Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRECURSORII DESPRE UNIRE

Alexei Mateevici, prevestitorul Unirii

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Înscrisă în contextul atmosferei sociale, politice, culturale, spirituale din Basarabia începutului de secol XX, figura proeminentă a lui Alexei Mateevici a fost abordată din diverse perspective: literară, religioasă, istoriografică. De menționat că istoricii investighează cu mijloacele specifice perioada respectivă și meritul lor constă în faptul că sunt, acum în mod special, sau poate, mai exact, par să fie cu mâna pe pulsul evenimentelor. Însă doar abordarea din perspectiva istoriei este insuficientă pentru explicarea lucrurilor proiectate spre trecut, dar mai ales spre viitor.

Pentru a pătrunde în miezul problemei legate de acea perioadă, e necesar să înțelegem că Alexei Mateevici este exponentul unei intelectualități care se construia pe sine prin diverse modalități în condiții dificile: el era preot, poet, publicist și trebuie luat în considerare acest ansamblu într-o dinamică a personalității pe care și-o edifica autorul. Formațiunea sa de preot ortodox, educat într-un mediu rusificat, pe de o parte, și conștientizarea faptului că emanciparea spirituală nu poate veni decât dinspre cultura neamului său, pe de altă parte, reprezintă polii între care se forjează personalitatea intelectualului Alexei Mateevici. Într-unul dintre articolele publicistice acesta scria: „Deci, cea dintâi datorie și țintă a moldovenilor luminați este cea mai largă cultură națională. Și cel dintâi mijloc pentru îndeplinirea acestei datorii, pentru atingerea acestei ținte, este unirea culturală”. Astfel, opera ni se înfățișează în implementarea sa multimodală și e important să o înțelegem ca pe un tot întreg, în care orice modalitate de exprimare oferă posibilități ce trebuie luate în considerare.

În general, cultura mediatică se caracterizează prin primatul acordat recitirii istoriei, iar strategia pe care mizează Alexei Mateevici, ziaristul, rezidă în nucleul tare, pe care îl delimitează de așa natură, încât conaționalii săi să-și poată regăsi eul, să poată accede la propria lor identitate. Acest „nucleu” întrunește, în opinia publicistului, următoarele momente:

Am mai spus de multe ori că moldovenii trebuie să se deștepte, să muncească mult la învierea lor națională, adecă la trezirea poporului lor, și să lupte pentru drepturile celea, la cari năzuiesc toți binevoitorii lor. Am mai spus că toate acestea alcătuiesc nu un lucru de bunăvoie, care poate să fie lăsat și fără luare aminte, ci o datorie, căci, dacă nu va fi îndeplinită această datorie, apoi tot neamul nostru din Basarabia poate să fie șters, și atunci numai noi o să fim vinovați de pierderea noastră. Este foarte firesc lucrul, scrie în continuare Mateevici, ca cititorul să se întrebe în ce stau îndeobște acele dreptăți, la cari trebuie să ne gândim întotdeauna și cari ne vor scăpa de întunerec și nevoi, dacă le vom dobândi” [1, p. 434].

Cui i se adresa, de fapt, Mateevici? Cărui cititor? Se știe că procentul populației știutoare de carte era foarte mic. Prin urmare, destinatarul era intelectualul basarabean, pe seama căruia se afla această povară dificilă de iluminare a maselor. Pe aceștia îi avea în vedere când opta pentru fermitate și unitate de gândire, și contra caracterului duplicitar al deciziilor. Alexei Mateevici se adresează cititorilor săi de acum o sută de ani, dar parcă ne-ar vorbi astăzi de la Jurnal TV, să zicem:

 „Trebuie să ne dăm bine seama de cele ce avem să cerem și să fie ele întipărite în mintea noastră tare și lămurit, ca să nu zică unul una, iar altul alta și astfel să ne încâlcim și să ne abatem din calea noastră. Pentru asta este de trebuință ca noi cu toții să ne înțălegem datoria noastră către noi înșine într-un fel hotărât, cu toată lămurirea putincioasă, mai în scurt, să știm bine ce ne trebuie nouă.” [1, p. 437].

Multe sunt nevoile, la care se referă înaintașul nostru: „Am pus în scrierile noastre tot dorul inimei lui”, afirmă scriitorul.  Acestea sunt descrise în contextul apropierii alegerilor din Dumă, în care își dorea să fie mai mulți moldoveni, „și anume așa moldoveni, cari cu foc să sprijine toate cererile noastre și să fie adevărați apărători ai neamului nostru la Peterburg”.

Drepturi naționale și drepturi cetățenești, pentru aceasta opta autorul articolului. Dreptul de a vorbi, a scrie, a citi, a învăța, a judeca și de a se ruga în limba sa, pentru a-și putea desfășura „în pace și liniște toate puterile minței și ale inimei”. Cultura și bunăstarea poporului, la acestea însă nu se poate ajunge decât având dreptul la limba poporului din care faci parte, și „care este cel mai de căpetenie mișcător al învățăturei și înaintărei”, mai susține el. Bucuria imensă transpare în consemnarea apariției ziarului „Basarabia”: „La 24 mai al anului 1906 ni s-a dezlegat gura și noi am căpătat putință să vorbim în tipar către toți despre dorințele noastre.

Mare a fost ziua de 24 mai!

Ea a fost cea dintâi clipă a mișcării moldovenești în Basarabia.

Și pentru toate acestea ea va rămânea nemuritoare și neștearsă în mintea moldovenimei basarabene”. Lupta pentru menținerea acestui bun câștigat cu greu era crâncenă, după cum reiese și din articolul „Trecutul și viitorul”, scris la doar jumătate de an de la apariția primului număr al primei publicații a basarabenilor în limba lor: „A trecut vreme și mișcarea tot mergea, mergea înainte și tot creștea.

Cu încetul se făcea marele lucru al luminării și al luminei.

Mulți vrăjmași am întâlnit noi în calea noastră. Mult am suferit noi de la dânșii. Însă mișcarea tot mergea, mergea înainte, căci, odată pornită, nu mai putea să se oprească. Nici confiscările gazetei noastre, nici urmăririle scriitorilor de la această gazetă n-au făcut nimic…” [1, p. 447].

Lupta pentru drepturile basarabenilor includea și efortul de a obține școli cu predare în limba populației băștinașe.  Cererea, în 1906, însă a fost respinsă. Solicitarea este considerată de către Alexei Mateevici „cea mai mare și mai neapărată trebuință pentru desfășurarea puterilor noastre”. De aici tonul plin de ardoare în pledoaria pentru școala în limba poporului său. Amintim că sociologul francez Emile Durkheim, analizând la începutul secolului al XX-lea aspecte ale științei omului în raport cu societatea și subliniind rolul foarte important al învățământului, este de părere că datorită școlii adeziunea la o comunitate națională nu mai este fondată pe o libertate metafizică ce transcende timpul și istoria, ci se înscrie într-o cultură și o tradiție pentru care valorile spiritului și ale legii au un sens.

În cazul lui Alexei Mateevici problema limbii și a credinței se află în legătură directă cu problema școlii. Preocupat de istoria limbii, în lucrarea sa „Momente ale influenței bisericești asupra originii și dezvoltării limbii moldovenești”, Alexei Mateevici tratează problema limbii din punct de vedere al influențelor turcești, grecești, slave, oprindu-se în mod special la acestea din urmă, care, potrivit lui, s-au consolidat în limbă datorită poziției oficiale pe care o ocupa limba slavonă la curtea domnitorilor moldoveni. Menționăm că Gheorghe Moldovanu, semnatarul articolului „Calitatea exprimării și respectul de sine”,  analizează dintr-o perspectivă recentă fenomenul împrumuturilor și a influențelor asupra evoluției limbii române și afirmă: „Când limba română a devenit limbă oficială în Moldova și Țara Românească (Valahia), prin folosire în redactarea documentelor de cancelarie și în oficierea serviciului religios, ceea ce reclama și traducerea cărților de ritual, s-au preluat din limba slavonă „întunearece” de cuvinte și expresii, așa de multe, de păreau să întunece fața limbii române. Dar, scrie lingvistul de la Universitatea din Suceava, nu a durat mult. Cunoașterea virtuților limbii române și osârdia celor ce scriau au crescut, limba română se înfățișa altfel...” [2, p. 54].

În acest context, vom preciza că, în calitate de preot, Alexei Mateevici subliniază potențialul liturgic aparte al limbii moldovenilor, în felul acesta aducând argumente în plus în favoarea necesității utilizării acesteia în biserică.

Alexei Mateevici vorbește sistematic în numele moldovenilor obidiți. Expunerea situației țăranului asuprit, a cazurilor de lipsă de morală a preoțimii,  a necesității de implicare a intelectualilor, precum și a păturii înstărite în îmbunătățirea situației basarabenilor, constituie tot atâtea fațete din perspectiva cărora autorul își definește propriul profil.

Activitatea de ziarist a lui Alexei Mateevici trebuie analizată, bineînțeles, pornind de la chestiuni precum starea de spirit în provinciile imperiului rus, căci era o perioadă cu un anumit specific:  „În vremea de față poporul rusesc și noi, moldovenii, trecem de la starea cea veche la viața nouă și numai noi înșine prin dumă putem să ne zidim viața pe temeiu drepturilor spuse mai sus, însă se înțălege că mai înainte de toate trebuie să avem în vedere drepturile noastre naționale și, potrivit cu asta, țiind samă de cele arătate, să alegem așa moldoveni, cari să ceară îndeplinirea nevoilor și trebuințelor noastre” [1, p. 439].

Este evident că, aflată la începuturi, presa era una de fundamentare a sistemului de valori la care să se raporteze românii basarabeni. Presa scrisă în Basarabia se afla în momentul în care își inventa modul de intervenție în viața publică. Ziariștii aveau de trecut un examen, cel al construirii personajelor amplasate în centrul discursului lor publicistic, astfel încât să permită înțelegerea a ceea ce se întâmpla în societate, înțelegerea raporturilor sociale. Iată de ce în articolul „Datoria noastră” Alexei Mateevici expune cu claritate opțiunile sale de intelectual care își asumă rolul de îndrumător al moldovenilor asupriți de veacuri: „Dacă moldovenii noștri pân’ în vremea de astăzi au stat obijduiți în întuneric, apoi asta din pricină că au fost atât de chinuiți în traiul lor, atât de lipsiți de cele trebuincioase trupului, inimei și minței că nici n-au știut că mai este ceva pe lume afară de bordeiele lor sărace și pustie. Ei nici n-au auzit de bunurile învățăturei în limba mamă, nici nu și-au putut închipui ce plăcere simți când citești o carte scrisă în limba care-o auzi și o vorbești din leagăn. Iar despre drepturile cetățenești nici nu-i de grăit. Toate acestea un lung șir de ani au fost pentru ei necunoscute” [1, p. 435-436].

Tânărul publicist își concepe articolele în spirit încurajator, atunci când  plasează în centru „preoții binevoitori ai poporului”, îndemnându-i pe țărani să-și îndrepte luarea aminte către aceștia. Argumentul este următorul: „La noi în Basarabia, nici într-o tagmă, care numără în rândurile sale pe moldoveni, nu s-a păstrat așa de bine iubirea către neam, limbă și obiceiurile străbunilor. Afară, bineînțeles, de țărani, ca în tagma duhovnicească”. Autorul va fi echidistant față de tagma preoților, afirmând că nu-i pădure fără uscături, însă îi va da acesteia un mare credit de încredere (Vezi articolul „Preoțimea și poporul nostru”) [1, p. 439-441].

Galeria personajelor nu este una prea populată: preoțimea, țăranii, pătura celor avuți îndemnați să fie mai sensibili la nevoile asupriților, un loc aparte revenindu-le intelectualilor, celor cu știință de carte. Însă poporul este, în fond, personajul care organizează discursul publicistic. Este pentru prima oară în Basarabia când țărănimea ținută timp îndelungat în întuneric devine personaj în presa scrisă de aici. Prezentată la modul general, drama umană din Basarabia este profilată pe fundalul modelului mișcării maselor așa cum se producea în acel moment în spațiul frecventat în perioada aflării sale la studii. Lupta de clasă, prin urmare, este unghiul din care privește lucrurile. De altfel, în discursul său de la ședința festivă a Cursurilor pentru învățătorii moldoveni, din iunie 2017, optica se schimbă.

Aflată la începuturile sale, presa basarabeană acordă principala atenție trezirii conștiinței de sine a maselor, a omului simplu, a țăranului, a poporului umilit, care trebuiau iluminați, aceștia fiind vizați în primul rând. Prin urmare, subiectele abordate sunt luate din realitățile curente ale momentului, țărănimea nevoiașă constituind personajul în care scriitorul „investește” experiența sa psihologică și socială. Moldovenii sunt figura identificării sau proiecției spre care e orientat potențialul lector. Logica acestei construcții mediatice a personajului – popor, moldoveni, țărănime asuprită, este explicabilă dacă acceptăm că informația rezidă, pe de o parte, în evenimentul care se  proiectează și care constă în scoaterea din anonimat a moldovenilor pierduți în uitare și, pe de altă parte, punerea acestora în narațiune. Să nu uităm că ne aflăm la începuturile anevoioase ale presei basarabene, care erau  pline de impedimente de ordin material, ideologic și, nu în ultimul rând, lingvistic. Rolul presei basarabene, din punctul de vedere al promovării limbii, este unul colosal. Și aici trebuie să ținem cont de importanța intelectualilor formați în școli străine, dar care veneau acasă cu gândul de a-și aduce contribuția la propășirea neamului. Acești autori nu doar aduceau informații în ziare, ei puneau începuturile unei viitoare literaturi. De aceea, criteriul pertinenței este de ordinul adevărului, dar și al veridicității. Drept exemplu ar putea servi articolul intitulat „Chestia preoțească”. Personajul țărănimea, sau moldovenii, este cel care asigură structura textuală a discursului, codul afectiv primând în comparație cu marcajul ideologic.

Un alt moment legat de publicistica lui Mateevici și a colegilor săi de generație constă în necesitatea educării lectorului, a cititorului, căci trezirea curiozității celui care citește generează plăcerea lecturii. Totul era nou: apariția primelor publicații periodice, lansarea unui grup de gazetari, necesitatea educării cititorului. Și, bineînțeles, în acea etapă, conceptul de spațiu public era centrat pe argumentația care trebuia să prevaleze asupra persuasiunii, a seducției. În fond, Alexei Mateevici participă la edificarea unei construcții spirituale pe un loc viran, ajutându-i pe conaționalii săi risipiți în afara eului lor să-și regăsească propria interioritate, propriul eu, conștiința de sine, conștiința de neam.

Este curios să constatăm că risipirea în afara sinelui se pare că e un subiect de actualitate nu doar în spațiul nostru. Bunăoară, prozatorul francez Michel Houellebecq, despre care se discută mult în ultima vreme, pune, în romanele sale, problema locuirii vidului de către omul de azi, cel trăind într-o lume în care sensul se pierde. În opinia autorului, are loc o mișcare în spirală, prin intermediul căreia revenim de fiecare dată la un punct din trecut, identic cu cel în care se află omul astăzi, numai că cel din trecut se îndepărtează tot mai mult. E necesară o permanentă reinițiere, care implică de fiecare dată evenimentul unei noi întâlniri, pe parcursul căreia luăm act de schimbarea care se produce în noi în raport cu ceea ce am fost. Este și cazul reintersectării noastre cu Alexei Mateevici, întâlnire care ne face să ne punem întrebarea unde eram acum o sută de ani și unde suntem acum? Ce s-a schimbat și ce nu s-a schimbat? Avem nevoie de acest exercițiu asupra sinelui nostru, în care să ne punem în situația de a proba, de a verifica vidul din noi pentru a învăța să ne transformăm. Alexei Mateevici ne atrage atenția asupra stării de anamneză în care se afla poporul pe care dorește să-l trezească la viață și ne servește un exemplu de rezistență prin creație. Ameliorarea sinelui de aici începe. Poetul-publicist își îndeamnă conaționalii care nu existau decât în afara sinelui lor, adaptându-se la alteritate, să învețe să fie ei înșiși, să aibă conștiința propriei lor valori. Așa începe civilizația tardivă a presei din Basarabia în care se întâlnesc două puncte de vedere: cel istoric și cel literar. Cred că e oportun să ne întrebăm acum dacă am știut și dacă știm să continuăm efortul lui Alexei Mateevici.   

 

Note bibliografice:

1. Alexei Mateevici, Opere, Scrieri în limba română. Ediție îngrijită de Ion Nuță, Efim Levit, Sava Pânzaru, Editura Știința, Chișinău, 1993, vol. I.
2. Gheorghe Moldovanu, Calitatea exprimării și respectul de sine, în „Vatra veche”, nr. 3, 2018.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog