Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EX CIVITAS

Liantul dintre noi în societatea conectată

Ion I. IONESCU

Alte articole de
Ion I. IONESCU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

1. Atunci când se întrebau ce ne ține laolaltă într-un grup, într-o comunitate sau societate, „cei vechi” vorbeau despre atașamentul organic între oameni, de tendința inerentă a oamenilor de a se uni cu semenii, Aristotel credea într-o ordine naturală, stoicii într-o lege naturală universală, iar alți înțelepți în legea rațională. „Natura umană este păcătoasă”, spunea Sfântul Augustin, de aceea sunt necesare legile creștine. S-a afirmat ulterior individualismul (începând cu secolele XIII-XIV), Renașterea a favorizat raționalismul (care a privilegiat pozitivismul). Kant considera omul scop ultim al creației pe pământ, „singura ființă care-și face concepte asupra scopurilor”, iar F. Tönnies făcea din comunitate un concept fundamental pentru sociologie și formula „legile” acesteia1.

M. Weber ne-a îndemnat să înțelegem liantul dintre noi plecând de la sensul pe care-l dăm acțiunilor noastre. În societatea modernă ne supunem unei „structuri materiale și spirituale” pe baza unor principii la care consimțim. „Diferențele” dintre noi se înmulțesc fiindcă oamenii își reprezintă diferit această „structură”. Organizațiile, instituțiile pe care le creăm cu intenția de a garanta liantul social se pot transforma în „aparate birocratice” sclerozate care pot face să se piardă din coerența acțiunilor. Spiritul capitalismului (ansamblu de sentimente, credințe, valori ale membrilor socializați în etica protestantă) este un liant al societății.

„În timp ce ne depășește, societatea ne este interioară, spunea E. Durkheim, fiindcă ea nu poate trăi decât în noi și prin noi [...] A vrea societatea înseamnă a vrea ceea ce ne depășește, dar în același timp, înseamnă a ne vrea pe noi înșine. Nu putem ieși din societate, fără a înceta să fim oameni”2. Într-o comunitate stabilă, perenă, oamenii sunt asemănători până la identitate, interschimbabili. În societatea reală însă, ocupațiile, meseriile se diferențiază, oamenii ocupă funcții diferite, au poziții sociale diferite, nu sunt identici, ci diferiți, capătă conștiința că sunt indispensabili funcționării „întregului social. În „societățile tradiționale”, conștiința colectivă se suprapune peste cea mai mare parte a conștiințelor individuale, loialitatea mergând până la sacrificiul fiecăruia pentru celălalt. În „societățile moderne” se afirmă mai mult conștiințele individuale, iar „conștiința colectivă” se restrânge. Densitatea morală (coeziunea în jurul valorilor, a imperativelor, interdicțiilor) scade pe măsura creșterii populației, a „dezagregării valorilor”, „pierderii reperelor”, „destrămării țesăturii sociale”. Se înmulțesc practicile individuale, reprezentările individuale și colective, iar cadrele sociale integratoare (confesiunea religioasă, societatea politică, conștiința colectivă) nu mai au aceeași eficiență. Într-o carte despre liantul social, Serge Paugam3 afirmă că nu poate exista societate fără solidaritate, fără liant. El identifică câteva tipuri de liant: de filiație (între părinți și copii), de afiliere electivă (între soți, prieteni etc.), de participare organică (între actorii profesiilor), de cetățenie (între membrii aceleeași comunități politice). Fiecare dintre aceste legături – care se interpenetrează și țes liantul social – sunt necesare integrării oamenilor în societatea construită de către ei, care oferă protecție și recunoaștere (protecția dată de suporturile pe care se poate sprijini, pe care le poate mobiliza atunci când se confruntă cu vicisitudinile vieții, recunoașterea trimite la interacțiunile care stimulează individul, îi dau valoare, îl valorizează în ochii celorlalți). 

2. Nu putem deduce însă existența liantului, uniunii, unității, concordiei, coeziunii dintre oameni doar postulând „comunitatea de sânge, loc și spirit”. Sociologii „școlii de la Chicago” au căutat pe teren „liantul social”. Astfel, R. E. Park a cercetat orașul și i-a căutat „starea de spirit”, istoria, divinitățile protectoare. În oraș, oamenii sunt laolaltă, dar într-o competiție/selecție accentuate, care fac să crească diferențierea, individualismul, egoismul. Comunicarea poate fi un factor de (re)constituire a liantului între oamenii orașului (mijloacele de transport, de exemplu, au acest rol), dar liantul rezultă din necesitatea cooperării dintre ei. Nou-veniții trebuie să se „acomodeze” ordinii construite de către autohtoni4.

C. H. Cooley a analizat relațiile de vecinătate caracterizate prin loialitate, egalitate, refuzul „intriganților” (dar și prin gelozie, invidie) și a constatat că odată cu urbanizarea, „grupurile primare” sunt invadate de „străini”, dar nu distruse cu totul5. Cei care transgresează „norma” devin „outsideri”. În condițiile proliferării grupurilor care au luptat pentru emancipare, devin mai dificile acordul, unanimitatea...

În Ordinea politică a comunității6, A. Olivetti spunea că în istoria omenirii nu au existat „comunități” așa cum le-au înfățișat utopiștii, dar în interiorul unui spațiu-timp delimitat au putut apare interese materiale, morale comune care atenuează conflictele. În loc să ne referim la „comunitate” ca la un „paradis pierdut”, mai curând am vedea-o ca pe un „proiect” de organizare și dezvoltare a unui spațiu natural și social în care apropierea, împăcarea, coeziunea, acordul între oameni să fie mai mari. Mai curând am căuta „pe teren” „comunități” în care oamenii reușesc să se bucure de viața trăită laolaltă decent, demn, împăcați cu ei înșiși și cu cei din jur, să le analizăm și să reținem exemple de bune practici. Afecțiunea reciprocă, coparticiparea, consensul nu se postulează, ci trebuie căutate în comunitățile reale pentru a vedea pe ce se bazează, cum se pot menține, cum se pot consolida, spun S. Moscovici și W. Doise7.

3. Dacă recunoaștem faptul că liantul social se construiește istoric și cotidian, pricepem că putem acționa asupra lui, că legăturile dintre noi nu sunt „naturale”, ci pot fi (re)construite, transformate, ameliorate. Societatea contemporană este hipercomplexă și proteiformă (adică se complexifică mereu) și ea „cere” ca oamenii să devină mai integrați pe măsură ce devin mai diferiți, mai emancipați. Liantul dintre noi este condiția și rezultatul eforturilor noastre. Oamenii au intelect, rațiune, motivație, control reflexiv, capacitatea alegerii, a interpretării, a acțiunii constructive și a creației, dar pot fi și iraționali, nemotivați, fără discernământ, marionete, cobai, distructivi... A repeta că „nu mai suntem legați între noi ca altădată” înseamnă o nostalgie retroactivă aferentă unei ideologii sau alta. Noi toți am făcut ca lumea să arate așa cum arată, cu concubinaje, divorțuri, monoparentalitate, contracepție, adopție, avorturi, fecunditate artificială, homosexualitate, trans-sexualitate, prostituție, droguri, crimă organizată, corupție, copiii străzii, șomaj, discriminări, nepotism etc. „Comunitățile idilice” sunt construcții istorice și cotidiene în mintea oamenilor... Liantul real dintre noi poate fi (re)construit prin cooperare, întrajutorare, încredere reciprocă, loialitate, sacrificiu. Proximitatea fizică nu produce automat „ciment social” între noi, dar aceasta ne poate ține împreună plecând de la o comuniune de sentimente, de la asocierea într-o împrejurare pentru a obține un profit, de la un consens pentru atingerea unui obiectiv temporar, de la o întrajutorare, de la o clacă8 etc.

4. Pierderea unei legături dintre noi (munca, de exemplu), poate duce la ruptura de ceilalți (familie, rude, prieteni), dar nu trebuie să uităm de altă dimensiune esențială a liantului social: simbolicul. În accepția propusă de către Mauss, Levi-Strauss, Lacan ș.a., simbolicul este ceea ce dă sens societății, mai precis, este societatea care se înțelege pe sine, societatea care devine conștientă de sine. Simbolicul fondează o ordine proprie, simbolurile nu trimit doar la un referent, ci se articulează unele cu altele într-o rețea complexă de semnificații. Această rețea de sensuri, de semnificații este internalizată, interiorizată prin socializare și determină modul nostru de a înțelege lumea. În loc să căutăm impunerea supremației absolute a unei instanțe simbolice asupra alteia (a rațiunii asupra sacrului, de exemplu), este mai adecvat să le vedem în (dez)echilibru. În loc să le considerăm strânse unele de altele, închise sau total deschise unele față de altele, mai adecvat e să evidențiem interinfluențele (prin conflicte și împrumuturi reciproce) între polul autonom al construcțiilor simbolice imanente (știință, ideologie, utopie) și polul heteronom compus din construcțiile care fac referire la transcendență (religie, cosmogonie, mitologie). Între acești poli poate exista opoziție (între știință și religie, de exemplu), dar și acceptare, atracție (științele se constituie în jurul obiectului religie, iar religia află în știință moduri de a se justifica).

5. Putem vedea societatea actuală ca o polifonie socială: într-o orchestră fiecare participă în felul său la interpretarea unei piese, simfonii, opere, armonia reieșind din concertarea tuturor. Este adevărat că s-a produs o dispersie a valorilor, a normelor, dar ele există, coexistă. „Marile reprezentări”, „marile valori” pot să nu mai îndeplinească la fel de eficient ca „altădată” „funcția” de menținere a noastră laolaltă, funcția de integrare și atunci unii încep „să tragă semnale de alarmă”, să strige că „se destramă solidaritatea”, că „dispare comunitatea”, că se pierd valorile... În fapt, mulți au nostalgia „societăților ideale” concepute în mintea, în scrierile lor... Oamenii pot (re)descoperi căldura relațiilor interpersonale, prietenia, schimbul de daruri în comunitățile, în societățile reale. Un sentiment comun de admirație, un gust comun, un hobby colectiv etc. ne pot aduna și lega pe unii de alții.

6. „Valori universale” puteau fi construite atunci când era negată „pluralitatea lumilor”. Astăzi recunoaștem „multiculturalismul”, „pluriculturalismul”, „interculturalitatea”, „aculturația”, „contraculturile”, „categorile socioprofesionale”, „mișcările sociale”, „organizațiile”, „asociațiile”, „fundațiile”... Comunismul a fost „fabrică de consens” în numele „interesului general”, al „fericirii tuturor”, dar liantul dintre noi nu poate fi construit doar pe baza unor principii. În „pluralitatea lumilor” oamenii pot să nu împărtășească aceeași idee despre „fericirea tuturor”, despre „interesul general”... Societățile total consensuale sunt utopice. În societățile reale există un anumit nivel de „consens”, de liant social. Un minim consens, acord, liant este indispensabil pentru a putea trăi laolaltă egali și diferiți9. În societățile reale, oamenii au de luptat mereu împotriva fuziunii (societatea e totul și individul nimic) și a disoluției (individul e totul și societatea nimic). (Re)cunoașterea ne pune în relație cu viii și cu morții, cu apropiații, cu cei de departe, cu succesorii, iar noi ne construim identitatea prin dresaj, prin inculcarea și interiorizarea poveștilor, legendelor, miturilor, romanelor, epopeilor, pieselor de teatru, filmelor, cântecelor, teoriilor, teologiilor transmise de părinți, vecini, dascăli, autorități, experți. Important e să ne (re)cunoaștem și să experimentăm cotidian schimbul, darul, sacrificiul. Important e să analizăm „practicile sociabilității”, sociabilitatea „înrădăcinată” (participarea la serbări locale, la baluri, la meciuri, căutarea de informații locale etc.), solidaritatea „tradițional discretă” (binevoitori cu ceilalți, dar „fiecare la el acasă”), socialitatea „neoconvivială” (bazată pe asociațiile care servesc drept „rampă de lansare” a legăturilor între oameni, de intensificare a participării lor la viața comună), dar și „efectul de vârstă” „efectul de statut social”10, lumea urbană ca „mozaic de lumi mai mici”. Important e să luăm aminte la ce ne spun cercetătorii grupurilor coezive care identifică atitudini pozitive și comportamente pozitive, interacțiunile interpersonale care mențin aceste condiții. Grupurile în care există coeziune11 se mențin și produc atracții puternice și atașamente12. Dezacordurile, discordia atitudinală și comportamentală pot reduce atracția față de grup și atractivitatea grupului. Atitudinea consensuală, similaritatea comportamentală – conform normelor și valorilor împărtășite – pot contribui la solidificarea liantului comunitar. Interacțiunile față-în-față sunt de importanță crucială în formarea și menținerea atitudinilor pozitive față de sine, celălalt, lume, viață, muncă, moarte, ca și controlul social al comportamentelor etnosocioculturale. Interacțiunile față-în-față în „grupul primar” își pun amprenta asupra legăturilor dintre oameni în societatea mare. Coeziunea, liantul sunt indicate de numărul de legături reciproce, de prieteniile formate, de rezistența grupului la forțe perturbatoare, de puterea atitudinilor reciproce pozitive ale membrilor de recompensele care întăresc relațiile interpersonale.

7. Tema evoluției liantului social în societățile multiculturale actuale este abordată prin cercetare și de către grupul „Comunicare și solidaritate” de la Universitatea Blaise Pascal (Franța), grup recunoscut de către CNRS (ISCC13). Este amenințată viața laolaltă? Ce liant există între indivizii care trăiesc pe același teritoriu fără să împărtășească aceeași cultură ?

Nu toate societățile sunt democrații, dar toate democrațiile sunt societăți. Aceasta înseamnă că întrebările privind democrația sunt legate de cele privind socialul, iar una dintre aceste întrebări este cea referitoare la „criza liantului social” în democrațiile contemporane datorită revendicării dreptului la diversitate culturală, crizelor economice, dezvoltării NTIC etc. În democrațiile contemporane este pus în discuție modelul de familie (datorită înmulțirii divorțurilor, creșterii numărului familiilor monoparentale, izolării persoanelor în vârstă etc.). Afinitățile elective sunt mai puține odată cu creșterea individualismului, a sentimentului de nesiguranță, cu creșterea posibilității de a ne întâlni la distanță prin intermediul NTIC (în timp ce oamenii nu îndrăznesc să-și mai întâlnească vecinii, să se cunoască, să comunice, să acționeze împreună14). În democrațiile contemporane slăbește liantul politic, descrește numărul celor care se duc la vot, partidele politice au o bază militantă foarte redusă, cetățenii resping politicienii care nu reușesc să evite crizele, învinșii globalizării caută să-și compenseze nesiguranța economică prin securizarea identității în mișcări de extremă dreaptă (care asimilează imigrația cu nesiguranța, frânează integrarea, hrănesc un comunitarism care subminează sentimentul de apartenență la aceeași societate politică). În democrațiile contemporane crește excluziunea, se arată în Raportul OCDE intitulat „Creștere și inegalitate”15. Crearea de bogăție globală a fost însoțită de creșterea inegalității și a sărăciei (78 de milioane de cetățeni ai UE trăiesc sub pragul sărăciei), munca nu mai are rolul integrator de altădată (în UE sunt peste 10 milioane de muncitori în precaritate, 30 de milioane de muncitori săraci, 15 milioane de șomeri...).

Sigur, putem citi și optimist aceste situații16...

8. Ce ne leagă în societatea democratică în care se fac, prefac, desfac legi, fără a se apela la „transcendență”, „tradiție” sau la un „lider carismatic”? Ce ține laolaltă indivizi autonomi, în societăți autonome17? Individul tinde să fie autonom în familia lui, familia în comunitatea teritorială, comunitatea teritorială în stat, statul într-o uniune, într-o federație de state, omenirea în raport cu natura18... Tonnies, Weber, Durkheim au insistat să susțină că „totalitatea socială” impune reguli indivizilor (în condițiile în care statul-națiune urma unor imperii și unor principate mici, în condițiile în care capitalismul industrial golea satele și umplea orașele19). De fapt, ei și alți sociologi frământați de problema liantului social au ales între individualism și holism (individualismul derivă toate acțiunile, regulile sau instituțiile din calculele conștiente și raționale făcute de indivizi, considerați ca singurii adevărați, holismul susține că acțiunea indivizilor exprimă sau actualizează o totalitate anterioară, care le preexistă și care e singura reală...). Structuralismul, funcționalismul (mai mult sau mai puțin marxizante) au dominat mult timp Europa. Individualismul a fost îmbrățișat în Statele Unite ale Americii (datorită eforturilor lui Hayek în economie și Olson în sociologie), dar s-a bucurat de succes și în Europa, în care s-a diminuat influența sindicatelor, a partidelor politice, în care îmbătrânește populația, se intensifică imigrația, este în declin statul bunăstării, se produce integrarea europeană etc.).

9. Norbert Elias a deschis alte piste epistemologice de abordare a liantului social20, pe lângă individualism și holism. Au apărut economia convențiilor (Boltanski și Thevenot21), paradigma darului (Alain Caillé22), lupta pentru recunoaștere (Axel Honneth23) etc. care au căutat să depășească conflictul dintre individ și societate, rațiune și emoție, interesul îngust și altruism. Dar analistul liantului social la începutul secolului XXI se vede tot în impas (să se înscrie în paradigma individualism-holism? să se blocheze în micro-teorii ce permit schimburi restrânse doar între specialiști?), impas accentuat de profundele schimbări economice și politice la începutul secolului XXI, de crizele financiare, economice, ecologice, de statele naționale care-și caută viitorul între globalizare și descentralizare (în condițiile neîncrederii tot mai mari a cetățenilor în politicieni, creșterii absenteismului la urne și mobilizării în organizații ale societății civile). Și atunci, ar trebui să renunțăm la speranța înțelegerii modului în care construim societatea democratică, liantul ei?

Nu, dar abordarea ar trebui să fie mai pragmatică, să pornim de la ceea ce se întâmplă pe teren, să cunoaștem „practicile sociale în societățile multiculturale”. Terenul spune mult celor care știu să-l înțeleagă. Mai exact, putem vedea la fața locului, în viața de zi cu zi, cum se combină cetățenia politică cu subordonarea economică, care e impactul internetului, al întreprinderilor mici și mijlocii, sau al multinaționalelor, care sunt dispozitivele pentru combaterea excluziunii și promovarea incluziunii sociale, să vedem cum se re-definesc identitățile colective în societățile democratice deschise lumii și criticilor, cum se construiește legătura între individ și cultura sa în democrațiile multiculturale din ce în ce mai interdependente, ce se întâmplă când Internetul favorizează legăturile la distanță, iar întâlnirile față-în-față dintre copii și părinți devin mai problematice (din cauza divorțurilor, părinților singuri, copiilor singuri, bătrânilor singuri), când mass-media transmite prin sateliți, iar ghetourile proliferează în megalopolisuri ...

10. Sigur că putem adera sau nu și la pozițiile teoretice actuale: coabitarea culturală propusă de Dominique Wolton (cu ocazia lansării unui număr dedicat Europei al revistei Hermès24), un compromis între republicanism și multiculturalism (nici topirea tuturor culturilor într-una singură, nici păstrarea fiecăreia cu orice preț, cu drepturi specifice, ci garantarea pentru toți, inclusiv pentru imigranți, a dreptului de a organiza un dialog al diferitelor sensibilități culturale și permiterea emergenței în timp a unei identități comune – nu unice – a unei identități interculturale care păstrează unitatea în diversitate); patriotismul constituțional propus de Jürgen Habermas: indivizii ancorați în diferite culturi (care nu pot fi distruse fără a distruge indivizii membri...) au capacitatea angajamentului politic pentru construcția unui cadru democratic mai larg decât cel al comunităților lor culturale; cosmopolitismul – actualizarea vechii idei kantiene în contextul actual al mobilității geografice fără precedent a oamenilor: decât să rămânem cantonați în identitățile colective existente, mai degrabă construim altele noi, fără a grăbi lucrurile, sau accelerându-le pentru a ne îndepărta de markerii vechi (adică nu mai ancorăm identitatea într-un teritoriu sau religie, ceea ce poate crea inevitabil conflicte prin instaurarea in-grup-ului și out-grup-ului, ci să o plasăm în mobilitatea indivizilor pentru care identitatea culturală deja nu mai este o identitate colectivă care li se impune, ci o construcție personală rezultată din întâlnirile cu ceilalți, cu lumea...).

11. Studiile de teren și teoriile au de surprins la ora actuală și rolul mass-media în construcția spațiului public (infra- și supranațional), modul în care multimedia reflectă, reconstituie și face să circule particularitățile culturale, modul în care limba poate împiedica sau genera dialogul între culturi, locul pe care-l au reprezentările culturale în percepția celuilalt. NTIC ne ușurează viața, permit să ne informăm rapid și ieftin, favorizează schimburile și transformă modul nostru de a vedea lumea, extind și consolidează legăturile sociale, cu condiția ca oamenii să nu se limiteze la ele... „Microbul” n-a intrat cu totul în cei vârstnici și nici în numeroși adulți. Depinde și de ei cât de dependenți devin tinerii și copiii de NTIC... Constatăm zilnic însă că în familii, în locuri publice, în grupuri, comunități, contactul interuman pare secundar. S-a ajuns ca oamenii să-și împărtășească trăirile personale, problemele familiei, ale vecinilor prin intermediul rețelelor sociale (unii cad chiar în exhibiționism și își „postează” tot ce au mâncat în nu contează care restaurant, cu ce se îmbracă, ce au pe pereții camerei în care stau...). Se creează rețele de pseudoprieteni, iar în fapt oamenii se izolează în timp ce pierd din frumusețea și naturalețea relațiilor interumane. Relațiile adevărate sunt cele pe care le trăim și nu cele pe care le „postăm” pe internet... Mai mult, în lumea reală actuală, lângă „internauți”, „facebook”-iști (cu limbaj personalizat, codificat), persoane care nu pot fără laptop sau telefon portabil în mână, sunt oameni care n-au curent electric, n-au internet, sunt analfabeți, afectați de iletrism25, oameni care nu pot reține o idee dintr-un paragraf, care au probleme cu exprimarea, cu scrierea, cu construcția unor propoziții coerente... Viața modernă s-a „digitalizat”, dar diviziunea socială e din ce în ce mai mare, pe măsură ce legăturile dintre noi sunt reproiectate, remodelate, pe măsură ce eliminăm distanțele sau ne izolăm...

12. Societatea e una conectată pentru cei care au mijloace adecvate și stăpânesc codurile. Trăim împreună în diversitate, dar sentimentul de apartenență ține de împărtășirea unor coduri comune. Pe de o parte, rețelele sociale ne apropie prin facilitarea comunicării cu persoane îndepărtate sau prin permiterea unor întâlniri virtuale, pe de altă parte, ne distanțăm de oamenii de lângă noi și ne baricadăm într-o lume virtuală... Proximitatea fizică a oamenilor reali rămâne importantă și necesară comunității, comuniunii (cu ocazia întâlnirilor în parcuri, la cinematograf, pe terasa unei cafenele, în amfiteatru, la firmă). Unii consideră că prietenii online sunt mai importanți decât prietenii adevărați, fiindcă le e mai ușor să „vorbească” folosind „tastatura”, li se pare că sunt mai spontani. De fapt, declinul legăturii sociale nu a început cu NTIC, ci odată cu creșterea individualizării, a concurenței pentru „a face față crizei” (care nu încetează, ci ia chipuri diferite...). Utilizarea NTIC este esențială pentru comunicare, cunoaștere, acțiune laolaltă, datorită lor putem fi în contact cu oricine vrem, oricând, oriunde s-ar afla, putem decide să nu fim în contact cu nimeni, pentru persoanele cu handicap, cu deficiențe motorii, auditive, vizuale, NTIC sunt un facilitator esențial, ca și pentru angajații firmelor, rețelele sociale schimbă percepțiile asupra ierarhiei sociale, limba comunicării devine mai simplă și fără „formule de politețe”, dar NTIC ne pot face mai vulnerabili (dacă amplifică zvonurile, memoria devine permanentă, fotografiile noastre sunt postate fără să știm...). Rețelele sociale pot facilita solidaritatea (apelăm la un vecin care ne ajută, cumpărăm bilete pentru city-break-uri, vindem obiecte, semnăm o petiție, facem un act de caritate), ele pot mări viteza de răspuns, pot reduce timpul de expediere, timpul de călătorie, le putem folosi în scopuri comerciale și administrative, dar fără a uita de întâlnirile fizice „face-to-face”. Trimiterea unui e-mail este mai ușoară, mai rapidă, dar este esențial să avem contacte live pentru schimburi, pentru împărtășirea de informații, de idei. Rețelele sociale au creat un mediu comun în care indivizii își „pun pe site” visele, aspirațiile, imaginea, sinele, eul social... Ce facem însă dacă nu avem curent electric sau internet? În societatea conectată, NTIC sunt o oportunitate, dar și o amenințare, ne apropie, dar devin mari și riscurile distanțării, izolării...

 

Note:

1 În comunitate, părinţii, soţii se iubesc sau se obişnuiesc unii cu alţii, vorbesc şi gândesc la fel, ceea ce se poate întâmpla şi între vecini şi prieteni; între cei care se iubesc și vorbesc la fel există înţelegere; cei care se iubesc şi se înţeleg trăiesc, îşi reglementează împreună viaţa comună. Societatea este altceva, este ansamblul oamenilor care trăiesc şi rămân în raporturi paşnice unii faţă de alţii, deși nu sunt organic legaţi, ci organic separaţi. În societate nimeni nu face ceva în folosul altcuiva dacă prin schimbul de servicii sau bunuri nu obţine ceva asemănător...

2 E. Durkheim, Sociologie et philosophie, P.U.F., Paris, 1974.

3 Serge Paugam, Le lien social, Paris, PUF, 2008.

4 R. D. Mackenzie, Approche écologique dans l’étude de la communauté urbaine. În: Y. Grafmeyer, I. Joseph, L’Ecole de Chicago, Aubier, Paris, 1984.

5 În Metropole și mentalități (1903), Simmel arăta cum se diluează comunitatea pe măsură ce se lărgește. Străinul e perceput ca omul fără rădăcini, puțin constrâns de normele comunității, mai liber, mai cosmopolit. În metropole atitudinea e mai blazată, indiferența mai mare, culorile terne. Doar prin calcul rece și abstract se mai pot proteja oamenii de curente divergente, de împrăștiere...

6 A. Olivetti, L’ordine politico delle Comunità, Engandin Press, 1945 [L’ordine politico delle Comunità, Roma, Edizioni di Comunità, 1946].

7 S. Moscovici, W. Doise, Dissensions et consensus, P.U.F., Paris, 1992.

8 Prestație ocazională neremunerată a unui grup în folosul comunității, urmată de o petrecere cu glume, povestiri, cântece, jocuri...

9 Cl. Lefort, Un homme en trop, Ed. Belin, col. Alpha, 2015.

10 Fr. Héran, La Sociabilité, une pratique culturelle. În : „Economie et statistique”, 16/1988

11 Putem defini coeziunea prin forțele care țin indivizii în cadrul grupurilor, prin atracția pe care o exercită grupul asupra membrilor săi și putem cerceta ”grupul de apartenență”, apartenența la grup, durata apartenenței, dar și percepțiile, reprezentările privind atractivitatea grupului, contribuțiile membrilor la coeziunea grupului etc.

12 N. E. Friedkin, Social cohesion. În: „Annu. Rev. Sociol.”, 2004, p. 409. Indicatorii coeziunii sociale includ: atitudinile adulților (dorința sau intenția lor de a rămâne într-o comunitate, identificarea cu grupul, cu comunitatea, loialitatea față de grup, față de membrii săi); comportamentele de aderare la grup, la comunitate, deciziile membrilor de a adera sau de a se desprinde de grup, de a menține sau consolida calitatea de membru etc.

13 Institutul de Științe ale Comunicării.

14 Dominique Wolton vorbește de „solitudini interactive”, de solitari interactivi (Dominique Wolton, Internet et après? Paris, Flammarion, 2003).

15 https://www.oecd.org/fr/els/soc/Focus-Inegalites-et-croissance-2014.pdf.

16 Asistăm la o complexificare a legăturilor familiale (legăturile de familie nu se destramă, ci se recompun; cuplurile se destramă, dar se refac, sunt mai numeroase modelele de părinți, persoanele în vârstă sunt într-o formă fizică mai bună, mult mai mobile, au grijă de nepoți); afinitățile elective au devenit mai complexe, NTIC nu împiedică oamenii să se întâlnească, cei conectați câștigă din varietatea contactelor (de la cele ocazionale cu un cunoscut de pe cealaltă parte a planetei de care nu știe nimic, la cele puternice și de durată cu prietenii credincioși, cu prietenii activi pe chat cu care se poate întâlni și la o terasă sau la proteste); devine mai mare cererea de participare politică, fiindcă respingerea elitelor politice, a jocului electoral nu înseamnă neapărat retragerea din sfera publică; angajamentul asociativ este mai puternic, crește participarea la viața cetății în diverse forme; putem relativiza importanța muncii în menținerea liantului social, dacă timpul individual alocat muncii este în scădere prin prelungirea duratei studiilor, prin reducerea timpului de lucru lunar, prin noi aranjamente, precum munca temporară, telemunca, munca la domiciliu, punerea în concurență a angajaților pentru creșterea productivității; se caută noi legături economice: economia solidară, finanțele etice, consumul responsabil etc. care sunt și legături sociale.

17 Eric Dacheux, Introduction générale. Qu’avons nous en commun?. În: Vivre ensemble aujourd’hui: le lien social dans les démocraties pluriculturelles, Harmattan, 2010.

18 Gilles Verbunt, La modernité interculturelle: la voie de l’autonomie, Paris, Harmattan, 2006.

19 Cornélius Castoriadis, L’institution imaginaire de la société, Paris, Seuil, 1975.

20 La société sans les individus et l’individu sans société sont des choses qui n’existent pas, spunea Norbert Elias în La société des individus, Paris, Fayard, 1991, p. 117.

21 Luc Boltanski, Laurent Thévenot, De la justification, Paris, Gallimard, 1991.

22 Alain Caillé, (Dé)penser l’économique, Paris, La Découverte, 2005.

23 Alex Honneth, La lutte pour la reconnaissance, Paris, Editions du Cerf, 2002.

24 „La cohabitation culturelle en Europe”, Hermès, 23-24/1999 (vezi și Nowicki J., La cohabitation culturelle, CNRS, 2010).

25 Mihai Nadin, Civilizația analfabetismului, Ed. Spandugino (Dresden University Press), 2016.

 

Bibliografie selectivă:

1. Boltanski, L., Thévenot, L., De la justification, Paris, Gallimard, 1991.

2. Caillé, A., (Dé)penser l’économique, Paris, La Découverte, 2005.

3. Castoriadis, C., L’institution imaginaire de la société, Paris, Seuil, 1975.

4. Dacheux, E., Introduction générale. Qu’avons nous en commun? În: Vivre ensemble aujourd’hui: le lien social dans les democraties pluriculturelles, Harmattan, 2010.

5. Dominique Wolton, Internet et après ? Paris, Flammarion, 2003.

6. Durkheim, E., Sociologie et philosophie, P.U.F., Paris, 1974.

7. Elias, N., La société des individus, Paris, Fayard, 1991.

8. Fleck, L., The genesis and development of a scientific fact, University of Chicago, 1979.

9. Grafmeyer, Y., Joseph, I., L’Ecole de Chicago, Aubier, Paris, 1984.

10. Héran, F., La Sociabilité, une pratique culturelle. În „Economie et statistique”, 16/1988.

11. Honneth, A., La lutte pour la reconnaissance, Paris, Editions du Cerf, 2002.

12. https://www.oecd.org/fr/els/soc/Focus-Inegalités-et-croissance-2014.pdf.

13. Lefort, Cl., Un homme en trop, Ed. Belin, col. Alpha, 2015.

14. Moscovici, S., Doise, W., Dissensions et consensus, P.U.F., Paris, 1992.

15. Nadin, M., Civilizația analfabetismului, Ed. Spandugino (Dresden University Press), 2016.

16. Paugam, S., Le lien social, Paris, P.U.F., 2008.

17. Verbunt, G., La modernité interculturelle: la voie de l’autonomie, Paris, Harmattan, 2006.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog