Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

Despre excepţia care confirmă regula

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Doamnei Prof. univ. dr. Rodica Zafiu,

în semn de preţuire, în context aniversar

 

1. Cu diverse ocazii1, lăudând foloasele vechii dialectici pentru discuţii şi pentru argumentări, Eugeniu Coşeriu sublinia faptul că această disciplină îi învăţa pe antici cum să susţină o teză, cum să întâmpine şi să respingă obiecţiile ş.a.m.d. (vezi Coseriu 2007: 93; cf. şi Coseriu 1992: 20). Din acea vreme a rămas, bunăoară, denumirea de teză dată „tezei de doctorat”. În rest, apreciază Coşeriu, din această dialectică au supravieţuit prea puţine lucruri, printre care şi o expresie greşit interpretată astăzi: „Însă ne-a rămas foarte puţin, a rămas o stupizenie, cum este cea care se repetă mereu, cum că «excepţia confirmă regula». În dialectica medievală, asta însemna un lucru totalmente diferit: însemna ‘obiecţia respinsă întăreşte regula’. Căci [lat.] exceptio semnifică ‘obiecţie’, şi [formula] nu înseamnă ‘ce bine, dat fiind că o regulă are excepţii, atunci este confirmată’. În niciun caz! Ceea ce zice este că, pentru a încerca, pentru a proba o regulă sau o normă, trebuie să ridici obiecţii, şi dacă se reuşeşte să se respingă o obiecţie, o exceptio, atunci regula se confirmă, se întăreşte. Apoi se ridică altă obiecţie şi, dacă se respinge [şi] asta, se întăreşte tot mai mult [regula], şi din acest motiv se spunea exceptio confirmat regulam, [şi] nu că regula trebuie să aibă excepţii.” (Coseriu 2016: 194)2.

Fără îndoială, Coşeriu are dreptate când semnalează non-sensul expresiei în sine, în utilizarea ei actuală (cf. şi Holton 2010: 369). După cum am văzut, lingvistul român oferă şi o explicaţie legată de contextul originar în care era (sau va fi fost) întrebuinţată formula în cauză. Cheia problemei stă, se pare, într-una dintre semnificaţiile substantivului latinesc exceptio, cea de ‘obiecţie’ (mai rar întâlnită, ce-i drept; vezi Lewis 1890, s.v. exceptio)3. Nu avem motive să credem că interpretarea lui Coşeriu nu este una corectă. Excelent cunoscător al culturii greco-latine din Antichitate, dar şi din Evul Mediu, savantul român ne-a lăsat o serie de contribuţii remarcabile (pe terenul «discursului repetat»)4 în ceea ce priveşte originea şi evoluţia unor străvechi expresii obscure5.

 

2. După alţi specialişti şi/sau diverse lucrări lexicografice/enciclopedii, expresia Excepţia confirmă (sau întăreşte) regula are un cu totul alt sens: de fapt, excepţia confirmă existenţa regulii. Dacă pe poarta unei instituţii scrie că accesul publicului în acea clădire este permis numai duminica, atunci se înţelege că regula în vigoare este ca publicul să nu pătrundă acolo (în zilele lucrătoare).

2.1. Formula Exceptio probat regulam in casibus non exceptis este atestată în texte juridice încă din secolul al XVII-lea (vezi Holton 2010: 369, pentru spaţiul de limbă engleză). Cu uşoare variaţii, ea circulă şi astăzi în domeniul juridic: Exceptio firmat regulam in casibus non exceptis [„Excepţia confirmă regula în cazurile neexceptate.”] sau chiar Exceptio, quae firmat legem, exponit legem [„Excepţia, care întăreşte legea, vădeşte legea.”] (Motica & Negrescu 2001: 88).

2.2. Sursa de provenienţă pare să fie însă mult mai veche, şi anume un discurs aparţinându-i lui Cicero, Pro Balbo. Este nevoie să lămurim cine era Balbus şi în ce împrejurare a rostit Cicero vorbele memorabile care au stat la baza expresiei de care ne ocupăm aici. Originar din Gades (actualul Cadiz), Lucius Cornelius Balbus (ce va deveni ulterior secretarul lui Cezar şi primul consul de etnie non-italică) primise statutul de cetăţean roman. Întrucât devenise un personaj destul de puternic şi, ca atare, cam nepopular, i s-a intentat un proces pentru a i se retrage cetăţenia romană, acuzatorul aducând ca argument, printre altele, existenţa unor tratate ce conţineau clauze menite să interzică acordarea respectivului privilegiu anumitor popoare (cum erau germanii, helveţii etc.). Apărându-l pe Balbus, Cicero avea să dea următoarea replică faimoasă: Quod si exceptio facit ne liceat, ubi non sit exceptum, ibi necesse est licere. (Cicero, Pro Balbo, IV, 32; vezi Cicero 1909), transmiţând ideea că, acolo unde nu există o clauză specială (cu caracter de excepţie) care să interzică acest lucru (acordarea cetăţeniei), regula (politica generală) este permisă (se aplică) în mod necesar (vezi Cicero 1891; Holton 2010: 370).

2.3. Aşadar, se poate spune că enunţul Exceptio probat/firmat regulam face parte din categoria acelor construcţii bimembre al căror sens devine (cel puţin) ambiguu în urma abrevierii. De exemplu, sensul expresiei a strica orzul pe gâşte poate stârni nedumerire (căci unde ar fi paguba, de vreme ce orzul îngraşă gâştele?!); semnificaţia frazeologismului nu mai surprinde în momentul în care descoperim că avem de-a face cu prima parte a unei formule paremiologice (consemnată şi de I. Zanne): „nu strica orzul pe gâşte când îi iarba la genunchi”, adică orzul nu trebuie dat gâştelor atunci când ele au suficientă hrană; el poate fi dat acestora în timpul iernei (vezi Dumistrăcel 2001: 285-286). La fel, enunţul latinesc (de natură juridică la bază) capătă sens când este raportat la forma iniţială: Exceptio probat/firmat regulam in casibus non exceptis.

 

3. Excepţia dovedeşte existenţa regulii este un adevăr lesne verificabil şi în cazul funcţionării limbajului, dacă prin excepţii vom desemna „greşelile” de limbă. Coşeriu însuşi susţinea (de pildă, în studiul Pour et contre l’analyse sémique), referindu-se la semnificaţiile lingvistice, că expresiile „greşite” sau extravagante nici nu ar putea fi identificate ca atare, în contexte „inedite”, dacă nu le-am raporta în permanenţă la cunoaşterea limbii, la regulile şi „conţinuturile” deja existente6.

 

4. Aş mai adăuga în continuare că în mediul de limbă engleză expresia analizată circulă sub forma The exception proves the rule [„Excepţia demonstrează regula.”]. Merită precizat aici că verbul englezesc to prove (< lat. probare) semnifică atât ‘a demonstra/a dovedi’, cât şi ‘a testa’, ceea ce face ca o atare formulare să nu le apară complet lipsită de sens anglo-americanilor. Aş zice chiar dimpotrivă, mai ales atunci când cei care o invocă sunt şi filosofi (din rândul celor care privesc cu îngăduinţă lumea celor absurde şi a non-sensurilor; cf. Afloroaei 2013). Aceştia pot găsi (sau, eventual, imagina) oricând contexte ori situaţii în care absurdităţile respective să devină justificate/motivate, căpătând sens. Pentru a ilustra o astfel de atitudine – şi ca încheiere a acestui articol –,  m-am oprit la doi importanţi gânditori: John Dewey (american) şi R.G. Collingwood (britanic).

4.1. În cartea How We Think [Cum gândim] (publicată în 1910), vorbind (şi) despre necesitatea verificării inferenţelor în condiţii de laborator (prin experimente făcute în şcoală), John Dewey susţine următoarele: „Să demonstrezi un lucru înseamnă, înainte de toate, să-l încerci, să-l testezi. [...] Se spune că excepţiile demonstrează o regulă, adică ele furnizează cazuri atât de extreme, încât pun la încercare în maniera cea mai severă aplicabilitatea acesteia; dacă regula va face faţă unui asemenea test, atunci nu mai există vreun motiv serios pentru a ne îndoi în continuare de ea.” (Dewey 1997: 27)7.

După aproape trei decenii, în monumentalul său tratat, Logic. The Theory of Inquiry [Logica. Teoria investigaţiei] (tipărit în 1938), Dewey revine (într-o formă mai nuanţată) la aceeaşi idee, apelând la rezultatele fizicii moderne. El notează că anumite date evidenţiate cu ajutorul teoriei einsteiniene a relativităţii contrazic formula newtoniană a gravitaţiei. În consecinţă, conform logicii tradiţionale, ar fi trebuit fie ca formula lui Newton să fie invalidată şi abandonată, fie ca datele observate să fie declarate drept false şi imposibile, deoarece negau propoziţia generală. Or, în opinia lui John Dewey (şi în acord cu logica sa nouă), „ceea ce se întâmplă, de fapt, este că generalizarea anterioară este modificată şi revizuită de descoperirea exemplului contradictoriu” (Dewey 1938: 197). Mai mult decât atât, „chiar şi în cazurile în care o excepţie se dovedeşte a fi mai degrabă aparentă decât reală, vechea generalizare nu este pur şi simplu confirmată, ci câştigă o nouă nuanţă de sens datorită capacităţii sale de a fi aplicată la situaţia neobişnuită şi, în aparenţă, negativă. În modul acesta «excepţia demonstrează regula».” (ibid.)8.

4.2. În aceeaşi vreme, R.G. Collingwood afirmă ceva asemănător într-un tratat de estetică, The Principles of Art (apărut în 1938), preocupat fiind, de data aceasta, nu de ştiinţele naturii, ci de cele ale culturii/umaniste. Cercetând distincţia pe care David Hume o făcuse la începutul operei sale capitale (Treatise of Human Nature), cea dintre «impresii» [impressions] şi «idei» [ideas], ca tipuri diferite de percepţii ale minţii umane, Collingwood (1958: 183) remarcă faptul că înaintaşul său se contrazice uneori; de pildă, atunci când notează că în unele situaţii (în somn, în timpul febrei, în cazul nebuniei etc.) „ideile noastre se conformează definiţiei pe care a dat-o impresiilor” (ibid.: 184). Cu toate acestea, Hume nici nu trage concluzia că acestea sunt într-adevăr impresii, nici că definiţia dată a fost dintru început greşită, ci se scuză spunând că acestea sunt cazuri excepţionale. 

Nu insist aici asupra criticii propriu-zise întreprinse de Collingwood (ce urmăreşte, de altfel, să deosebească senzaţia de imaginaţie), ci reproduc un comentariu care decurge din acea critică: „Excepţia «dovedeşte» regula prin faptul că arată dacă regula este egală cu sarcina de a o explica; dacă nu este [egală], atunci este dovedită ca fiind falsă. [...] Kant a fost cel dintâi care a arătat că progresul din cadrul ştiinţei naturii umane, la fel ca progresul din oricare altă ştiinţă, trebuie să se facă luând în serios excepţiile şi concentrându-ne asupra cazului neobişnuit [...] instructiv prin ciudăţenia sa.” (ibid.: 185)9.

 

Bibliografie selectivă:

1. Afloroaei 2013 = Ştefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde, Humanitas, Bucureşti, 2013.

2. Berg 2003 = I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Vestala, Bucureşti, 2003.

3. Cicero 1891 = The Orations of Marcus Tullius Cicero, literally translated by C. D. Yonge, George Bell & Sons, London, 1891.

4. Cicero 1909 = M. Tulli Ciceronis Orationes, Recognovit brevique adnotatione critica instruxit Albertus Curtis Clark, e Typographeo Clarendoniano, Oxonii, 1909.

5. Collingwood 1958 = R.G. Collingwood, The Principles of Art [1938], Oxford University Press, London – Oxford – New York, 1958.

6. Coseriu 1992 = Eugenio Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992.

7. Coseriu 2001 = Eugenio Coseriu, L’homme et son langage, Éditions Peeters, Louvain – Paris – Sterling, Virginia, 2001.

8. Coseriu 2007 = Eugenio Coseriu, Lingüística del texto. Introducción a la hermenéutica del sentido, Edición, anotación y estudio previo de Óscar Loureda Lamas, Arco/Libros, Madrid, 2007.

9. Coseriu 2016 = Eugenio Coseriu, La semántica en la lingüística del siglo XX: tendencias y escuelas, Prólogo: Gregorio Salvador, Edición e Introducción: Maximiano Trapero, Editorial Arco/Libros, Madrid, 2016.

10. Dewey 1997 = John Dewey, How We Think [1910], Dover Publications, Mineola, New York, 1997.

11. Dewey 1938 = John Dewey, Logic. The Theory of Inquiry, Henry Holt and Company, New York, 1938.

12. Dumistrăcel 2001 = Stelian Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti, Biografii – motivaţii, Ediţia a II-a revizuită şi augmentată, Institutul European, Iaşi, 2001.

13. Guţu 2003 = Gheorghe Guţu, Dicţionar latin – român, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas, Bucureşti, 2003.

14. Holton 2010 = Richard Holton, The Exception Proves the Rule, în „Journal of Political Philosophy”, vol. 18, No. 4,  2010, p. 369-388.

15. Lewis 1890 = Charlton Thomas Lewis, An Elementary Latin Dictionary, American Book Company, New York, Cincinnati, and Chicago, 1890.

16. Motica & Negrescu 2001 = Radu I. Motica, Dan Negrescu, Lexicon juridic latin – român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

17. Munteanu 2015 = Cristinel Munteanu, Logică şi legislaţie. Câteva observaţii lingvistico-filosofice, în „Limba română”, Chişinău, anul XXV, nr. 3-4, 2015, p. 101-113.

18. Puşcă 2010 = Andy Puşcă, Drept roman, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010.

 

Note:

1 Inclusiv într-o prelegere ţinută la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, prelegere rămasă încă nepublicată.

2 În original: „Pero nos ha quedado muy poco, ha quedado alguna estupidez, como esta que se repite siempre de que «la excepción confirma la regla». En la dialéctica medieval esto significaba una cosa enteramente diferente: significaba ‘la objeción rechazada fortalece la regla’. Porque exceptio significa ‘objeción’, y no significa, qué bueno, puesto que una regla tiene excepciones, entonces está confirmada. De ningún modo. Lo que dice es que para ensayar, para probar una regla o una norma hay que poner objeciones, y si se logra rechazar una objeción, una exceptio, entonces la regla se confirma, se fortalece. Después se pone otra objeción y si se rechaza ésta, de nuevo se fortalece cada vez más, y por eso se decía exceptio confirmat regulam, no que la regla tiene que tener excepciones.” (Coseriu 2016: 194).

3 În monumentalul dicţionar al lui Gh. Guţu, găsim la termenul exceptio, -onis doar aceste accepţii: (1) ‘excepţie, limitare, restricţie’ şi (2) [marcat juridic] ‘condiţie, rezervă, clauză’ (Guţu 2003, s.v. exceptio).

4 Unele se găsesc, ca note, în manuscrise. De exemplu, cea referitoare la sp. sangre azul ‘sânge albastru’, despre existenţa căreia am aflat din relatarea profesorului Benjamín García Hernández (ce a colaborat la organizarea Arhivei Eugenio Coseriu din Tübingen): „Sangre azul se datorează unei greşeli de traducere. Coşeriu are fragmente din istoricul latin Tacitus, în care Agrippina afirmă că ea este de sanguis aestesis [sic!; probabil, este vorba de lat. caelestis transcris greşit; n.m. Cr.M.]. Traducătorii lui Tacitus în epoca medievală – nu-mi amintesc numele exacte ale acestora, însă Profesorul are numele lor exacte –, transpun encaelestis în loc de divinus (sangre divina) – sanguis encaelestissangre azul. Prin urmare, e o eroare de traducere care a perpetuat şi s-a difuzat. Coşeriu are toate datele prin care demonstrează că e o eroare de traducere.” („Eugeniu Coşeriu este un om universal, a cărui ştiinţă o împărtăşim multe popoare şi, prin urmare, fiecare îl consideră ca fiind «al său»” [interviu cu B. García Hernández, realizat de Eugenia Bojoga], în „Limba română”, Chişinău, anul XII, nr. 10, 2002, p. 81). Pentru o altă explicaţie (curentă), care pleacă de la preferinţa aristocraţilor spanioli pentru culoarea albastră, vezi dicţionarul lui I. Berg (2003: 313-314). O altă interpretare porneşte de la constatarea că venele persoanelor cu pielea foarte albă (deci, de sorginte nobilă) dau impresia că sunt albăstrii/azurii...

5 Vezi, de pildă, explicaţia referitoare la expresia tenir Dieu par les pieds, în Eugeniu Coşeriu, „A-l apuca pe Dumnezeu de (un) picior” [1979], în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XLIX-L, 2009-2010, p. 7-16; de asemenea, pentru o inventariere a contribuţiilor coşeriene la domeniul frazeologiei româneşti (în perspectivă romanică), vezi Stelian Dumistrăcel, Coseriu restitutus, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Tom LI (2011), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 45-62.

6 Fragmentul pe care l-am avut în vedere este următorul: „De même, le signifié n’est jamais «donné» par le contexte: il est toujours donné par la connaissance de la langue. Le contexte ne fait que déterminer ultérieurement les signifiés, et préciser la désignation, et, dans le cas des signifiants homophones, il permet normalement d’identifier le signe effectivement employé dans des contextes tout à fait nouveaux («inédits») et souvent un signifié se trouve en conflit avec le contexte, ce qui implique qu’il est identifié ou reconnu indépendamment de celui-ci; sinon, les expressions «fausses» ou extravagantes ne pourraient pas être identifiées en tant que telles. Sans doute, on apprend les signifiés dans des contextes. Mais il ne faut pas confondre les conditions empiriques de l’apprentissage avec la connaissance d’une langue.” (Coseriu 2001: 359).

7 În original: „To prove a thing means primarily to try, to test it. […] Exceptions are said to prove a rule; i.e. they furnish instances so extreme that they try in the severest fashion its applicability; if the rule will stand such a test, there is no good reason for further doubting it.” (Dewey 1997: 27).

8 În formă extinsă (în original): „In no case of controlled inquiry is a flat negation of a generalization taken to be final. If it were so taken, a former generalization would simply be abandoned and that would be the end of the matter. What actually happens is that the prior generalization is modified and revised by discovery of the contradictory instance. Certain data discovered by using the Einsteinian theory of relativity contradicted the Newtonian formula of gravitation. If such negations had the independent and final logical status attributed to them by traditional formalistic logic, either the Newtonian formula would have been declared invalid and the matter would have ended there, or else the observational data would have been declared false and impossible because they contradicted the general proposition. Even in the cases in which an exception turns out to be apparent rather than actual, the older generalization is not simply confirmed, but gains a new shade of meaning because of its capacity to apply to the unusual and seemingly negative instance. It is in this sense that «the exception proves the rule».” (Dewey 1938: 196-197).

9 În original: „The exception ‘proves’ the rule by showing whether the rule is equal to the task of explaining it; if it is not, it is proved false. […] It was Kant who first showed that progress in the science of human nature must come, like progress in any other science, by taking exceptions seriously and fastening upon the unusual case […] as the peculiarly instructive one.” (Collingwood 1958: 185).

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog