Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRECURSORII DESPRE UNIRE

Mihai Eminescu și idealul național de Unire (II)

Catinca AGACHE

Alte articole de
Catinca AGACHE
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Puțini din vremea sa i-au adus poporului român un asemenea emoționant omagiu („De când este suflet de român pe faţa pământului, românul a fost mândru de a fi român, şi chiar atunci, când lumea îl privea cu dispreţ, el îşi cânta doina şi privea mândru împrejurul său” – „Timpul” 16 aprilie, 1881), subliniind ideea că determinantă pentru conștiința națională este „mărimea morală și sufletească a unui popor”. Pentru că a fost sincer preocupat de soarta României, a criticat fără menajamente neregulile din guvernările vremii, dar a privit cu încredere spre statul român („Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene”), fiind un vizionar al neamului, ca orice mare scriitor din literatura europeană.

Nimeni dintre scriitorii vremii nu și-a manifestat ca el respectul și speranța în Biserică, recunoscându-i contribuția fundamentală la dezvoltarea culturii și limbii române, la păstrarea identității și unității poporului român („Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea, care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat”, „păstrătoarea elementului latin ‹...› care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise...”, Liber-cugetător, liberă-cugetare, „Timpul”, 2 febr. 1879)57. Poeziile-rugăciuni Înviere, Rugăciune58, Răsai asupra mea... sunt sublime imnuri vibrând de sacralitate și tulburătoare, lăcrimândă pioșenie în fața Divinității, a Fecioarei Maria, speranța și ocrotitoarea românilor năpăstuiți („Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire./ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”)59 ce și-au păstrat miraculos unitatea prin limbă și credință.

Visul de adolescent de 17 ani privind unirea tuturor provinciilor românești și refacerea Daciei Mari, eliberarea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei de sub stăpânirea austro-ungară, a Basarabiei, nu l-a părăsit niciodată pe marele creator și vizionar. Din acest considerent se află, alături de Ioan Slavici, Miron Pompiliu și alte personalități, între fondatorii Societății secrete „Carpați”, care ia ființă, în mod simbolic, la 24 ianuarie 1882, la București, având ca scop aparent sprijinirea transilvănenilor sosiți în capitală, în realitate având misia coagulării florii intelectualităţii româneşti naţionaliste, unioniste, militând pentru reîntregire (sens în care desfășoară o intensă activitate agitatorică). Acest proiect al Daciei Mari a iritat puterile austriece care l-au considerat pe Eminescu periculos.

Convingerile jurnalistului și gânditorului profund, viziunea sa patriotică le întâlnim într-o parte din lirica sa inegalabilă, care, între marile teme pe care le cultivă (Timpul, Cosmicitatea, Istoria, Natura, Iubirea), cuprinde și poeme dedicate patriei, recitate de generații și generații de mari actori, de elevi, de public obișnuit. Este vorba însă despre o lirică patriotică a simbolurilor istorice (Scrisoarea III, Mureșanu, Mușatin și codrul, Dragoș vodă cel Bătrân, Umbra lui Istrate Dabija-voievod), a imaginii marilor domnitori făuritori de istorie (Mircea, Ștefan, Dragoș vodă, Mușatin), suprapuse peste cea a neamului românesc, dar și despre o lirică patriotică în care la viziunea imnică se adaugă tonalitatea elegiacă ori satirică, meditația filozofică, marile idei vizând mitologia dacică și etnogeneza, societatea și condiția geniului, frumusețile dumnezeiești ale patriei (Sara pe deal), ce conferă unicitatea și nemurirea acestora.

Poezia care aureolează, ca forță a mesajului de unitate națională, această latură a creației sale lirice este celebra Doina60, un inegalabil cântec „de durere și speranță” confiscat zeci de ani postbelici, dar care are azi aceeași magică putere de pătrundere la sensibilitatea și conștiința românească, un strigăt, „fundamentalul strigăt existențial al lui Eminescu, identificat în cel mai înalt grad cu cel colectiv – al neamului” (acad. Mihai Cimpoi): „De la Nistru pân’ la Tissa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a /Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate”; o expresie strălucită a idealului poetic de conservare a spiritualității românești a identității neamului, a iubirii profunde față de țara văzută rotundă. Izvorâtă din sentimentele sincere subscrise genialității poetice și uimitoarei capacități vizionare, această poezie, de un dramatism zguduitor, schițează ideatic Harta lirică a României întregite, a României Mari, anunțată astfel cu 35 de ani înainte, în versuri cu sunet de dangăt de clopot, având un mesaj clar și pătrunzător de unitate națională. „Lirismul ei ardent şi sarcastic” (acad. Eugen Simion) a cucerit inimile tuturor românilor, mai puțin pe cele ale căror inimi nu bat la unison cu țara. Publicată pentru prima oară la 1 iulie 1883 în „Convorbiri literare”, apărută în anul următor în volumul Poesii, ediția princeps, alcătuită și prefațată de Titu Maiorescu, ea a fost scrisă pentru a fi citită la festivitatea dezvelirii monumentului ecvestru al lui Ștefan cel Mare în fața Palatului Domnesc (Palatul Culturii) din Iași, în data de 5 iunie 188361, unde Eminescu participa ca observator al ziarului național „Timpul”.

„La 5 iunie 1883, se facu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuei lui Ștefan cel Mare”, nota Negruzzi în „Amintirile” sale. „Suveranul, toate autoritățile statului, corpurile legiuitoare și un public foarte numeros se adunară în Iași din toate părțile țării și chiar din provinciile române ale imperiilor învecinate”. Festivitatea a fost marcată de poezia „Odă la statuia lui Ștefan cel Mare”, compusă special pentru acest eveniment de Vasile Alecsandri, de discursurile rostite de Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Gane, Petre Grădișteanu62. A. D. Xenopol63, care-și manifestase rezerva față de acele discursuri, opunea lor imaginea discretă a lui Eminescu: „Afară de marele poet Eminescu, cunoscător desăvârşit al poporului, al trecutului, minte adâncă şi bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise şi gândul serbării din 1871”.

Cert este că Eminescu nu a mai citit Doina acolo, ci seara, într-o adunare ad-hoc a Junimii, stârnind ropote de aplauze și un entuziasm general, Vasile Pogor adresându-i celebrele cuvinte: „... Eminescule! Ajunge că ai scris o poezie care va dura cât Moldova...”. Momentul este imortalizat de același Negruzzi64: „Profitând de imprejurare că un mare număr de membri vechi ai societății literare, printre care și Eminescu se găseau cu acea ocaziune în Iasi, „Junimea” ținu o mare întrunire. În acea sară Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara scrisă cu ocaziunea serbării și care începe cu cuvintele: De la Nistru pân’ la Tissa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate. Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau așa de mult cu celelalte ode ce se compusese cu ocasiunea acelei strălucite serbări, fu adânc indiscriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-și manifeste entusiasmul pentru întâia dată de două zeci de ani de când exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfârșitul cetirii și mai mulți dintre numeroșii membri presenți îmbrățișară pe poet”.

În centrul acestei poezii-emblemă a sufletului românesc stă figura măreață, plină de forță și trăinicie, simbolică, unificatoare, a marelui voievod ce a avut viziunea unității românilor: „Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las-Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ În seama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu,/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormânt,/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând”.

Acest cântec de dragoste, durere, fulminant și dătător de speranță, strigăt de unire a tuturor românilor, trasează harta lirică a spațiului de românitate: „De la Nistru pân’ la Tissa”; „Din Hotin și pân’ la Mare”; „De la Mare la Hotin”; „Din Boian la Vatra-Dornii”; „Din Sătmar pân’ în Săcele”; „De la Turnu-n Dorohoi”; „Din Boian la Cornu Luncii”; „Din Braşov pân’ la Arad” (într-o variantă). O proiectare a viitorului care se va înfăptui odată cu realizarea României Mari – Dacia străveche visată de poet: „Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ți mântui neamul tău!”. Un manifest, un testament lăsat urmașilor, poetul presimțind parcă faptul că aceasta avea să fie ultima sa „cetire” la Junimea.

Întors la Bucureşti, Eminescu publică în „Timpul” o serie de șapte (cinci) articole despre această festivitate din care reiese nemulțumirea față de confiscarea evenimentului de către puternicii zilei: „...s-ar fi cuvenit, zicem, ca acest mare geniu român, revenit între noi în imagine plastică, în carne şi oase de bronz, să treacă la nemurire în ochii celor vii fără a fi exploatat în trecerea sa”65.

Gravată la Putna, pe cartea deschisă la baza bustului lui Eminescu, ea stă mărturie și astăzi că idealul pentru care Geniul nostru creator și-a consumat toată energia și și-a ruinat sănătatea a rămas neîmplinit până la capăt.

La scurt timp, la 28 iunie 188366, după ce publicase articolele Pentru libertatea presei şi a jurnalistului67 și Austria și guvernul nostru („Timpul”, 26 iun. 1883), marele poet și creator de geniu este împins pe tragicul drum al Golgotei, al martirajului, al cărui semnal îl dăduse P. P. Carp68 cu formula imperativă adresată lui Maiorecu : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”69, care se va încheia prin crucificarea sa. „Mai încălzește-ne mintea cu o rază din geniul D-tale poetic, care este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”, îi scria Maiorescu în 188470, anunțându-l de apariția primului său volum de versuri, Poesii, care l-a făcut „cel mai popular scriitor al României”. Nu boala, ci „lupta pentru neam, lege și țară” i-a cauzat acest sfârșit tragic. „Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice”, conchide dramatic strălucitul eminescolog, acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga71.

A creat o operă de o valoare inestimabilă, a ars ca o torță, înscriindu-se în acel „şir neîntrerupt de martiri”72 ai poporului român, despre care îi scria lui G. Panu, a ridicat neamul său prin exemplul personal dus până la sacrificiu, căruia i-a lăsat în grijă testamentul său de unitate și iubire sinceră de țară, de reprezentare în lume prin cultură, prin valori, nu mediocrități, prin magistrala sa Operă, de aceea este perceput de români ca poet național, far nestins al culturii naționale și are un loc special, de nezdruncinat, în inimile lor. „A apărut în lumea noastră un om care-a înteles să fie om deplin”, sublinia eminescologul acad. Constantin Noica acest miracol al ivirii Poetului de geniu pe pământ românesc73, supranumit Luceafărul74 poeziei românești.

Nu vrem să amintim de acei autointitulați „progresiști” care nu-l lasă în pace nici acum (după ce în perioada comunistă a fost interzis accesul la publicistica sa integrală, la poemul Doina ș.a.), urmărind schimbarea modului de receptare a lui, căci nu merită. Înserăm, în replică, câteva gânduri spicuite de pe internet, vocea poporului, cu valoare de fină, sinceră și reală apreciere a marelui poet, jurnalist și patriot („Eminescu din cauza dragostei pentru țară a murit, nu de boală”; „Prin adânca lui simțire a fost, este și fi-va pururea chiar însăși ființa românească”; „Eminescu e însăși esența cuvântului român”; „Eminescu a lăsat o imensă operă, în limba română, nu prin marimea ei, ci prin genialitate”; „Eminescu, inegalabil!”; „Lumina neamului nostru”; Doina – „Manifestul unui popor și al unei țări pe care vecinii hrăpăreți au dorit să-i îngenucheze și să-i prăduiască”; „Acest manifest al poporului român exprimă strigătul de unire al tuturor românilor oriunde se vor afla, precum și lupta contra dușmanilor neamului românesc și trădătorii de neam și țară”; „Numai Eminescu a putut face în trecut și să fie nemuritor, chiar mai actual”; Luceafărul – „Este o capodoperă!”; „Nemuritoare poezie”; „Cea mai frumoasă poezie care s-a creat vreodată!”; Sara pe deal – „Doamne, câtă frumusețe!”; Mai am un singur dor – „Expresia genialității liricului poetului național”; „Muzicalitatea versului e genială”; „Toată jalea românilor este în această romanță!”; Glossă – „Versuri nemuritoare”; Odă în metru antic„Geniul Eminescu! primul vers este intraductibil”; „Versurile lui Eminescu, unice si nemuritoare!”; „Cel mai frumos poet si cel mai mare, nu știu dacă se va mai naște vreunul ca el. Eminescu este România! Eminescu... Unic!”; „Dragii mei, citiți-l pe Eminescu! Mihai Eminescu nu este numai un poet. Este liniștea pe care noi întotdeauna o descoperim în poeziile sale”; „Respect cel mai mare geniu pe care l-a avut România vreodată”; „Grande geniu inexpugnabil Mihai Eminescu!”; „Eminescu nu e geniu, e ceva ce nu are calificativ, e ființa supremă cu gândire supremă”; „Eminescu, te iubesc! Tu ești steaua mea și a întregii românimi!”; „E foșnetul eternității!”).

Indiscutabil, Mihai Eminescu a înscris, prin viața și opera sa, secvența de aur a culturii naţiunii române.

 

Note:

58 Recitată în limba română de către Papa Ioan Paul aI II-lea în Piața Sfântul Petru de la Vatican, înainte de vizita efectuată în România, în anul 1999.
59 De o frumusețe și sensibilitate unice, ele au fost lumina deținuților politici din perioada bolșevică.
60 Are 10 variante, după unii cercetători, 8 – după Perpessicius, una singură articulată. Vezi și: Mihai Eminescu. Poezii tipărite în timpul vieții, vol. III, note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundației Regale, București, 1944.
61 „Actul de inaugurare a statuii lui Ștefan cel Mare”. Provine din Arhivele regale de la Sinaia. La data edictului, „5/17 Iuniu, 1883, la Iassi”.
62 Președinte al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, discursul său, în care vorbea despre „provinciile surori Bucovina, Banatul și Transilvania, cari ar fi lipsind încă, din nefericire, Coroanei României, dar cari poate nu-i vor lipsi totdauna”, a deranjat Austria.
63 Care avea să prefațeze volumul M. Eminescu, Poesii alese, Iași, 1893, ediția Șaraga.
64 „Convorbiri literare” din iulie 1889.
65 „Timpul”, 11 iunie 1883.
66 Coincidență sau nu, în aceeași zi Austro-Ungaria rupe relațiile cu România pentru 48 de ore, la București urmând percheziții la sediul Societății „Carpații”; Tratatul cu Tripla Alianță, împotriva căruia s-a pronunțat Eminescu, se va încheia pe 18 (30) oct. 1883, dată după care Slavici este nevoit să plece din București, în anul următor înființând, la Sibiu, ziarul „Tribuna”.
67 În care se pronunța împotriva închiderii ziarului „L’Indépendance Roumaine” şi expulzării directorului acestuia, Emil Galli.
68 Trimisul ţării la Viena, unde se decideau termenii Tratatului secret dintre România şi Austro-Ungaria.
69 „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”
70 „Scrisoarea lui Maiorescu către Eminescu”, febr. 1884.
71 Autor al unor cărți fundamentale dedicate Poetului: „Eminescu”, 1963; „Eminescu – cultură și creație”, 1976; „Eminescu și romantismul german”, 1986; „Eminescu. Viață-Creație-Cultură”, 1989.
72 Gheorghe Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, 1908.
73 El însuși mărturisește: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.
74 Așa l-a numit Miron Cristea, viitorul patriarh al României, în prima lucrare de doctorat dedicată Poetului (Mihai Eminescu: viaţa şi opera – studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română, susținută la Universitatea din Budapesta, în limba maghiară, în 1895).

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog