Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINTEZE

Camil Petrescu şi căutarea dreptăţii. Forme ale justiţiei în Jocul ielelor

Andy PUŞCĂ

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Andy PUŞCĂ
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

1. Preliminarii

Articolul nostru continuă o serie de cercetări, unele deja publicate1, pe care le-am întreprins pe un teritoriu al „justiţiei în literatură”. Ne propunem să examinăm aici unele distincţii, mai mult sau mai puţin explicite, operate de Camil Petrescu în cadrul noţiunii de «dreptate», distincţii înfăţişate în drama Jocul ielelor. Considerând că subiectul acestei opere literare (prezentă de mulţi ani în manualele şcolare) este bine cunoscut de cititori, vom analiza doar elementele şi secvenţele relevante.

 

2. Tipuri de «dreptate» în Jocul ielelor

În replicile din drama Jocul ielelor apar, în diverse argumentări, cel puţin patru tipuri sau forme de «dreptate»: dreptatea absolută, dreptatea socială, dreptatea legală şi dreptatea individuală. Aceste patru forme/concepte sunt puse în lumină îndeosebi (în actul III, tabloul X, scena 2) pe parcursul confruntării verbale dintre Şerban Saru-Sineşti şi Gelu Ruscanu, în prezenţa lui Franzisek Praida, a cărui intervenţie finală, deşi scurtă, este semnificativă.

 

2.1. Dreptatea absolută

Gelu Ruscanu, directorul publicaţiei „Dreptatea socială”, are capacitatea de a vedea „idei” (în sensul platonician al acestui termen). Pentru el, atât dreptatea cât şi dragostea nu au valoare decât dacă sunt absolute şi eterne. Influenţa lui Platon este puternică şi evidentă aici. Penciulescu îl „ghiceşte” foarte bine pe Gelu (asemănându-l cu Saint-Just) şi tot el face analogia dintre „jocul ideilor” şi „jocul ielelor”, apreciind că ideile îi atrag, îi fascinează, dar, totodată, îi smintesc, îi distrug pe cei care le-au văzut şi le urmăresc: „Spune-mi din ce cauze suferi şi-ţi voi spune cine eşti. E cazul prietenului nostru Saint-Just, care nu e obsedat decât de idei... Ce vrei? dacă a descoperit într-o noapte cu lună «Jocul ielelor»...! [...] Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa sunt ielele... pedepsesc... Nu le place să fie văzute goale de muritori. A mai fost odată un grec, unul Platon, care pretindea că a văzut ideile pure şi de la grecul acesta au venit toate nenorocirile din lume.” (actul II, tabloul VIII, scena 2)2.

Ideea de dreptate pentru care luptă Ruscanu este una perfectă şi tocmai de aceea inumană în ochii celorlalţi. De multe ori, el dublează reflecţiile despre dreptate cu referiri la matematică, pentru a arăta caracterul imuabil al ideii de dreptate: „Toată puterea noastră de a spune ceea ce spunem vine din conştiinţa acestei dreptăţi absolute... Un singur caz de excepţie ar anula-o, precum dacă o singură dată doi şi cu unu ar face patru, toată matematica ar fi nulă...” (a.II, t.VIII, s.1); „Dumneata [= Sineşti] ai putea suporta ideea unui cerc pătrat?... Sau gândul că doi şi cu trei fac şase?” (a. III, t. X, s. 2)3 ş.a.m.d.

Fără îndoială, este mult platonism în ceea ce susţine Gelu Ruscanu (şi nu doar prin trimiterile la matematică). În unele privinţe însă pare a fi vorba, mai degrabă, de unele înrâuriri aristotelice. De pildă, faptul că el localizează dreptatea absolută în conştiinţă sugerează «intelectul activ», descris de Aristotel. Apoi, când mătuşa Irena îi respinge argumentele pe motiv că ar fi numai „fleacuri... fraze de prin cărţile cu care ţi-ai umplut capul”, Gelu izbucneşte indignat: „Cum fleacuri...? cum fraze? De unde asta că un gând scris frumos şi curat e de dispreţuit? Fraze? Dar cărţile s-au scris pentru proşti şi nebuni? De ce înţelepciunea celorlalţi, practică şi cinică, e singura atotştiutoare?” (a. II, t. VII, s. 4). Este vorba aici de opoziţia stabilită de vechii greci (de Stagirit, în special) între theoria (înţelepciunea teoretică) şi phronesis (înţelepciunea practică). Dacă Gelu Ruscanu (la fel ca tatăl său, Grigore Ruscanu) se caracterizează preponderent prin spirit contemplativ, prin theoria, în schimb, atât Praida, cât şi Saru-Sineşti se lasă conduşi în acţiunile lor de phronesis.

Desigur, nici Gelu nu respinge întru totul apropierea de Platon. La un moment dat, forţat fiind să renunţe la linia dreaptă pe care o impusese în redacţia ziarului pe care îl conducea, eroul are următorul dialog cu angajaţii publicaţiei: „SACHE: Domnule director, nu se face gaură în cer dacă nu-l daţi la gazetă pe bietul Râpoi... / GELU: Dacă ideile lui Platon sunt într-adevăr în cer, atunci gaura s-a şi făcut, Sache. (Concesiv.) Hai, pe unde a trecut guzganul, poate trece acum şi şoricelul... Devii şi dumneata complice beneficiar cu noi... (Cu aluzie ironică.) Căpătăm aderenţe. / VASILIU (uimit): Opresc reportajul, tovarăşe director? (Revoltat.) Atunci ce facem cu poetul Ion Zaprea? / GELU: Foarte bine, să profite şi el de breşa făcută în sfera pură a conştiinţei noastre şi să intre cu toţii... la grămadă!” (a. III, t. XII, s. 1).

În realitatea în care personajele trăiesc, dreptatea absolută nu se poate aplica. Dreptatea reală („socială”) este una afectată de compromisuri. De aceea, cazuri precum cel al lui Ion Zaprea (poetul delapidator) şi al lui Râpoi (sărmanul care fură florile din cimitir), pentru care colegii de redacţie solicită clemenţă, reprezintă lovituri („găuri în cerul lui Platon”) care îl paralizează pe Ruscanu. Mai mult decât atât, când Şerban Saru-Sineşti („guzganul” la care se face aluzie mai sus) lasă să se înţeleagă că Petre Boruga va fi eliberat din închisoare dacă ziarul „Dreptatea socială” va înceta campania de presă împotriva sa, Gelu este, practic, silit de confraţii săi să distrugă dovada (o scrisoare de la Maria Sineşti) care îl incriminează pe ministrul justiţiei.

Dezamăgirea în dragoste – relaţia nefericită cu Maria – nu-l doborâse pe erou (în pofida daunelor sufleteşti pricinuite); în schimb, imposibilitatea aplicării dreptăţii absolute îl dezarmează complet, îl lasă fără un scop în viaţă. Însăşi campania de presă pe care o duce împotriva lui Saru-Sineşti se declanşase abia în momentul în care acesta a ajuns ministru al justiţiei. (De presupusa crimă a lui Sineşti – uciderea bătrânei Manitti – Gelu ştia de câţiva ani, dar până în acel moment el nu întreprinsese nimic cu caracter justiţiar.) Începând cu acea clipă, a lăsa justiţia pe mâna unui criminal reprezenta o contradicţie mult prea gravă pentru a mai fi trecută cu vederea.

 

2.2. Dreptatea socială

Alături de Gelu Ruscanu, un alt personaj emblematic este Franzisek Praida, cel pentru care o dreptate absolută şi, ca atare, inumană este un concept inacceptabil. Dreptatea trebuie să servească unei cauze. Bunăoară, dreptatea este subordonată, în cazul său, partidului socialist (adică scopurilor acestuia), şi nu invers, cum susţine Gelu Ruscanu că ar trebui să fie. Dreptatea absolută nu poate avea valoare decât ca principiu călăuzitor, asemeni Stelei Polare: „Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit... Şi noi preţuim ideile... Dar le cunoaştem înţelesul... Ideile sunt aşa ca Steaua Polară... să meargă oamenii spre ele când au un cârmaci bun... Dar nimeni nu s-a gândit vreodată să ancoreze în Steaua Polară...” (a. III, t. XII, s. 1).

La fel ca şi Penciulescu, Praida intuieşte ce fel de dreptate urmăreşte Gelu4; de aceea, el încearcă să-l facă să înţeleagă (împărtăşindu-i din propria experienţă) că noţiunea respectivă este una lipsită de substanţă ontologică: „D-ta pari obsedat de ideea de lege, de ideea de dreptate, aşa, pură... O dreptate absolut pură, ca o geometrie...? [...] Înainte de a studia ingineria, am vrut să studiez în Germania matematicile pure. Dar am căzut peste noile teorii matematice ale antinomiilor şi m-am îngrozit. Logica asta pură sfârşeşte iremediabil în marasmul incertitudinilor. Dreptatea asta formală, abstractă, are să te lase odată suspendat în gol... tocmai când îi vei căuta mai desperat conţinutul.” (a. II, t. VIII, s. 2).

După ce asistă la lunga discuţie dintre Ruscanu şi Saru-Sineşti, Praida dovedeşte (prin a sa intervenţie finală) că nu împărtăşeşte nici ideea de «dreptate absolută» promovată de Ruscanu, nici noţiunea de «dreptate legală» pentru care pledează Saru-Sineşti. Acestuia din urmă el i se adresează astfel: „Dar aţi vorbit despre dreptate, despre puterea legii şi aţi citat un dicton roman. Pot să vă spun însă că deasupra legii, şi dreptăţii chiar, şi romanii puneau politicul... Căci tot ei spuneau: Salus rei publicae, suprema lex: sau, tradus, cum vă place dumneavoastră... Mântuirea cauzei obşteşti este suprema lege.” (a. III, t. X, s. 2).

 

2.3. Dreptatea legală

„Dictonul roman” invocat de Saru-Sineşti – căruia Praida, după cum am văzut, îi contrapune (tot în expresie latinească) principiul după care el se conduce – este Pereat mundus, fiat justitia („Să piară lumea, dar să se facă dreptate”). Uneori, din cauza unor lecturi grăbite (şi pentru a sublinia deosebirea/opoziţia dintre cele două lumi, Utopia şi Realia), se apreciază că aceste cuvinte latineşti caracterizează foarte bine concepţia lui Gelu Ruscanu despre dreptate. Textul lui Camil Petrescu ne spune altceva, şi anume că formula Pereat mundus, fiat justitia are sens în sistemul legal (dreptul roman), format din legi mai mult sau mai puţin perfectibile, şi nu în filosofia esenţelor platoniciene. Să fie justiţie, admite Saru-Sineşti, dar pe baza probelor! Pe această linie, Sineşti dezvoltă înaintea lui Gelu Ruscanu următorul raţionament: „Văd că n-ai priceput nimic din tot caracterul civilizaţiei occidentale. Baza, esenţa acestei civilizaţii nu e ştiinţa, căci ştiinţa poate fi asimilată şi de alte continente... Este moştenirea romană a dreptului... Este supremaţia absolută a legii juridice. Pereat mundus, fiat justitia... (Parcă el ar fi însuşi vocea justiţiei milenare, s-a ridicat în picioare.) Să piară lumea dar să se facă dreptatea legală [subl. noastră] celui care o are, chiar dacă e singur şi neînsemnat. Aceasta-i puterea şi gloria civilizaţiei europene. [...] Desigur că legile sunt în mare parte nedrepte. Dar sunt legi... Se pot face altele mai bune, fără îndoială... Justiţia însăşi poate greşi în aplicare... Dar ceea ce nu poate admite conştiinţa apuseană este nedreptatea legală... executată lucid, deliberat, indiferent scopul. Şi, pentru că vorbeşti de absolut, e aci singurul absolut posibil, cel juridic, pentru că vine din voinţă, acel principiu de foc: Pereat mundus, fiat justitia.” (a. III, t. X, s. 2).

O atare specie de dreptate („omenească”) este dispreţuită de Gelu, care, într-o scenă anterioară, îi replicase primului procuror: „Nu e vorba de legea dumneavoastră, pentru care nu avem prea multă stimă, cum nu e vorba despre dreptatea dumneavoastră, pe care o cunoaştem... Este vorba cu totul de altceva, mai de deasupra. Situaţia vi se pare paradoxală fiindcă nu ne cunoaşteţi şi deci nu ne înţelegeţi... Legile pe care le ştiţi şi dreptatea aceea sunt după chipul şi asemănarea dumneavoastră... sunt omeneşti... Noi urmărim legea pură şi ideea de dreptate însăşi... Legea asta este în noi... Dreptatea asta nu are privilegiaţi...” (a.II, t.VIII, s.1).

 

2.4. Dreptatea individuală

Dreptatea individuală, aşa cum este înfăţişată de Saru-Sineşti, nu se opune dreptăţii legale. Ministrul justiţiei pune problema astfel: „Nu există dreptate pentru cei mulţi, acolo unde nu există pentru unul singur. Pentru un asemenea caz, cazul Dreyfus, Franţa a fost frământată aproape un deceniu şi a ajuns în pragul războiului civil” (a. III, t. X, s. 2). Un atare tip de dreptate nu vine în contradicţie nici cu dreptatea socială, urmărită de Praida. Un individ poate suferi şi îndura o nedreptate, dacă în felul acesta comunitatea din care face parte este salvată sau are de câştigat ceva important. La fel, membrii comunităţii respective pot face unele compromisuri, dacă prin aceasta un individ excepţional (cum este Petre Boruga) primeşte şansa de a fi salvat. Pentru Gelu Ruscanu însă, individul poate fi sacrificat fără remuşcări, dacă în acest fel permanenţa dreptăţii absolute, abstracte, este asigurată.

 

3. În loc de concluzii

Mai există o formă aparte de dreptate individuală: justiţia personală, pe cont propriu. Aceasta apare atunci când individul caută să îşi facă singur dreptate. În piesa lui Camil Petrescu este prezentat un asemenea caz (real), graţie unui corespondent de la Paris ce transmite „Dreptăţii sociale” ştiri referitoare la uciderea unui jurnalist (Calmette) de către soţia ministrului justiţiei (doamna Caillaux), care nu mai putuse suporta campania de presă, bazată pe şantaj, dusă împotriva soţului ei. În Jocul ielelor, Maria Sineşti (care încă îl mai iubeşte pe Gelu Ruscanu) nu poate săvârşi o asemenea crimă. (De altminteri, legăturile dintre personaje sunt ţesute aici altfel.) Ea îi aduce totuşi un revolver lui Gelu Ruscanu, cu care acesta se va sinucide într-un mod similar tatălui său (Grigore Ruscanu). Este, probabil, şi aceasta o modalitate prin care omul superior încearcă să îşi facă dreptate într-o lume care îl copleşeşte cu nedreptăţile ei...

 

Note:

1 Vezi Andy Puşcă, Cristinel Munteanu, „O achitare pătimaş comentată”. Pedepsirea adulterului ca act de justiţie personală într-un roman de Camil Petrescu, în „Studii şi cercetări ştiinţifice. Seria Filologie” (Bacău), nr. 37, 2017, p. 181-191; şi, totodată, Andy Puşcă, Cristinel Munteanu, Mihail Sadoveanu şi căutarea dreptăţii. Forme ale justiţiei în Hanu Ancuţei, în „Limba română” (Chişinău), nr. 5-6, 2017, p. 236-247.

2 Toate citatele au fost extrase din următoarea ediţie: Camil Petrescu, Teatru, cu o prefaţă de George Gană, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.

3 La fel judecă Gelu Ruscanu şi în cazul iubirii. El îi răspunde Mariei Sineşti aşa: „O iubire adevărată înseamnă să nu poţi gândi contrariu ei... Când te iubeam, nu-mi puteam închipui viaţa mea fără tine nici măcar pe lumea cealaltă... Nu pot gândi ca trei şi cu patru să nu facă şapte nici măcar într-un mod ipotetic.” (a. III, t. XII, s. 2); „Ţi-am spus că iubirea e un tot sau nu e nimic... O greşeală nu are sens aci... Dacă într-o pagină întreagă de calcul, un inginer a zis o singură dată trei şi cu patru fac opt, tot calculul este nul şi podul se prăbuşeşte...” (ibid.).

4 De altminteri, tot Praida este şi cel care încheie piesa, oferind o ultimă caracterizare a lui Gelu Ruscanu: „A avut trufia să judece totul... S-a depărtat de cei asemeni lui, care erau singurul lui sprijin... Era prea inteligent ca să accepte lumea aşa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă, nicio minte omenească nu a fost suficientă până azi... L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat...” (a. III, t. XII, s. 5).

 

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog