Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Mistuire. Fericire letală. Întrebări. Tacrir. Inimă nebună. Vrajă. Declin. Joc noptatic. Vis profan. Paraxin. Naufragiată, caut insulă... Călătorie spre tine. Geografie. Tristeţe mută. LiubliAna. Moarte asumată. Albastru de moarte. Cea mai frumoas

Ana KOS

Alte articole de
Ana KOS
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Mistuire

Mi-ai crescut în suflet ca un mugure

Răsărit dintr-o sămânță de dor

Tu căutai căldură

Iar eu căutam speranță

Te-am chemat cu cântec de sirenă

Și te-am înecat în mine

Acum îți crește rădăcina și-mi intră în carne

Cu zeci de brațe te strâng, te lipsesc de aer

Și-ți dau să respiri doar răsuflarea mea

Fierbinte, ca un suflu de erupție

Dintr-un vulcan trezit din torpoare

Până la oase ne arde iubirea

Ca o lavă incandescentă

Și murim în fiecare clipă

Încercând să renaștem

Să nu ne îngroape cenușa

Ca pe o relicvă.

 

 

Fericire letală

Îmi curgi prin vene fierbinte și dulce

Și gândul la tine îmi tulbură simțurile

Fluturi lovesc nebuni pe dinăuntru

Bătând din aripi înmuiate în tine

Nu mai știu cât din mine ești tu

Sau unde începi să îmi faci rău

Mă doare fericirea ca o moarte iminentă

Dar nu mă pot opri să o sorb.

 

 

Întrebări

Mă întreb dacă visele tale au culoarea mea

Dacă pielea ți se înfioară când respir

Fără să-mi vezi pieptul tresăltând

Dacă vocea mea nerostită

Se lovește de pereții sufletului tău

Și își poartă ecoul la nesfârșit

Dacă știi cum miroase perna mea dimineața

Și ce contur imprimă trupul meu în așternuturi

Dacă obrajii tăi se înroșesc și ard

Când închipuirile mele te urmăresc și te ating

Dacă îmi simți căldura și mă privești în ochi

Când mă cuibăresc în gândurile tale

Și mi te lipesc de inimă.

 

 

Tacrir

Îți amintești cum îmi străluceau stelele

În nopțile în care ne înveleam doar cu cerul?

Sau mirosul de soare al pielii

În verile în care purtam doar valuri și nisip?

Mai știi să citești alfabetul Braille al trupurilor?

Îți mai amintești geografia?

Unde erau văile, unde colinele dulci, unde polii

Sau meridianele pe care îți plimbai degetele?

Te mai pricepi să-mi traduci tăcerile

Sau să-mi acordezi suspinele?

Mai orientezi Soarele după chipul meu?

Mai cauți piatra filozofală în carne

Sau centrul Universului în zâmbet?

Cât mai știi din toate? Cât mai știi din mine?

 

 

Inimă nebună

Inima mea e nebună.

Ziua o țin în cămașă de forță,

Cu mânecile înnodate strâns la spate.

Trag obloanele, să nu bată soarele,

Altfel își rupe legăturile,

Refuză tratamentul

Și intră în criză.

Noaptea, o închid în cameră

Și îi spun să doarmă fără să viseze.

Nu ascultă niciodată:

Fuge mereu printre zăbrele

Și se culcă pe pragul tău

Până dimineață,

Când o găsești și o trimiți înapoi

La tratament.

 

 

Vrajă

Sărutul ne legase ca o vrajă...

Ne sorbeam unul altuia suflul

Printre buzele zdrobite a descompunere.

Aveam gustul tău până în suflet,

Iar tu, parfumul meu, sigiliu.

Nu mai aveam contur, niciunul...

Ne rătăciserăm unul în altul

Explorându-ne lacom,

Ca doi naufragiați flămânzi și însetați.

Fără măsură era pofta noastră

Și nelegiuit excesul...

Un schimb nebun de energii vitale,

Ca pentru a supraviețui sfârșitului lumii,

Ca pentru a naște iarăși viața:

Suflată ca un abur, printre buzele fierbinți,

Amalgamate în sărut, ca de un descântec.

 

 

Declin

Mă doare dorul ca o boală

Și mă rupe în zdrențe așteptarea

Mi-e zâmbetul rană deschisă

Iar vorbele-mi bântuie rătăcite

Îmi strivesc gândurile sub talpă

Să le opresc hora bezmetică

Am mâna încleștată pe pumnalul uitării

Pregătită să străpung inima speranței

Ea e vinovată pentru tot

De zeci de ori i-am semnat sentința

Și de sute de ori am amnistiat-o

Ca într-un joc dement de-a puterea

Doar orgoliul putrezește în temniță

Rod lacom din el viermii umilinței

Regina zădărniciei sunt acum

Și niciun supus nu-mi mai știe frica

Atârnă coroana a dezolare

Mi-a ruginit sceptrul

Și e mantia decolorată de deznădejde

Îmi vreau înapoi regatul!

 

 

Joc noptatic

Noaptea mă ascund printre stele

Arunc tristeți în găurile negre

Acopăr ochiul Lunii

Și o las să mă ghicească

Doar după zâmbet

Mă agăț de coada cometelor

Și mă rostogolesc mii de ani lumină

Printre roiuri stelare și nebuloase

Mă împrăștii în zeci de meteoriți

Și cad în ploaie peste tine

Îți arde carnea acolo unde te ating

Mugurii din cratere plesnesc

Dimineața îi sărut cu Soarele

Și mirosim amândoi a flori.

 

 

Vis profan

Te chem la rugăciune

Cu clopote ce-mi sună dezacordat în piept

Slujba de noapte

Ți-o vestesc cu sunet de toacă

Bătându-mi cu degetele în tâmple

Măsura gândurilor

Și a chemărilor care nu te ajung

Când ești plecat din mine

Îți dau sângele și trupul meu

Îți promit viață fără de moarte

Și tinerețe fără bătrânețe

Doar să-mi vinzi sufletul

Te închini la mine ca la o icoană

Dar adormi cu vis de profan

Cu fața îngropată în scobitura gâtului.

 

 

Paraxin

Mă semeni, mă culegi

Mă scrii, apoi mă ștergi

Mă placi și mă detești

Îți sunt, mai mult îmi ești

Mă vrei, te mai gândești

Mă uiți, te răsucești

Te-aud, apoi îmi taci

Mă-nnozi și mă desfaci

Te văd și iar dispari

Îngheți, din nou tresari

Mă fierbi, mă împietrești

Mă arzi, mă-nnebunești

Îmi dai și mă privezi

Te îndoiești, mă crezi

Îmi vii și-mi pleci apoi

Mă urci spre cer, mă-ndoi

M-aduni, mă risipești

Mă pierzi și mă găsești

Mă cauți, mă părăsești

Te-ntorci și mă iubești

Mă-nalți şi mă cobori

Mă-nvii și mă omori

Și sunt, ba nu-s, ba da

Aștept venirea ta.

 

 

Naufragiată, caut insulă...

Cu cerneală roșie de neuitare

Mi-am tatuat pe piele

Toate cuvintele frumoase

Să-mi fie descântec de vrajă rea

Mă soarbe nefirescul liniștii ca un vârtej

Și încerc să rămân la suprafață

Agățându-mă de ziua de ieri

Ca de un colac de salvare

Dar îl poartă curenții în derivă

Și nu se mai vede niciun țărm

Valuri de gheață îmi astupă gura

Și sarea lor mă ustură

Caut să naufragiez

Pe iluzia unei insule.

 

 

Călătorie spre tine

Nu merge niciun tren către tine

Am întrebat în toate gările

Pleacă doar spre o lume mai bună

Au vrut să-mi vândă un bilet

Dar ce să fac acolo singură?

Așa ca am pornit pe jos

Și mi-am aruncat pantofii

Care nu știau decât drumul

Pietruit cu cărămidă galbenă.

Așteaptă-mă!

Ajung sigur până la sfârșitul lumii

Și poate luăm trenul împreună.

 

 

Geografie

În universul nostru paralel

Gura mea e Stea Polară

Iar inima – busolă.

 

 

Tristețe mută

Tristețile mele strigă cu

Tăcerile tale.

Pe limbă am gust de

Poezii nescrise

Şi-mi miroase pielea

A dor.

Am asurzit de atâta nerostire

Şi mă dor

Toate gândurile.

 

 

LiubliAna

În sufletul tău erup zilnic

Ca un vulcan

Produc seisme, cataclisme

Îți clocotesc sângele

Amestecându-ți-l cu lavă

Îngrop trecutul

Risipesc cenușă să-ți acopăr norii

Uneori umbresc şi soarele cu câte o eclipsă

Ca să te lumineze doar văpaia arderii mele

Produc tsunami-uri, uragane

Desenez noi reliefuri

Formez continente

Ascund Atlantide

Înclin axa Pământului

Şi reinventez lumea

Pentru noi.

M-ai studiat îndelung

Ca pe un fenomen ciudat

Şi m-ai numit

LiubliAna.

 

 

Moarte asumată

Iubirea pentru tine

Mi-e înfiptă cuțit între omoplați.

Arde şi doare şi ucide câte puțin

În fiecare secundă,

Dar prin pielea plesnită

Cresc ramuri spre cer.

Dacă aș smulge-o,

Prin rana deschisă

Mi s-ar scurge dintr-o dată

Tot sângele.

Aşa că nici nu îndrăznesc să respir,

Ca să păstrez tăişul adânc în carne.

Vreau să mor de iubire,

Spre a renaște,

Nu de exsangvinare și deșert.

 

 

Albastru de moarte

Mi-am sprijinit așteptările de tâmple

Până m-am prăbușit cu fruntea în noroiul uitării

Sub greutatea lor.

Mi-am înfundat urechile cu tăceri

Mi-am acoperit ochii cu întuneric

Și tot asurzitor era

Și tot orbitor era...

Mi-am împlântat disperarea în pântec

Ca într-un seppuku eșuat

Apoi am măturat măruntaiele iubirii

Și le-am ars pe rug.

Însingurarea îmi urcă în vene

Ca o cerneală albastră și rece.

Când va ajunge la inimă

Voi muri.

 

 

Cea mai frumoasă poveste

Sunt cea mai frumoasă poveste

Din viața ta

Nescrisă într-o carte

Niciodată publicată

Mă neștii atât de bine

Încât orice ai afla despre mine

Îți pare poezie

M-ai nevăzut de atâtea ori

Încât mă imaginezi

Îmbrăcată doar în suflet

Și picături de ploaie

Și mă visezi

Strângând între gene apusul

Pe podul imaginar

Neconstruit peste așteptări

Sunt cea mai frumoasă poveste

Din viața ta

Plină de necunoscut neajuns

Și asta îți e uneori de ajuns

Pentru a te simți liber

Într-o lume de coduri și formule exacte

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog