Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM SILVIU BEREJAN

Sociolingvist redutabil

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

1. A afirmat – chiar cu referire la academicianul Berejan – un scrib de esenţă comunistă că lingviştii noştri au elogiat odinioară limba „moldovenească”, iar în prezent au trădat-o, îndrăgind o altă limbă, a unui stat străin. Orbit de ură faţă de măreaţa şi viguroasa limbă română, scribul respectiv şi ciracii lui se fac a nu înţelege că din vina ţariştilor, apoi a sovieticilor noi am protejat cât am putut „moldoveneasca” noastră, ne-am străduit s-o cultivăm, s-o ferim de rusisme, ucrainisme, ţigănisme şi de alte impurităţi, dar n-am putut, nu ni s-a permis să ne încumetăm cel puţin a ne numi limba cu numele ei autentic – română. Abia după 1985, în condiţiile restructurării şi transparenţei inaugurate de Mihail Gorbaciov, am avut libertatea de a-i zice limbii străbune – aceleiaşi limbi „moldoveneşti” – limba română, după cum au numit-o la timpul lor clasicii Alecsandri, Eminescu, Negruzzi, Caragiale, Creangă, Mateevici şi toţi ceilalţi. Altfel zis, n-am trădat – Doamne fereşte! – limba moşilor / strămoşilor, ci la prima slăbire a „chingilor” vrăjmaşe am numit-o corect: limba română. A lămurit foarte bine acest adevăr dureros regretatul academician Nicolae Corlăteanu în Testamentul său.
A întrebuinţat şi academicianul Silviu Berejan glotonimul „limba moldovenească”, pentru că ideologia comunistă de odinioară ne pusese căluşul în gură. Întrebarea e: cine nu-i permite azi scribului şi altor moldovenişti primitivi, separatişti şi – pe deasupra – agresivi să folosească şi ei glotonimul corect?
Revenind la academicianul Silviu Berejan, e locul să spunem că-l vedem şi acum la tribuna Sălii mari a academiei, vorbind înflăcărat despre „variabilitate” şi „invariabilitate”, până un coleg l-a întrebat pe şleau, în plină sală, câte limbi sunt totuşi: două, adică „moldoveneasca” şi româna, sau numai una, româna?
Când a spus răspicat că denumirea corectă a limbii noastre e română, academicianul Berejan a fost aplaudat îndelung, deoarece învinsese public sclavul din el.
Este cunoscut faptul că Institutul de Lingvistică de sub conducerea academicianului Silviu Berejan a întocmit o variantă foarte bine gândită a Legii „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova”, pe care a reuşit s-o publice în cotidianul „Moldova suverană”, şi în care limba noastră era numită corect – română. Îndrăzneala aceasta a înfuriat conducerea comunistă de atunci şi a avut urmări dureroase pentru redactorul-şef al publicaţiei, Tudor Ţopa.
Academicianul Berejan a contribuit în cea mai mare măsură posibilă la elucidarea problemelor limbii noastre, inclusiv a problemei denumirii ei.
2. N-am lucrat sub îndrumarea nemijlocită a academicianului Berejan şi de aceea nu ne putem pronunţa cu fermitatea cuvenită despre calităţile lui de conducător şi organizator al muncii ştiinţifice în domeniul filologiei. Însă mulţimea de dicţionare şi de alte lucrări prestigioase întocmite de angajaţii fostului Institut de Lingvistică atestă neîndoielnic nişte calităţi imposibil de subapreciat.
3. L-am cunoscut, în principal, ca vorbitor competent şi convingător în cadrul întrunirilor ştiinţifice şi ca autor de texte publicate. Dar, sporadic, şi în situaţii absolut ordinare. Bunăoară, noi personal am început a scrie cu â imediat după decizia respectivă a Prezidiului Academiei Române din martie 1993. Silviu Berejan a fost unul dintre cei patru oameni de cultură din Republica Moldova, care au obiectat că, mai ales pentru şcoala de la est de Prut, decizia nu este binevenită. Când am vrut să publicăm un articol în „Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară”, operatoarea ne-a cules textul cu î. Protestul nostru s-a soldat cu îndemnul de a-l contacta pe domnul redactor-şef Berejan, unicul în măsură să permită texte cu â. I-am telefonat, i-am explicat convingerea noastră că decizia forului academic român este irevocabilă şi că, deşi cunoşteam atitudinea refractară în această problemă a distinsei doamne a lingvisticii româneşti Mioara Avram şi a savanţilor ieşeni, insistăm să publicăm textul cu â. Academicianul Berejan a răspuns că ne înţelege şi textul nostru va fi însoţit, în revistă, de o notă subpaginală ce va arăta că e ortografiat cu â „la dorinţa / insistenţa autorului”. Aşa s-a publicat primul articol cu â în revista lingvistică academică, graţie bunei cumpăniri a lucrurilor de către academicianul Berejan.
L-am cunoscut destul de aproape şi de bine pe academicianul Berejan în cadrul activităţii Casei Limbii Române Nichita Stănescu din Chişinău. Opiniile lui erau întotdeauna riguros întemeiate, expuse clar, convingător, uneori – cu surplus de argumente. Acest surplus de dovezi întru apărarea atitudinii sale faţă de o problemă sau carte ne cam displăcea, însă nu şi atunci când a vorbit despre cartea noastră Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate (la 18 decembrie 2002). Cum era să ne supere, dacă-şi începuse discursul cu afirmaţia „Eu salut din toată inima apariţia cărţii Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate a lui Ion Ciocanu, cu titlul acesta atât de expresiv şi incitant. Ea se dovedeşte o lucrare deosebită, originală ca modalitate de a vorbi despre limbă, despre expresivitatea comunicării lingvistice, despre abaterile de la normele limbii literare. E un gen aparte de scriitură. Nu e o carte de cultivare a limbii obişnuită, ci un comentariu scriitoricesc asupra diverselor probleme concrete ale procesului lingvistic est-prutean”, îl continua prin sublinierea faptului că „eseurile de cultivare a limbii din această primă parte a cărţii captivează cititorul...” şi-l încheia măgulitor pentru noi – „...cartea lui Ion Ciocanu merită să stea pe masa fiecărui om doritor de a-şi lămuri diverse aspecte şi laturi ale limbii, şi parţial ale istoriei noastre, tratate aici într-o manieră personală, ce captează atenţia oricui” (Silviu Berejan, Vigoarea publicisticii lingvistice, în săptămânalul „Literatura şi Arta”, 2002, 26 decembrie)?
4. Un lexicograf care a girat o serie întreagă de dicţionare de aleasă calitate, chiar având în titulatura lor cuvântul „moldovenesc” / „moldoveneşti”, şi un sociolingvist redutabil nu putea să nu fi fost şi un teoretician remarcabil, în pofida restricţiilor de ordin ideologic, ce şi-au lăsat într-un fel sau altul amprenta... Oricum, savantul Silviu Berejan este şi azi cu noi, îndemnându-ne să luptăm şi să învingem.
5. De omul de ştiinţă Silviu Berejan ne leagă sentimentul de admiraţie pe care i-l purtăm şi de stimă pentru verticalitatea de care a dat dovadă în anii priitori spunerii adevărului despre noi şi despre limba noastră (cea) română.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog