberarea românilor din Transilvania și Bucovina de sub dominația austro-ungară, în timp ce Basarabia putea fi recuperată, ipotetic, doar pe calea intrării României în război de partea Puterilor Centrale și împotriva Rusiei, – fapt pentru care pledau Constantin Stere și curentul filogerman aflați în minoritate [13]. În privința Basarabiei ca obiect al unei posibile revendicări din partea României a avut loc, se pare, o singură discuție purtată de ministrul rus de Externe, Serghei Sazonov, cu ministrul român la Petrograd, Constantin Diamandi, în chiar primele zile de la declanșarea Primului Război Mondial. În cadrul acelei discuții (5 august 1914), Sazonov a expus îngrijorarea unora dintre colegii săi, potrivit cărora o extindere a României pe baza principiilor etnice ar fi putut prea bine să ridice și problema Basarabiei. C. Diamandi a evitat însă atunci un răspuns direct la acea întrebare, spunându-i lui Sazonov că motivul diferendelor care despărțiseră țările lor în 1877-1878 a fost tratamentul arbitrar aplicat României de către Gorceacov, exprimându-și speranța că politica lui Sazonov va duce la o „încredere reciprocă” [14].

Este de remarcat că, în timp ce în cercurile politice și guvernamentale se evita, printr-un fel de consens, invocarea problemelor teritoriale litigioase din cadrul relațiilor româno-ruse, în mediile științifice aspectele respective erau pe larg dezbătute.

Astfel, în chiar anul declanșării Primului Război Mondial, prefațând lucrarea lui Vasile D. Moisiu „Știri din Basarabia de astăzi”, Dumitru Furtună constata cu satisfacție, că „țăranii noștri moldoveni (din Basarabia – n. n.) nu s-au înstrăinat cu desăvârșire”, că „conștiința lor națională mijește puțin” [15]. Prefațatorul volumului menționa că „știrile asupra vieții dinăuntru a Basarabiei” în Vechiul Regat erau prea restrânse, că articolele ce se publicau prin ziare și reviste nu purtau întotdeauna „pecetea purului adevăr”, dincolo de faptul că erau și prea puține: „cărțile speciale asupra Basarabiei nu sunt accesibile tuturor; corespondenți speciali – pricepuți – care să se intereseze de Basarabia din punct de vedere moldovenesc, românesc – privită real, etnografic, nu avem, de unde deci ne putem adăpa?” [16]. În consecință, îndemna D. Furtună, „nu pentru cuceriri trebuie să o cunoaștem, ci pentru că acolo trăiește o parte din trupul neamului nostru, care – în multe privințe – merită a fi cunoscută, cercetată, văzută” [17].

În același sens se pronunța și marele istoric Nicolae Iorga, într-un articol privind viitorul națiunii române, în care, la finalul unui excurs istoric, constatând „dezvoltarea unei originale civilizații românești de prim rang în cadrul manifestărilor culturale ale epocii”, atrăgea atenția asupra faptului că sosise momentul în care națiunea română trebuia să-și revendice toate drepturile derivate atât din trecutul său onorabil, cât și din valoarea sa numerică și umană: „Dacă ne gândim la un viitor național în cadrele aceluiași Stat român, pentru toți membrii națiunii și dacă punem, prin toate mijloacele pașnice, bazele unei civilizații românești comune, nu ne putem reproșa decât că am început a vorbi și a acționa cu întârziere în această direcție” [18].

Prefațând culegerea La nation roumaine. Roumains indépendants et opprimés, editată în 1914 la Paris, profesorul de la Universitatea Sorbona, Charles Seignobos, constata că poporul român, fiind cel mai vechi și civilizat în spațiul Europei de Est, fusese victima a două accidente istorice majore, ale căror consecințe se resimțeau inclusiv la începutul secolului al XX-lea: 1) împărțirea sa în trei principate, în secolul al XV-lea, într-o perioadă în care națiunile nu se formaseră încă în nici una din părțile continentului european, rămânând astfel divizată și în secolele următoare; 2) două principate ajunseseră sub dominație turcă, constituind în secolul al XIX-lea o Românie regenerată, în timp ce Sultanul, suveran străin și indiferent față de viitorul poporului român, a admis detașarea a două bucăți din teritoriul acestuia, oferind Bucovina Împăratului Josef, și Basarabia – Țarului Alexandru [19].

În pofida vicisitudinilor istoriei, timpul, în opinia prof. Ch. Seignobos, lucra inclusiv în favoarea românilor rămași sub dominația capricioasă și ostilă a birocrației ruse. Aceasta deoarece, evoluția generală a lumii civilizate conducea inexorabil spre instaurarea unor regimuri tot mai democratice și liberale, în cadrul căror federalismul și autonomia, cu consecințele lor inevitabile, conduceau spre constituirea în grupuri politice a națiunilor naturale [20].

Totodată, la fel de adevărat este și faptul că, în momentul declanșării Primului Război Mondial, nu doar popoarele din interiorul Imperiului țarist, ci și multe țări europene continuau să rămână vrăjite de mirajul „Sfintei Rusii”, creat și întreținut cu grijă de un întreg aparat propagandistic, ce împiedica observarea stării reale a lucrurilor. Cu puțin timp înainte de declanșarea războiului mondial, la 2/15 aprilie 1914, ziarul „Românul” din Arad publica, bunăoară, articolul „Sfânta Rusie” în care, cu referire la „un om de mare influență și autoritate, un bun cunoscător al relațiilor din Basarabia”, se menționa că, „din punct de vedere administrativ și economic, țărănimea română nicăieri nu are o soartă mai bună decât în Basarabia, sub stăpânire rusească” [21].

Rusia țaristă ar fi întruchipat două mari adevăruri. „Întâi, nu cunoaștem altă împărăție, în care biserica și religia creștină să fie ocrotită și sprijinită în toate orânduielile sale atât de mult ca în Rusia. Viața religioasă înflorește acolo în toate straturile poporațiunii, de la coliba umilă a mojicului până la cei ce se desfată pe treptele cele mai înalte ale societății omenești. Pe când la noi și în alte țări orășenii sunt înecați de-a binelea în valurile pestilențiale ale indiferentismului religios sau chiar ale necredinței, în Rusia, domnește la orașe ca și la sate un respect sincer și adânc față de tot ce privește religia și biserica. (…) Motivul poate să fie numai unul și anume: practica religioasă, care este adevărata și singura temelie a vieții creștine, e cu mult mai dezvoltată și mai îndeobște respectată în Rusia, decât în alte țări”. Cel de-al doilea adevăr ar fi constat în faptul că „stăpânirea rusească face tot ce-i stă în putință pentru a ușura traiul oamenilor năcăjiți, îndeosebi al țăranilor. Pare că ar urma intenționat vechea rețetă romană: «Cruță pe cel umilit și doboară pe cel îndărătnic!»” [22].

Cele „două mari adevăruri” aveau însă și un important inconvenient pentru basarabeni, în special: „în schimbul acestei ocrotiri economice și cuviințe administrative, poporul a fost lipsit de posibilitatea unei vieți proprii naționale” [23].

O opinie similară se conține și în impresiile de călătorie în Basarabia ale lui Onisifor Ghibu din iarna anului 1916, cu puțină vreme după căderea Bucureștilor și când în Rusia țaristă dinastia Romanov mai era încă la putere. „Totul părea, – susține Onisifor Ghibu, – între Prut și Nistru, rusesc. Nici un vânt de redeșteptare națională românească nu adia. Cu puține excepții, Basarabia se simțea foarte bine sub «jugul Țarului». Moldovenii erau cei mai credincioși supuși ai lui Nicolae al II-lea. Polcurile (regimentele) basarabene aflătoare pe timpul Revoluției din Martie 1917, în Petrograd, au apărat pe țar până târziu după renunțarea lui la tron și numai cu anevoie s-au lăsat dumirite de scopurile Revoluției” [24].

Totodată, același autor confirmă că „am văzut cu ochii mei și am trăit întreaga epocă de prefacere a Basarabiei din gubernie rusească, în provincie autonomă, apoi în «republică moldovenească» și, în sfârșit, în parte integrantă a României Mari. Am fost martor ocular al întregului proces sufletesc, social, politic și economic, pe care l-a parcurs în timp destul de scurt, această provincie” [25]. Doi ani de viață liberă (1917-1919) în armonie cu firea și cu nevoile poporului, își rezuma impresiile Onisifor Ghibu, au făcut incomparabil mai mult decât un secol întreg de „ocrotire părintească” rusească [26].

În așa mod, în timp ce încă la finele anului 1914, D. Furtună își exprima convingerea că „nu-i aruncată această peninsulă a românismului în înecul cotropirii moschicești” [27], adevărul respectiv și-a găsit o deplină confirmare în chiar primele zile după Revoluția din februarie 1917 din Rusia. Războiul mondial și revoluția rusă, afirma un bun cunoscător al acelei perioade, Petre V. Ștefănucă, „au dărâmat zidurile pușcăriei popoarelor, – Rusia țaristă, – de unde au ieșit la limanul vieții lor naționale și românii din Basarabia” [28]. Impresionante, în opinia autorului, au fost întâlnirile dintre românii basarabeni și prizonierii români din armata austro-ungară în anii războiului mondial: „Moldovenii, ținuți închiși între granițele de fier ale Rusiei, nu știau că neamul lor se întinde și în cuprinsul altor țări. În timpul războiului ei au descoperit această mare taină, lărgindu-și astfel orizontul conștiinței lor naționale. Proverbul «sângele apă nu se face» îl cunoaștem în profunzimea sensului său, numai când aflăm înfrățirea de pe front și captivitate dintre românii din Basarabia și cei din celelalte ținuturi românești. Câți dintre ei nu vor fi trăit drama sufletească a lui Apostol Bologa din «Pădurea spânzuraților» a romancierului Liviu Rebreanu, atunci când știau că în tranșeele din fața lor se ascund soldați de același neam, asupra cărora sunt îndemnați să tragă!” [29].

În aceeași ordine de idei, autorii unei alte lucrări colective menționau că războiul european și alianța Rusiei cu România au prilejuit multe cărări de întâlnire între fiii aceluiași neam, care nu se mai văzuseră de un veac [30]. Cel dintâi contact s-a produs în 1914 pe frontul Galiției, când hazardul a făcut ca românii din Ardeal să se întâlnească cu cei din Basarabia, cu armele ridicate unii împotriva altora și gata să se ucidă pentru două pajure străine, fără să știe că același sânge curge în venele lor. „În Bucovina, s-au întâlnit urmașii lăpușnenilor și ai orheienilor cu strănepoții vechilor plăieși, și amintirea lui Ștefan cel Mare i-a apropiat pe unii de alții mai mult decât graiul și obiceiurile” [31].

Însă basarabenii au luptat și alături de frații lor, în bătăliile de la Mărășești și Oituz. Datorită războiului, au putut trece «râul blestemat» al Prutului, în Moldova, unde au constatat că românii sunt de același neam cu ei, având aceeași limbă, aceleași obiceiuri și credințe. „Luminându-le conștiința lor națională, – continuă Petre V. Ștefănucă, – ei s-au convins că Prutul taie adânc în trupul aceluiași neam românesc”, respectiv, „întâlnirile și înfrățirile, din timpul războiului, între românii basarabeni și cei din celelalte ținuturi au deschis drumul și au ușurat înfăptuirea actului politic de la 27 martie” [32]. „Când România a intrat în război alături de ruși, – relatează autorii volumului mai sus menționat, – zeci de mii de moldoveni au trecut apele blestemate ale Prutului și în clipe de răgaz, când vârtejul luptei se mai domolea, frații se opreau, destăinuindu-și unii altora sufletele. Soldații ascultau întâmplări din vremuri vechi, rostite de bătrâni, iar ofițerii, care veniseră cu volumele lui Cehov și Arțibașev la oblâncul cailor, lepădau bagajul luat de acasă, așezând în loc povestirile lui Creangă și Sadoveanu. În sufletele lor o lume întreagă se dărâma și alta îi lua locul”. „Influența pe care românii au exercitat-o asupra basarabenilor, – conchid autorii volumului, – nu se poate măsura, dar nici nu se poate tăgădui, în orice caz. Moldovenii s-au reîntors acasă cu alte idei și îmbogățiți cu multe sentimente noi” [33].

Așadar, deja în anii războiului mondial, a devenit evident faptul că regiunile ocupate de Rusia, inclusiv Basarabia, erau nu numai diferite comparativ cu națiunea rusă, ci chiar profund ostile cuceritorilor lor [34]. Cercetătorii care urmăreau atent evoluția evenimentelor din cadrul Imperiului țarist au remarcat, încă la începutul anului 1917, că Basarabia putea deveni o veritabilă țară civilizată pentru binele întregii umanități doar atunci când s-ar fi eliberat de jugul Rusiei – „închisoarea popoarelor” – pentru a se reintegra națiunii române. Doar cu această condiție, menționau aceiași analiști, Basarabia putea beneficia de situația avantajoasă la intersecția marilor căi comerciale ce leagă lumea occidentală cu cea orientală, dezvoltându-și, astfel, plenar toate energiile aflate în stare latentă [35].

Chiar dacă nu a figurat pe agenda priorităților factorilor de decizie politică de la București și chiar dacă Republica Democratică Moldovenească independentă din ianuarie 1918 era „o țărișoară mică”, dar se bucura, în schimb, „de toate libertățile și de toate dobânzile revoluțiunii: de votul universal, de posibilitatea de a face legea agrară, de descentralizarea administrativă pe baza votului universal, de toate drepturile minorităților garantate și multe altele, pe când în Vechiul Regat de pe atunci toate acestea încă nu erau” [36], Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominația străină și s-a unit, la 27 martie / 9 aprilie 1918, cu România.

A urmat, pe această cale, o logică proprie a evenimentelor, proclamându-și, inițial, la 2 decembrie 1917, autonomia, la 24 ianuarie 1918 independența, și la 27 martie 1918 unirea cu România [37]. Câteva luni mai târziu (15/28 noiembrie), Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiționată a Bucovinei cu România, iar la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, constituindu-se astfel statul național unitar român. Rezultat legic al evoluției sociale, economice, politice și culturale, statul național unitar român de la finele anului 1918 a cuprins între hotarele sale toate provinciile istorice românești. Ca și anterior, acest „fait accompli” va fi sancționat pe plan juridic internațional [38].

Redând atmosfera înălțătoare a acelor zile de primăvară a anului 1918, omul politic și de cultură basarabean Ștefan Ciobanu menționa că unirea era dorită, că ea „plutea în aer”: era momentul culminant al sforțărilor poporului basarabean pentru a-și dobândi libertatea națională, era ultimul act revoluționar pe care trebuia să-l facă pentru a-și determina soarta [39].

Constantin Stere, la rândul său, în luarea de cuvânt în acea memorabilă ședință a Sfatului Țării, avea să menționeze că însăși istoria revendica unirea nu numai a Basarabiei, ci a tuturor pământurilor românești cu țara mult pătimită. Adresându-se în limba rusă reprezentanților minorităților etnice, C. Stere a subliniat imposibilitatea statului român de a renunța la drepturile sale istorice asupra teritoriului dintre Prut și Nistru și la idealurile unității naționale. Or, o renunțare, inimaginabilă, la aceste drepturi, concluziona C. Stere, ar fi avut ca urmare sfâșierea Basarabiei în bucăți de către vecini și reactualizarea grozăviilor trecutului apropiat. Distinsul luptător arăta că reprezentanții etniilor conlocuitoare nu aveau dreptul moral de a se opune tendinței românilor basarabeni de revenire la spațiul firesc al existenței lor, lansând și un mișcător apel către toți deputații să-și asume cu fermitate responsabilitatea pentru triumful dreptății naționale și sociale [40].

Pledând în susținerea unui astfel punct de vedere și exprimând opinia Comitetului național al polonezilor din Basarabia, deputatul Felix Dudkevici s-a pronunțat, în acea ședință istorică a Sfatului Țării, pentru unirea Basarabiei cu România „așa cum o cer moldovenii – stăpânii de baștină a acestei țări”. „M-am urcat la această tribună – menționa F. Dudkevici în luarea sa de cuvânt – numai ca să arăt bucuria noastră, a polonezilor, pentru actul istoric ce-l săvârșiți și prin care realizați dreptul popoarelor de a-și hotărî soarta, realipindu-vă la sânul maicii de la care ați fost rupți cu sila, acum mai bine de o sută de ani” [41]. În privința abținerii de la vot a deputaților minorității germane din Basarabia, Vasile Stoica avea să afirme ulterior că, atunci când „în urma marii revoluții rusești din 1917 Basarabia a devenit stat independent, iar apoi s-a unit iarăși cu vechiul trup al Moldovei, germanii din această provincie s-au solidarizat cu aspirațiile populației românești și au aderat întru toate la hotărârile ei” [42].

Cât privește faptul abținerii de la vot al reprezentanților celorlalte minorități etnice din Sfatul Țării, motivul acelei reticențe a fost explicat prin faptul că, „fiind încă neclar viitorul, – chiar cel mai apropiat, – se impunea precauțiune și prudență. De aceea, cea mai bună ieșire din această dilemă era – abținerea de la votare: să nu se supere nici moscoviții, nici românii” [43].

În situația în care reprezentanții minorităților etnice din Basarabia ezitau în adoptarea unei poziții tranșante în „problema națională a unirii popoarelor după particularitățile lor de rasă și etnice” [44], misiunea finalizării logice a „revoluției naționale” în Basarabia și-au asumat-o deputații Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării, afirmându-se, cu justificat temei, că „acum, când noi voim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanții minorităților n-au dreptul moral de a închide ușa în fața noastră” (C. Stere) [45].

Este adevărat că adaptarea psihologică a minorităților etnice din Basarabia la noile realități postbelice, dominate de punerea în practică a principiului autodeterminării națiunilor, nu s-a produs instantaneu și nici fără dificultăți. Rămâne însă un adevăr în afara oricăror dubii că dezagregarea Imperiului țarist, – al acelei „formațiuni monstruoase”, conform aprecierii lui Zamfir Arbore, - a fost „o tendință istorică firească”, în fața căreia „nu a existat nicio putere de rezistență” [46]. În același context, exprimând idealul și voința elitei politice basarabene, a întregii intelectualități de la 1918, dar și a majorității populației, Vasile Stroescu avea să menționeze că „doar prin Unire vom putea supraviețui și ne vom face respectați de către toată lumea” [47].

Rezultat al materializării principiului naționalităților și al dreptului popoarelor la autodeterminare, România a devenit, grație Marii Uniri din 1918, o țară de mărime medie în Europa, plasându-se pe locul 8, după numărul de locuitori, și pe locul 10 ca suprafață [48]. Totodată, așa cum aprecia cunoscutul scriitor și ziarist Pamfil Șeicaru, România Mare nu era „numai un apogeu politic și militar, ci o mare impulsiune dată energiei românești. Această impulsiune se va resimți curând. Toate puterile de muncă, în toate domeniile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărâmat zăgazurile. Forțele încătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărâmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzându-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața politică sau culturală vom întâlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea” [49].

În aceeași ordine de idei, într-o cuvântare rostită la Chișinău, în 1931, Nicolae Iorga avea să afirme că „România nu este o țară făcută. România se face acum. Se face prin fiecare dintre noi”, continuându-și ideea la capătul celălalt al aceleiași călătorii, la Timișoara: „Țara aceasta este alcătuită din bucăți, care s-au adunat, pe pământul stropit cu sânge al Marelui Război, abia de câțiva ani de zile”, urmând să devină nu numai o țară întregită, ci și „o Românie a libertății și a dreptății tuturor” [50].

La o distanță de 100 de ani de la Declarația istorică a Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire a Basarabiei cu România, apare drept evident faptul că noua realitate național-statală din Europa Central-Sud-Estică de după prima conflagrație mondială a fost nu numai rezultatul operațiunilor militare de pe câmpul de luptă, ci și în egală măsură al străduințelor națiunilor asuprite din cele trei imperii din zonă de a înfăptui o cale mai modernă de viață prin mijlocirea autodeterminării naționale.

Primul Război Mondial găsise Europa frământată de o veche și nesoluționată problemă a naționalităților, consecință firească a faptului că, timp de secole, alte principii decât cel al naționalităților dominaseră teoria formării statelor, principiul naționalităților aflându-se în luptă cu acestea și adeseori învins de către ele.

În esență, la originea primei conflagrații mondiale s-a aflat confruntarea acerbă dintre două concepte diametral opuse de organizare și de funcționare a statului [51].

Puterile Centrale considerau că statul este singura și adevărata unitate socială, iar războiul mondial a fost ocazia de a ilustra această teză și de a consacra sfârșitul epocii naționalităților. Cele trei mari imperii ale Europei – Austro-Ungaria, Germania și Rusia – țineau sub opresiunea lor numeroase națiuni fărâmițate, cărora li se renega orice regim de autonomie, de federalism, numai din dorința – pe care parte din doctrina respectivă o recomanda în interesul statului, conceput ca un scop în sine – de a se ajunge la deznaționalizarea naționalităților. Astfel, chiar la începutul secolului al XX-lea, când teoria naționalităților făcuse progrese notabile în precizarea și clarificarea ei, se asista la o sistematică politică de deznaționalizare, astfel încât națiunea apărea ca „o populație pe care numai opresiunea unui guvern străin o împiedică de a se organiza în stat național” (Bernard Lavergne, Le Principe des Nationalités et les Guerres, Paris, 1921).

Concepției tradiționale și conservatoare a statului i s-a opus una modernă și revoluționară, aceea a puterilor Antantei, care considera că singura și adevărata unitate socială este națiunea, și nu statul. Ca urmare, anume acesta din urmă trebuia să se adapteze națiunii.

Așa cum observă prof. univ. I. Ciupercă, practic, toate marile puteri angrenate în Primul Război Mondial aveau o problemă națională, una care influența definirea obiectivelor de război, avându-se în vedere prin respectiva sintagmă atât fenomenul neliniștii minorităților axat pe folosirea adecvată a principiului naționalităților și a corolarului său: dreptul la autodeterminare, cât și preocupările autorităților sub care aceste minorități se găseau până la declanșarea războiului. Era vorba de slavii de sud, cehi, slovaci, polonezi, ruteni, sârbi, italieni și români, ale căror năzuințe tensionau relațiile cu autoritățile imperiale ale Austro-Ungariei; de bulgari, greci, sârbi și cuțo-vlahi cu relații tensionate în Macedonia aflată sub stăpânire otomană până la 1912; de polonezi, finlandezi, ucraineni și românii din Basarabia, care voiau să se elibereze de presiunea autorităților imperiale ale Rusiei; de polonezi, danezi și de locuitorii din Alsacia-Lorena, nemulțumiți de autoritățile imperiale ale Germaniei; de irlandezii râvnind la autonomie și independență pe relația cu Imperiul Britanic; de relațiile tensionate între norvegieni și suedezi, între catalani și basci pe relația cu autoritățile spaniole; de nemulțumirea flamanzilor în Belgia. Doar țări ca Elveția, Portugalia și Țările de Jos nu intrau în raza acestor neliniști. Pentru toate aceste aspirații, Marele Război s-a constituit într-o ocazie favorabilă [52].

Putem observa că aproximativ 60 de milioane de europeni, sau 1/5 din populația Europei, erau sau pretindeau să fie implicate în mișcări naționale, chiar dacă, evident, vulnerabilitatea aferentă prezenței acestei probleme nu se repartiza omogen între beligeranți [53].

În atare mod, singurul criteriu după care urma a fi reconstituită harta politică a noii Europe la încheierea primei conflagrații mondiale era harta națiunilor, iar congresul păcii de la Versailles ar fi avut de făcut numai o operă de înregistrare, aceea de a stabili coincidențele dintre frontierele politice și cele naționale. Precum menționa prof. Dimitrie Gusti, „munca unei întregi epoci de a face să dispară antiteza dintre națiune și stat (mai întâi statul contra națiunii, apoi națiunea contra statului), a fost încoronată de succes, creându-se sinteza: stat național, o nouă idee politică” [54].

Cu referire la spațiul românesc de cultură și civilizație, principiul naționalităților, ca element fundamental în statuarea unei ordini politice noi, superioare celei existente în Europa sfârșitului de secol XIX și începutului secolului următor, cu corolarul său – constituirea statelor unitare, naționale și independente, a avut drept urmare obiectivă constituirea Noii Românii, apărută în 1918 pe harta politică a lumii postbelice prin acte plebiscitare de autodeterminare până la despărțirea de vechile formațiuni statale, în care se specificau în mod expres hotarele sale etnice.

 

Note:

1 Marin Nedelea, Prim-miniștrii României Mari. Ideile politice, Casa de editură și presă „Viața Românească”, F. l., 1991, p. 7-25; Ion Mamina și Ioan Scurtu, Guverne și guvernanți (1916-1938), Silex, Casă de Editură, Presă și Impresariat, București, 1996, p. 9-19, 143-144.

2 Casus foederis – clauză prin care un stat se obligă să intre în război alături de aliatul său, angajament decurgând dintr-un tratat de alianță. Un casus foederis poate fi, concomitent, și un casus belli, dat fiind că evenimentul amintit justifică reacția victimei și, în același timp, o îndrituiește să pretindă executarea obligației de asistență militară (Dicționar de drept internațional umanitar, Editura Pontos, Chișinău, 2007, p. 42).

3 Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 28.

4 Idem, p. 29.

5 Idem, p. 29-30.

6 Ibidem.

7 Dinu C. Giurescu, Rudolf  Dinu, Laurențiu Constantiniu, O istorie ilustrată a diplomației românești (1862-1947), Monitorul Oficial R.A., București, 2011, p. 32.

8 N. Dașcovici, Interesele și drepturile României în texte de drept internațional public, Tipografia concesionară Alexandru Țerek, Iași, 1936, p. 9-11, 12-15.

9 Armata Română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului național. Volum îngrijit de dr. Teodor Pavel, dr. Nicolae Ciobanu, Editura Daco-Press, Cluj-Napoca, 1993, p. 108-109.

10 O istorie ilustrată a diplomației românești (1862-1947) / Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurențiu Constantiniu, Monitorul Oficial R.A., București, 2011, p. 32-33.

11 Maria Georgescu, România în anii primei conflagrații mondiale. În: Marea Unire din 1918 în context european. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 72.

12 Ibidem.

13 Detalii la Nicolae Enciu, Regatul României în anii Primului Război Mondial. În: In honorem Anatol Țăranu: Studii de istorie contemporană a românilor / Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat și Drept. Coord.: Nicolae Enciu, CEP USM, Chișinău, 2011, p. 12-31.

14 Keith Hitchins, România 1866-1947. Ediția a II-a. Traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 1998, p. 256.

15 Dumitru Furtună, Un cuvânt înainte (5 decembrie 1914). În: Vasile D. Moisiu, Știri din Basarabia de astăzi, Editura și Institutul de arte grafice C. Sfetea, București, 1915, p. 3, 5.

16 Idem, p. 8.

17 Idem, p. 7.

18 Bibliothéque des Nationalités. La nation roumaine. Roumains indépendants et opprimés, Annale des Nationalités, Paris, 1914, p. 7.

19 Ch. Seignobos, Le Passé et l’Avenir de la Nation Roumaine. În: Idem, p. 3.

20 Idem, p. 4.

21 Sfânta Rusie. În: „Românul” (Arad), nr. 74, miercuri 2/15 aprilie 1914.

22 Ibidem.

23 Ibidem.

24 Onisifor Ghibu, Călătorind prin Basarabia. Impresiile unui român ardelean, Tipografia Eparhială, Chișinău, 1923, p. 1.

25 Idem, p. 2.

26 Ibidem.

27 Dumitru Furtună, Un cuvânt înainte (5 decembrie 1914). În: Vasile D. Moisiu, Știri din Basarabia de astăzi, Editura și Institutul de arte grafice C. Sfetea, București, 1915, p. 9.

28 Petre V. Ștefănucă, Amintiri din războiul mondial (adunate de la soldații moldoveni din comuna Cornova jud. Orhei). În: Folclor și tradiții populare. Vol. 2. Alcăt. Grigore Botezatu și Andrei Hâncu, Editura „Știința”, Chișinău, 1991, p. 133.

29 Ibidem.

30 O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Țării (1917-1918). Ediție îngrijită de Ion Negrei și Dinu Poștarencu, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004, p. 205.

31 Ibidem.

32 Idem, p. 134.

33 O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Țării (1917-1918). Ediție îngrijită de Ion Negrei și Dinu Poștarencu, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004, p. 205-206.

34 M. Inorodetz, Pourquoi la Babylone russe s’est décomposée, Imprimerie des arts & sports, Paris, 1920, p. 5, 11.

35 M. Inorodetz, La Russie et les peuples allogènes, Ferd. Wyss, Berne, 1918, p. 185.

36 Ion Inculeț, O revoluție trăită. În: Generația Unirii, nr. 8, 1929, p. 5-9; nr. 10, 1929, p. 14-17.

37 Gheorghe Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unității românești (1917-1918). În: Marea Unire din 1918 în context european. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 109-139.

38 Viorica Moisuc, Anul 1918 în istoria românilor. Puncte de vedere. În: „Revista de istorie”, Tom 34, nr. 5, mai 1981, p. 853.

39 Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Editura „Cartea Românească”, București, 1929, p. LXXXV.

40 Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu și Viorica-Pompilia Moisuc, Editura Hyperion, Chișinău, 1995, p. 215-216.

41 Detalii la Nicolae Enciu, Polonezii din Basarabia în perioada dintre cele două războaie mondiale. În: Polonezii în Moldova. Istorie și contemporaneitate. Culegere de studii și documente / Coord.: dr. conf. univ. Lilia Zabolotnaia, dr. hab., prof. univ. Ilona Czamańska, Chișinău – Poznań – Warszawa, 2015, p. 125-134.

42 Vasile Stoica, Minoritatea noastră germană. În: „Arhiva pentru știință și reforma socială”, an. VI, nr. 1-2, 1926, p. 107.

43 Arhivele Naționale ale României, București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 39/1918, fila 12 verso (Doc. „Proveniența minoritarilor basarabeni. Motivele abținerii deputaților și reprezentanților lor de la votarea Unirii”).

44 Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu și Viorica-Pompilia Moisuc, Editura Hyperion, Chișinău, 1995, p. 209.

45 Idem, p. 205.

46 „Dezbaterile Senatului”, nr. 16, ședința din 27 decembrie 1919, p. 130.

47 Actes et documents concernant la question roumaine, Imprimérie Paul Dupont, Paris, 1918, p. 19.

48 Ioan Scurtu, Istoria civilizației românești: perioada interbelică (1918-1940), Editura Enciclopedică, București, 2009, p. 15.

49 Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională. Orientări pentru românii din noile ținuturi, Societatea tipografică bucovineană, Cernăuți, 1919, p. 25.

50 Cf. Andrei Pippidi, Minorităţile naţionale în concepţia lui Nicolae Iorga. În: Cursurile de Vară ale Universității Nicolae Iorga, Vălenii de Munte, ediţia 2004. Cronică selectivă de Constantin Manolache, Editura Libertas, Ploieşti, 2005, p.104-114.

51 Dimitrie Gusti, Problema națiunii. În: „Arhiva pentru știința și reforma socială”, anul I, nr. 2-3, iulie-octombrie 1919, p. 548-549.

52 I. Ciupercă, Autodeterminarea – trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârșitul Primului Război Mondial. În: Marea Unire din 1918 în context european. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 38.

53 Ibidem.

54 Dimitrie Gusti, Problema națiunii. În: „Arhiva pentru știința și reforma socială”, anul I, nr. 2-3, iulie-octombrie 1919, p. 548-549.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog