Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Pe urmele vechilor cazanii

Andrei PROHIN

Alte articole de
Andrei PROHIN
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Valentina Pelin (1950-2006) e un nume de referință în istoriografia culturii medievale românești și sud-est europene. Studiile ei consacrate cărților manuscrise din țările române, din Evul Mediu și de la începutul epocii moderne, reprezintă prețioase izvoare documentare pentru medieviști, istorici literari, filologi și teologi. Cercetătoarea basarabeană a debutat editorial cu un catalog al manuscriselor din biblioteca Mănăstirii Noul Neamț, păstrate la Arhiva Națională a Republicii Moldova1. Volumul aducea în atenția savanților o bogată colecție de manuscrise inedite, cuprinzând scrieri ale cărturarilor bizantini, slavi și români. Între acestea, o pondere substanțială revenea traducerilor și lucrărilor originale ale Sfântului Paisie de la Neamț (1722-1794), precum și ale discipolilor acestuia. Doamna Valentina Pelin a continuat să exploreze fondurile de carte veche românească din Republica Moldova, România și din republicile ex-sovietice. Rezultatele investigațiilor au fost materializate în teza de doctor Bibliotecile mănăstirilor Neamț și Noul Neamț în contextul culturii românești, conducător științific Alexandru Duțu, susținută la Facultatea de Istorie a Universității din București, o ediție a corespondenței Sfântului Paisie2, un șir de articole în reviste de specialitate și în monografii. Plecarea prematură a cercetătoarei la cele veșnice a întrerupt mai multe lucrări în pregătire. A reușit totuși să încredințeze arhiva sa științifică istoricilor Andrei Eșanu și Valentina Eșanu, care, mai bine de un deceniu, îngrijesc consecvent editarea moștenirii regretatei cercetătoare.

Prezentul catalog3 reunește descrierile a 337 de manuscrise din țările române (sec. XIII-XIX), aflate astăzi în Rusia, Ucraina și Belarus. Ideea alcătuirii catalogului datează cu anii ’80 ai secolului trecut, fiind un proiect al Institutului de limbă și literatură al Academiei de Științe a RSS Moldovenești4. Titlul primei ediții de autor a Valentinei Pelin, Catalogul general al manuscriselor moldovenești păstrate în URSS. Colecția bibliotecii Mănăstirii Noul-Neamț, sugerează că face parte dintr-o serie de volume care vor include și cataloagele altor colecții. Nu trebuie să pierdem din vedere nici starea de spirit din perioada Mișcării de Renaștere Națională: pledoariile pentru recuperarea valorilor culturale înstrăinate, pentru cunoașterea aprofundată a trecutului românesc. După reluarea legăturilor dintre cele două maluri de Prut, Valentina Pelin a cooperat cu acad. Virgil Cândea, reputat istoric al culturii românești, furnizându-i informații pentru lucrarea Mărturii românești peste hotare. Mică enciclopedie de creații românești și de izvoare despre români în colecții din străinătate (vol. I-II, 1991-1998; serie nouă, vol. I-VI, 2010-2016, ediția continuă). Semnificativ, materialele prezentului volum purtau inițial titlul enciclopediei lui Virgil Cândea. Dacă istoricul bucureștean și colectivul care, în prezent, îi continuă proiectul, au inventariat diverse categorii de surse (documente, obiecte de artă, piese muzeale, monumente ș.a.), atunci Valentina Pelin s-a consacrat studiului manuscriselor. Asemeni altor cataloage de specialitate, lucrarea de față oferă date privind vechimea, proveniența, autorii și conținutul fiecărui manuscris, aspectul exterior, circulația, locul unde se păstrează. Autoarea a examinat de visu („din văzute, cu proprii ochi”) majoritatea pieselor, șansă pe care au avut-o foarte puțini savanți români.

Manuscrisele repertoriate ilustrează orizontul intelectual, preocupările literare, științifice și filozofice ale cărturarilor din țările române. În funcție de genul lucrărilor și numărul cópiilor păstrate, întâietatea revine literaturii de cult: Tetraevanghele, Octoihuri, Ceasloave, Psaltiri, Liturghiere, Minee ș.a. La acestea se adaugă traduceri ale operelor patristice (Sf. Efrem Sirul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore Teologul, Sf. Ioan Damaschin ș.a.), tratate ascetice și teologice, hagiografice, paterice. Diversitatea lucrărilor probează vasta cultură teologică a trăitorilor din mănăstirile românești. Duhovnicii și alți slujitori ai Bisericii se documentau din aceste volume pentru a explica versetele din Sfânta Scriptură și dogmele ortodoxe, pentru a îndruma creștinii pe căile desăvârșirii spirituale. Pe lângă literatura religioasă, călugării au mai transcris cărți populare (Floarea Darurilor, Alexandria, Bertoldo), cronici și cronografe, lucrări lexicografice. Între piesele catalogului aflăm codice ieșite de sub pana caligrafului și miniaturistului Gavriil Uric (nr. 17-24), altele – copiate la solicitarea Mitropolitului Anastasie Crimca (nr. 173, 183-185) și a umanistului Udriște Năsturel (nr. 189), operele lui Mihail Moxa (nr. 179), Miron Costin (nr. 272), Antim Ivireanul (nr. 222), Dimitrie Cantemir (nr. 227-237, 260). Autoarea conchide, pe bună dreptate, că arhivele și bibliotecile din spațiul CSI cuprind „unele dintre cele mai temeinice surse de informație despre activitatea personalităților cărturărești sau a centrelor de cultură din țările române, pentru o perioadă cronologică cuprinsă între sec. XIV-XIX” (p. 11).

Majoritatea manuscriselor catalogului erau cunoscute anterior, fiind descrise ori menționate în repertorii, articole etc., iar mai multe scrieri au beneficiat de ediții critice (cronicile slavo-române, cronograful lui Mihail Moxa, operele lui Dimitrie Cantemir). Valentina Pelin a întreprins o reevaluare a bibliografiei privind manuscrisele respective, corectând erorile de datare și descriere, a precizat cotele cărților și a tradus notițele marginale. Din cauza accesului dificil la surse, unele inexactități s-au perpetuat decenii la rând în publicațiile savanților. Este cazul Cronicii moldo-polone (nr. 100), prelucrare în limba polonă a letopisețului de la curtea domnilor Moldovei, despre care s-a crezut mult timp că se află la Varșovia. În realitate, manuscrisul „s-a păstrat nestrămutat și se păstrează și acum” la Sankt-Petersburg, în actuala Bibliotecă Națională a Rusiei, unde a citit-o, acum mai bine de o sută de ani, istoricul Ioan Bogdan, unul dintre primii editori ai cronicii (p. 125).

Dar există și manuscrise care lipsesc din bibliografia consultată de cercetătoare. Ne referim la trei codice ale lui Mihail Cantacuzino (1723–cca 1788), unul dintre primii iluminiști români, care a locuit, în ultimii lui ani, în Imperiul Rus. Codicele respective cuprind o „compilație de cronice universale și românești” (nr. 244), un „miscelaneu de istorie universală și românească” (nr. 245), ambele în română, alcătuite de M. Cantacuzino; o culegere de „documente originale și scrieri literare și istorice” (nr. 274). Actualmente, piesele menționate se păstrează la Minsk, în Biblioteca Națională a Republicii Belarus. Dintre scrierile necunoscute anterior specialiștilor, mai nominalizăm trei cronografe în limba română, din sec. XVIII (nr. 263-265), și un dicționar rus-român de la mijlocul sec. XIX (nr. 313). Valentina Pelin se numără, așadar, printre primii istorici români care semnalează existența manuscriselor citate.

Deși editorii catalogului l-au intitulat Manuscrise românești..., acesta include și câteva piese cu origine incertă sau provenind din afara spațiului românesc. Manuscrisele respective însă au aparținut, la diferite intervale temporale, lăcașelor din țările române, conțin însemnări referitoare la personalități și evenimente locale. De exemplu, Evanghelia lui Evsevie (1283), conform reputatului filolog rus Aleksandr Sobolevskij (1856/7-1929), a fost scrisă „în acea parte a Galiției, unde așezările românești veneau în contact cu cele bulgărești” (nr. 1, p. 20). Pe filele Evangheliei aflăm înscrieri în limbile slavonă, greacă, latină, română și rusă. Alte câteva pagini de pergament, desprinse dintr-un Nomocanon (nr. 3) și dintr-un Octoih (nr. 4), ambele din sec. XIII, provin de la schitul Horodiște (Țâpova), r. Rezina. Valentina Pelin consideră că cele două manuscrise, din care s-au păstrat doar câteva pagini, provin din Moldova (p. 22-23). În cazul în care această concluzie se adeverește, copierea unor cărți de cult cu mult înainte de întemeierea Țării Moldovei (circa 1359), ar dovedi existența pe teritoriul viitorului stat a oamenilor instruiți și a structurilor ecleziastice care solicitau asemenea cărți.

Un alt manuscris valoros (nr. 12), cunoscut între slaviști drept Sbornicul de la Loveci (sec. XIV), de la mănăstirea omonimă din Bulgaria, a fost alcătuit la porunca viitorului țar Ioan Alexandru (1331-1371). Savanții bulgari apreciază înalt sbornicul respectiv pentru conținutul divers (învățături bisericești, hagiografie, apocrife, scrieri istorice) și pentru informațiile despre organizarea administrativă și ecleziastică a regiunii Loveci5. După cum indică notițele marginale, între sec. XVII-XVIII, manuscrisul s-a aflat în biblioteca Mănăstirii Neamț. Sbornicul de la Loveci se înscrie astfel între valorile bibliofile sud-slave care au supraviețuit peste veacuri datorită grijei cărturarilor români.

Aproape fiecare manuscris din catalogul Valentinei Pelin are un destin individual, oglindind istoria întregii țări. Înscrierile laconice ale copiștilor și cititorilor au înveșnicit memoria posesorilor de manuscrise, amănunte biografice, evenimente istorice, cugetări despre conținutul cărții. Urmărind originea diferitor manuscrise, după Indice-le geografic (p. 385-387), putem afla mănăstirile care au deținut biblioteci bogate și scriptorii: Neamț, Putna, Bisericani, Moldovița etc. În schimb, Indice-le de nume (p. 361-384) ne ajută să identificăm cei mai prolifici călugări copiști, precum și ierarhi care au patronat activitatea literară. Informațiile din notele marginale, coroborate cu alte documente, ne permit să reconstituim parțial periplul cărților românești până a ajunge în actualele depozite. Încă Dosoftei (1624-1693), Mitropolitul Moldovei, dăruia scrierile Sfântului Simeon al Tesalonicului (nr. 193) și epistolele Sfântului Ignatie Teoforul (nr. 194), pe care le-a tradus personal din greacă în slavonă, lui Ioachim, Patriarhul Rusiei. Tot Dosoftei a tălmăcit în slavonă culegerea de predici Mărgăritare a Sfântului Ioan Gură de Aur (nr. 195), oferind-o țarilor ruși Ioan și Petru (cel Mare), cu dedicație și „rugămintea de a se tipări cartea” (p. 219). Manuscrisele lucrărilor lui Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir și Mihail Cantacuzino au luat calea exilului odată cu autorii. Un număr considerabil de traduceri din teologii greci (nr. 282, 285, 288-291, 299, 300, 316, 319) au ajuns în mănăstirile din imperiul țarist prin ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț. Cărțile menționate reprezintă mărturii elocvente ale contribuției românilor la difuzarea moștenirii literare bizantine în spațiul est-slav. V. Pelin semnalează însă și alte căi de înstrăinare a patrimoniului național. Numeroase manuscrise au fost sustrase din bibliotecile mănăstirești de către cercetători și dăruite apoi instituțiilor științifice ruse, altele au fost vândute de anticari colecționarilor privați etc. 

Catalogul Valentinei Pelin nu este un repertoriu exhaustiv al manuscriselor românești din spațiul ex-sovietic. Însăși autoarea remarca, în studiul introductiv, că valorile noastre bibliofile sunt dispersate într-un areal vast: „la Kazan’, la Novgorod, Reazan’, Smolensk, Vladimir și pe teritoriul fostelor republici ale Uniunii Sovietice, dar totodată și în Siberia, pe la Irkutsk și alte locuri” (p. 12). În catalogul precedent, din 1989, V. Pelin estima că „în arhivele, bibliotecile și muzeele din Uniunea Sovietică se păstrează aproximativ 800 de manuscrise moldovenești de limbă slavă din sec. XIV-XIX și aproximativ 200 de manuscrise în limba moldovenească din sec. XVII-XIX”6. Dacă îi permiteau circumstanțele, cu siguranță, Valentina Pelin ar fi ajuns în fiecare dintre centrele enumerate, pe urmele vechilor cazanii. Cu toate acestea, importanța acestui repertoriu postum nu poate fi subestimată, datorită numeroaselor informații actualizate, minuțios verificate, privind manuscrise pe care doar câțiva cercetători români le-au consultat. Volumul ne introduce concomitent în laboratorul de creație al unuia dintre cei mai valoroși medieviști basarabeni, care a câștigat renume și pe alte meridiane. 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog