Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RESTITUTIO

ECOURI DIN TRECUT

MEMORIALISTICĂ

PRECURSORII DESPRE UNIRE

REÎNTREGIREA ȘI NOI

LECŢIILE ISTORIEI

SEMNAL

RECURS LA PATRIMONIU

PLEDOARII PENTRU CAUZA NOATRĂ

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

COŞERIANA

Precizări

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PLEDOARII PENTRU CAUZA NOATRĂ

DISCURSUL rostit de senatorul Ştefan Ciobanu, profesor universitar, în şedinţa Comisiilor Afacerilor Străine ale Camerei şi Senatului Parlamentului României, întrunite în legătură cu încorporarea Basarabiei şi nordului Bucovinei în U.R.S.S. 2 iulie

Alte articole de Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Domnule Preşedinte,

Domnilor senatori,

Domnilor deputaţi,

În aceste momente de încercare pe care le traversează naţiunea română, grupul parlamentarilor basarabeni, Asociaţia foştilor deputaţi în Sfatul Ţării şi foştii deputați basarabeni din parlamente româneşti în perioada 1918–1940, precum şi notabilităţile vieţii publice şi culturale ale acestei provincii se înfăţişează, cu inima frântă de durere, pentru a da glas, în faţa Parlamentului românesc şi a întregii lumi civilizate, unui strigăt de revoltă împotriva noii uzurpări a Basarabiei de către Uniunea Sovietică rusă. Această provincie care, încă din zorii antichităţii, a fost parte integrantă a naţiunii române, deoarece, la origini, ea a fost cuprinsă în limitele coloniei romane Dacia şi mai târziu, în cursul secolelor, a constituit o parte indisolubilă a formaţiunii politice româneşti cunoscută sub numele de Moldova, a fost şi va fi mereu, prin tradiţia sa culturală şi prin structura sa etnică, o provincie românească. Poporul român din Basarabia a împărtăşit soarta întregului popor român şi a participat la formarea individualităţii sale etnice şi la apărarea existenţei sale naţionale. În cursul îndelungatei sale istorii, Basarabia, asemeni celorlalte regiuni populate de români, n-a avut niciodată şi nu putea să aibă vreun contact politic cu statul rus care, despărţit de ţării române de statul polonez şi de regiunile tătăreşti ale Oceakovului supuse dominaţiei turceşti, se găsea la o mare depărtare de masa poporului român.

După ce şi-a revenit din lovitura ce-i fusese aplicată de dominaţia tătară, statul rus a adoptat o politică imperialistă, ce avea să ducă la înglobarea în cadrul său a mai multor popoare care nu erau de origine rusă.

În secolul al XVII-lea, Rusia a luat în stăpânire, prin corupţie şi trădare, Ucraina, cu scopul de a ajunge pe ţărmurile Mării Negre. Petru cel Mare ajunge până la Azov, iar în secolul al XVIII-lea descendenţii săi cuceresc litoralul Mării apropiindu-se tot mai mult de ţările române, până când, în 1792, ruşii devin vecinii noştri, de-a lungul frontierei pe care o formează Nistrul.

Ruşii nutreau de multă vreme speranţa, alimentată de o întreagă literatură, de a lua în stăpânire Dardanelele. Pentru aceasta aveau însă nevoie ca mai întâi să ia în stăpânire Sud-Estul european. Iar aceste tendinţe expansioniste erau cu grijă disimulate sub o formulă ipocrită: veneau, ziceau ei, în ajutorul creştinilor „subjugaţi” de turci. Nimeni însă nu le solicita acest ajutor. În 1812, profitând de confuzia ce domnea în Europa și de slăbiciunea Turciei, sub al cărei protectorat se afla Moldova, folosind un pretext ipocrit, ruşii iau în stăpânire partea răsăriteană a Moldovei, deşi Turcia se angajase printr-un tratat să respecte integritatea principatului Moldova. Această anexare a Basarabiei, cu care poporul român din Basarabia şi din celelalte provincii nu a fost niciodată de acord, a îmbrăcat forma celei mai barbare sclavii a timpurilor moderne. În ciuda protestelor ţăranilor şi ale celorlalte clase sociale din Basarabia împotriva regimului rus, în ciuda luptei purtate de români pentru obţinerea emancipării,  în ciuda afirmaţiilor unor ruşi de bună-credinţă precum slavofilii Danilevski și  Samarin, publicistul Durnovo, fostul ministru Kropotkin, sociologul Tihomirov şi alții care au susţinut că Basarabia este românească şi că ea ar trebui retrocedată României, această provincie a rămas sub jug rusesc vreme de mai bine de un secol. Această ocupare a Basarabiei oferă tabloul celei mai sfâşietoare tragedii naţionale, întrucât în această provincie politica rusească a urmărit întotdeauna distrugerea existenţei etnice a românilor basarabeni, lichidarea acestora din urmă prin masive colonizări de străini  în provincie, prin deportări „benevole” ale ţăranilor moldoveni în regiunile cele mai îndepărtate ale Siberiei şi Caucazului, prin rusificarea bisericii, a şcolii şi a administrației. Aceste măsuri n-au reuşit însă să deznaţionalizeze poporul român, care  continuă să formeze un bloc masiv în Basarabia. Toate statisticile ruseşti, precum cea a lui Zaşciuk, cea a geografului rus Soroka, a lui N. Laşkov şi chiar a agentului de rusificare P. Kruşevan, pentru a nu-i cita decât pe aceştia, recunosc faptul că elementul românesc în Basarabia reprezintă 75% din populaţia acestei provincii. Până şi recensământul din 1897, care reprezintă cea mai flagrantă falsificare a datelor statistice, acordă elementului românesc majoritatea relativă de 47%, elementului rus doar 8% şi celui rutean 19,6%. Cifrele ridicole de 155 744 ruşi şi 379 198 ruteni, cifre de altfel exagerate, după cum recunoaşte chiar statisticianul rus V. N. Butovici, justificau în 1916 oprimarea unei provincii de două milioane locuitori. În pofida persecuţiilor regimului rus, populaţia românească din Basarabia nu şi-a pierdut niciodată conştiinţa națională, care s-a manifestat prin conservarea limbii şi a obiceiurilor, prin multiple tipărituri româneşti, prin scrierile unui mare număr de autori basarabeni şi prin aspirațiile arzătoare de unire cu România. Aceste tendinţe se reflectă şi în revoltele ce au marcat debutul dominaţiei ruseşti, în cele din 1863—1864, în mişcarea revoluţionară 1905—1906. În 1917, mişcările în favoarea unirii cu România îmbracă forma unei adevărate revoluţii naţionale şi, în cadrul revoluţiei ruse şi în deplin acord cu ideile revoluționare ale popoarelor subjugate de Rusia, Basarabia îşi va exprima la congresele institutorilor, preoţilor, cooperatorilor şi ţăranilor, în adunările zemstvelor voinţa sa de unire cu statul român, în virtutea dreptului la autodeterminare al popoarelor, drept consacrat de revoluţie. Crearea unui Sfat al Ţării, autonomia şi independenţa ce aveau să conducă Basarabia spre triumful dreptăţii istorice, călcată în picioare de Rusia ţaristă, obişnuită cu astfel de procedee.

În fine, Sfatul Ţării, organ absolut legal al Basarabiei, ales pe aceeaşi bază ca toate organizaţiile revoluționare ale Rusiei, încoronează lupta dusă pentru emanciparea provinciei, proclamând, la 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu România. Astfel, poporul român din Basarabia, urmat de celelalte naţionalităţi din aceasta provincie, care ne-au recunoscut drepturile în mai multe rânduri şi s-au pronunţat pentru unire, şi-a cucerit libertatea. Valabilitatea actului unirii şi dreptatea cauzei româneşti au fost recunoscute și de marile puteri, între altele Germania şi Italia, cărora Basarabia le-a manifestat via sa recunoştinţă.

Cei 22 de ani de viaţă naţională în cadrul statului român au permis realizarea  unor enorme progrese pe tărâmul cultural-social şi economic. Analfabeţii, această ruşine a regimului rus, au dispărut aproape cu desăvârşire. Reforma agrară aplicată în  mod egal tuturor naţionalităţilor antrenează dezvoltarea economiei rurale, iar minoritățile din Basarabia se bucură de drepturi ce nu le-au fost niciodată recunoscute de dominaţia rusă. O dovadă a acestui fapt este aceea că o propagandă comunistă extrem de intensă, fondarea Republicii Moldoveneşti, care este, de altfel, o recunoaştere tacită a preponderenţei elementului românesc între Nistru şi Bug, înfiinţarea unui post de  radioemisie la Tiraspol, care urmăreşte aceleaşi scopuri, nu au dat niciun rezultat. În Basarabia a continuat să domnească un calm perfect. În ce priveşte alegerile libere care au îmbrăcat în această provincie un caracter plebiscitar, acestea au confirmat de o manieră zdrobitoare bunele sentimente pe care întreaga populaţie a Basarabiei le nutreşte faţă de România.

Astăzi, favorizând procedee necunoscute până acum în istorie, profitând de forţa sa numerică şi de confuzia ce domneşte în Europa, Rusia sovietică, străduindu-se să falsifice datele istorice şi statistice, invadează din nou această provincie. Locuitorii săi, românii, precum şi germanii, bulgarii şi chiar rutenii şi ruşii, toţi ostili regimului comunist, sunt abandonaţi unei soarte pe care niciunul din ei n-a dorit-o. Posturile de radio din U.R.S.S. deformează adevărul, când afirmă că sovieticii sunt întâmpinaţi cu flori: astăzi, în Basarabia curg râuri de lacrimi şi sânge, iar cei ce oferă flori invadatorilor n-au nimic cu poporul român, ori cu populaţia muncitoare aparţinând celorlalte naţionalităţi ale provinciei.

Dacă mai există dreptate pe pământ şi dacă principiile umanităţii îşi mai păstrează, în pofida faptelor, prestigiul, dacă, în zilele noastre, drepturile popoarelor, drepturile sacre chiar şi în perioadele cele mai sumbre ale istoriei, nu şi-au pierdut orice valoare, noi, parlamentarii şi notabilităţile vieţii politice şi culturale din Basarabia, românii minoritari, apelăm la lumea civilizată, în numele poporului provinciei cuprinse între Prut şi Nistru, pentru a atrage atenţia asupra tragediei ce se petrece din nou în această nefericită parte a pământului moldav. În numele fraţilor noştri reduşi la tăcere, exprimăm totodată un protest vehement împotriva violării cinice a drepturilor istorice şi umane cele mai sacre.

Publicat după: Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia.

Istoria. Cultura, Ediţie îngrijită

de Cornel Stafiş, Bucureşti, Editura „Clio”, Chişinău,

Editura „Ştiinţa”, 1992, p. 132-135

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog