Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

Cârcoteli „literare” româneşti

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

1. Ciobanul mioritic şi seninătatea în faţa morţii

Am auzit uneori – inclusiv de la unele „personalităţi” ale spaţiului nostru public, de la care avem nişte aşteptări pesemne cam mari – că balada Mioriţa (în binecunoscuta variantă Alecsandri) ar trebui să fie scoasă din manualele de limba şi literatura română, din secţiunea rezervată creaţiilor de factură populară. Literatura trebuie să ofere modele pentru viaţă. Non scholae, sed vitae discimus [„Nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm”]. Or, ce model poate să ofere o asemenea baladă care ne recomandă să ne resemnăm în faţa morţii, care ne îndeamnă la non-acţiune, pasivitate etc.? Ciobanul moldovean află de la mioriţa sa năzdrăvană că viaţa îi este în primejdie („Că l-apus de soare / Vor să mi te-omoare / Baciul ungurean / Şi cu cel vrâncean!”) şi, cu toate acestea, el afişează o virtuoasă seninătate în faţa morţii. O atare atitudine li s-a părut unora sinonimă cu prostia însăşi. „Cum să stai aşa, cu mâinile încrucişate?! Păi, dacă am fi fost în Texas şi un cowboy ar fi aflat de la vreo vită fermecată că tovarăşii i-au pus gând rău, şi-ar fi înhăţat pistoalele şi i-ar fi ciuruit pe potrivnici cât ai clipi!”, comentează unii, alţii...

O lectură atentă ne îndreptăţeşte să apreciem că nu e vorba de vreo resemnare a ciobanului moldovean în faţa morţii iminente. Nu avem motive să credem că el nu va recurge la autoapărare. Scenariul înmormântării ca nuntă este expus pentru a-i pregăti trecerea de la cele lumeşti numai în eventualitatea în care crima este, într-adevăr, săvârşită („Şi de-a fi să mor...”).

Ce se întâmplă, de fapt? Se ştie că tinerii nu se gândesc, în genere, prea des (sau prea intens) la moarte. Moartea este „un capăt de drum” situat destul de departe, atât în timp, cât şi în orizontul conştiinţei lor. Mai este până atunci, aşa că de ce să-ţi pierzi vremea şi pofta de viaţă meditând la aşa ceva? Dar uite că, pe neaşteptate, ciobănaşul nostru este obligat să ia în seamă posibilitatea ca viaţa să i se curme mult mai devreme decât şi-a închipuit. Pentru prima dată, probabil, este nevoit să ia moartea în serios, să reflecteze cu privire la sfârşitul unei fiinţe omeneşti. Realizează că, oricum ar fi, de moarte nu poţi scăpa în cele din urmă. Gândurile sale merg mai departe, încercând să anticipeze ce se va petrece cu el după moarte. Răspunsul (firesc) la care ajunge este că se va integra, sub o altă formă, în natura din care s-a nutrit, pe care a iubit-o, în care a trăit până atunci. Cu alte cuvinte (şi utilizând o expresie îndelung uzitată), avem de-a face cu „comuniunea om–natură”. Un atare răspuns este, oarecum, liniştitor şi de aici derivă aşa-numita „seninătate în faţa morţii” de care s-a făcut şi se mai face atâta caz.

În concluzie, ceea ce susţin cârcotaşii (de la ideile cărora am pornit mai sus) reprezintă, după părerea mea, o interpretare ratată, superficială, adică una care lunecă rapid peste sensurile1 grave ale acestei minunate balade.

 

2. „Cobori în jos, luceafăr blând...” (Eminescu şi pleonasmul)

Câtă satisfacţie pentru unii să găsească „pete în soare”!... Antichitatea ne-a lăsat unele vorbe de duh menite să scuze scăpările marilor spirite: Quandoque bonus dormitat Homerus [„Şi bunul Homer mai aţipeşte uneori”] ori Quod licet Jovi, non licet bovi [„Ceea ce îi este permis lui Jupiter nu îi este permis boului”] ş.a.m.d. Cu toate acestea, vânătorii de greşeli2 fac adesea exces de zel, descoperind erori acolo unde nici pomeneală să fie! Un astfel de exemplu este cel referitor la un pretins pleonasm identificat în Luceafărul de Mihai Eminescu. Păcatul, de altminteri, ar fi unul întreit, de vreme ce pleonasmul cu pricina apare de trei ori în textul poemului, în forma „Cobori în jos, luceafăr blând...”.

Aşadar, sintagma incriminată este „cobori în jos”. „Cum altfel să cobori decât de sus în jos?!”, se miră cârcotaşii. Doar se ştie că expresii precum „Urcă sus!”, „Coboară jos!”, „Avansează înainte!” sunt pleonasme tipice, deoarece adverbele implicate adaugă informaţii redundante în raport cu conţinutul semantic al verbelor determinate. Şi totuşi... Trec peste faptul că deja unii lingvişti nu mai consideră sintagme ca ieşi afară sau coboară jos nişte pleonasme, întrucât acestea s-ar fi gramaticalizat3. Ar fi trebuit să trezească suspiciuni însă faptul că Eminescu – după ce a rescris de câteva ori această poezie de-a lungul anilor – a ţinut să păstreze (în trei locuri) o formulă pleonastică. Atrage atenţia şi un alt detaliu: întrebuinţarea prepoziţiei în, de fiecare dată. În felul acesta, structura „în jos” ne duce cu gândul la verbul a (se) înjosi...

Prin urmare, nu avem de-a face aici cu o neglijenţă (repetată), ci cu o vădită intenţie a lui Eminescu de a evidenţia un anumit aspect: diferenţa uriaşă dintre cele două lumi, cea locuită de Luceafăr, respectiv cea locuită de fata de împărat. (Am putea zice că avem „geometrie în spaţiu” vs „geometrie în plan”.) Nemuritorul Hyperion îi spune fetei muritoare, în momente semnificative: „Din sfera mea venii cu greu...” şi „Trăind în cercul vostru strâmt...”. Or, superioritatea sferei faţă de cerc nu mai are nevoie să fie dovedită.

În concluzie, nu asistăm la o coborâre dintr-o clădire sau dintr-un arbore, fixate cu temelia sau cu rădăcinile pe pământ, ci cu o descindere dintr-un univers în altul, din dimensiunea celestă în cea terestră, descindere care – pentru geniu – echivalează cu o înjosire în planul fiinţei sale.

 

3. Addenda

Dacă nu mă înşel, eram deja student „la litere” când cineva4 mi-a expus o analiză inedită (pentru mine, atunci) a unor versuri binecunoscute. Era vorba despre imaginea pe care ne-o oferă Eminescu în poezia sa Lacul, prin conţinutul primei strofe: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă, / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă”. Încerc acum să reconstitui interpretarea respectivă (măcar în linii mari), tocmai pentru a dovedi, încă o dată, că în textele unui mare scriitor (aproape) nimic nu este aşezat la întâmplare. Până şi aşa-zisele „scăpări” de natură gramaticală sunt menite să contribuie, într-un fel sau altul, la articularea ori sugerarea unui sens.

Dar să revenim la rândurile de mai sus... Nu ne este deloc greu să ne imaginăm, purtaţi de muzicalitatea împletirilor lexicale eminesciene, un lac albastru situat la mijloc de codru, cu apa plină de nuferi galbeni, iscând, sub adierea vântului, uşoare valuri ce leagănă o barcă ş.a.m.d. Şi totuşi... pare prea simplu aşa.

Recitind cu atenţie, observăm că primul vers prezintă o topică (o aranjare a cuvintelor) atipică. Poetul nu zice „lacul albastru al codrilor”, ci „lacul codrilor albastru”, vrând, parcă, să sublinieze o altă calitate a lacului vizat. Dacă este un lac al mai multor codri, atunci înseamnă că este un lac înconjurat de codri... Dar, dacă este înconjurat de codri, atunci nu ar fi fost mai firesc ca Eminescu să spună că lacul se află în mijlocul unui singur codru ceva mai mare? Deci care ar fi noima unui astfel de vers?

Nedumeriţi (în primă instanţă), recitim cu băgare de seamă şi restul versurilor şi descoperim că se construieşte deja o altă imagine. Dacă nuferii galbeni (suspect de mulţi) sunt, de fapt, stelele, iar barca este luna (semiluna), atunci se vede că lacul în cauză trebuie să fie cerul albastru, iar cercurile albe tremurătoare sunt produse chiar de lună, care răspândeşte o lumină pală5. Că aşa este percepută lumina lunii de către poeţi ne-o confirmă şi Lucian Blaga (în poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii): „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii...”.

 

Note:

1 Desigur, de-a lungul timpului s-au dat mai multe interpretări pertinente baladei Mioriţa, unele mergând spre profunzimi la care nu am putut face referire aici. Pe moment, m-a interesat doar să resping, cu argumente de bun simţ, cârcotelile amintite.
2 Cu totul altceva face G. Topîrceanu în ale sale Curiozităţi poetice (ca şi în alte texte, de altfel). Cunoscutul poet era realmente înzestrat cu o gândire critică excepţională.
3 Vezi Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 245.
4 Nu mai ştiu sigur cine a fost cel care ne-a prezentat o atare interpretare. Înclin să cred că a fost profesorul Gheorghe Lateş (lector, în acea vreme, la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi), specialist în problemele operei eminesciene.
5 Aşadar, o metaforă filată... Dar ce subtil se construieşte ea la Eminescu, prin comparaţie cu ceea ce găsim, bunăoară, la Alecsandri (în Mezul iernei, de pildă)!

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog