Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Augustin Buzura şi miza morală (Proza și publicistica, sub semnul convergenței)

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Antologia critică Între două lumi (Tracus Arte, 2017), alcătuită şi îngrijită, cu devoţiune şi profesionalism, de Angela Martin, i-a prilejuit lui Augustin Buzura o ultimă mare bucurie, bănuim, în călătoria sa terestră. Fără a întocmi un volum de omagii, Angela Martin punea în discuţie, alături de contributori, un destin literar; adică un autor şi o operă. Constatând că marele prozator, în pofida faimei, a fost dublu nedreptăţit. În timpul regimului comunist, proiectul său romanesc, cu mesaj contestatar, însoţit de hărţuiala şi interdicţiile cenzoriale l-au transformat într-un scriitor căutat, popular, „vânat” de „partea cititoare a societăţii”, inclusiv pe piaţa neagră; plus complicitatea criticilor care, procedând prin „învăluire”, anvelopând mesajul pentru a deturna atenţia oficialităţilor au mascat, protecţionist, potenţialul exploziv al romanelor. Astfel, „subversiunea se blurează” notează Angela Martin, fără a îngrădi, însă, libertatea de receptare a publicului. Mai mult, cititorii au asigurat veritabila rezistenţă prin cultură într-un sistem opresiv, sublinia Mircea Iorgulescu, un comentator de cursă lungă al cărţilor lui Buzura. În lumea postdecembristă, odată cu istoricizarea subversivităţii, interpretările prudente de altădată au fost înlocuite cu un cumul de etichete depreciative, prozatorul, alături de alţi semnatari ai unor romane-etalon, fiind taxat drept „datat”, „expirat”, „handicapat”, alungat din ierarhiile brusc „vacantate” (cf. Nicoleta Sălcudeanu). E drept, prin radicalizare, cu vocaţie politică „tot mai pregnantă”, Augustin Buzura (popular şi, totuşi, singur în anii ceauşişti) a beneficiat, din unghiul aşteptărilor justiţiar-vindicative, de o recepţie politică. A-l reduce însă la politic, în speţă la referenţialul comunist (adică, la o lume dispărută) înseamnă a practica cu osârdie (orchestrată!) o lectură de rea-credinţă, ignorând gama omenescului, implicit gravul şi dilematicul potenţial problematizant din orice regim totalitar. Fiindcă Buzura, urcând miza cărţilor sale (cf. I. Simuţ), îngăduie un examen comparatist convergent, aşa cum propunea Angela Martin, trimiţând la viziunea lui Ernesto Sábato („supliciul căutării”, spaimele ratării, presiunea singurătăţii, vidul existenţial etc.), în discuţie fiind însăşi condiţia umană, respectând crezul său scriitoricesc: cunoaşterea omului „din interior”, cercetat sub spectrul existenţialismului moral.

În pofida a ceea ce, îndeobşte, se crede despre romanele lui Augustin Buzura, complicate şi ambiţioase, negreşit, dezvoltând o viziune sumbră, judecata dobândind, prin semnătura unor critici „grei”, rang axiomatic, proza sa, de covârşitoare fervoare etică, construind o pedagogie a libertăţii de gândire, are o mai scăzută portanţă politică. Angela Martin, subliniind miza morală a personajelor sale, răvăşite de spaime, obsesii, angoase, râvnind „trezirea” şi regăsirea de sine, era limpede: „clinicianul” Augustin Buzura, prozator puternic şi incomod, „nu s-a cantonat în politic pe cât se spune”. Desigur, el propune o nemiloasă sociografie a mediilor, vorbeşte despre o dictatură grotescă, sufocând adevărul, adună – transpunându-se empatic – un şir de destine, de o frapantă similitudine, cercetând gama omenescului: revolta, resemnarea, ratarea unor conştiinţe ultragiate, hiperlucide, în pragul disperării, într-o lume ostilă, mutând, însă, accentul de la eveniment înspre dezbaterea lui, reverberând dureros; alunecând în digresivitate, eseizând (cum observase M. Zaciu), căzând în verbiaj analitic, mizând pe confruntarea unor personaje dilematice. Dar refuzând net „rostirea deghizată”.

Apărut, incredibil, în 1988, Drumul cenuşii ar fi fost „cel mai subversiv” roman la adresa regimului totalitar, afirma Mircea Martin. Pe bună dreptate, acelaşi critic găsea că subversiv ar fi, totuşi, „un cuvânt nepotrivit”, minimalizant, tocmai datorită transparenţei şi directeţii discursului narativ, ţintind, prin radicalizare, non-fictivul. Buzura, un scriitor demn, responsabil, denigrat şi dezamăgit, ştia prea bine că literatura stă sub presiunea Istoriei, că nu poţi lucra decât folosind „cărămizile timpului tău”, că bătălia cu cenzura era inevitabilă. Eroii săi cunosc opresivitatea mediului, acea lume nesigură, „îngrozitor de concretă”, de o atmosferă apăsătoare, terifiantă, conducând la depersonalizare. Caută, monologând obositor, oferindu-şi lungi exerciţii de autoanaliză, refugii, un loc curat, cum zice Mihai Bogdan (în Absenţii, 1970; ediţie definitivă, 2013), încercând a face ordine în „lumea interioară”. Chiar acest absenteism (programat) ar fi protestatar, crede Constantin Cubleşan, asigurând romanului, prin mesaj şi formulă epică, rolul de document-reper al istoriei noastre literare. Dilematice, devorate de luciditate autoscopică, personajele nu au vocaţia fericirii (cf. Viorica Gligor). Ioana, de pildă (în Refugii, 1984), îşi recunoaşte „frica de fericire”, ştie că astfel de clipe sunt „preludiul unui dezastru”. Marile disponibilităţi analitice ale prozatorului, psihanalizând aici feminitatea, cuprind, prin radicalizarea viziunii, tabloul societăţii postcomuniste în Recviem pentru nebuni şi bestii (1999; ed. definitivă 2008). Ameninţat, trecut prin experienţa carcerală, acuzând povara unor iubiri pierdute, ziaristul Matei Popa scrie împins de disperare: înţelege rostul suferinţei şi acuză impostura, demagogia, setea de putere, rapacitatea şi, din nou, frica.

Dacă acceptăm romanul Absenţii1 drept cartea-efigie (cf. I. Holban), vom recunoaşte că acest pattern, pornind de la observaţia crud-realistă a mediilor, dezvăluie, în cenuşiul existenţial, sub imperiul fricii, sensul unor existenţe bântuite de spaimele singurătăţii, de teroarea eşecului într-o lume a adaptaţilor, de insuportabila tensiune a lucidităţii, încercând a afla (şi păstra), precum un Mihai Bogdan, „cinstea rurală”. Scoţând la iveală, prin astfel de sondaje şi decupaje, în disputa cu cerberii ideologici, „o pâlpâire a adevărului” (cf. Monica Lovinescu).

Fie că se desfăşoară romanesc, stăpân peste un ţinut (cel nordic) cu o geografie proprie, personalizată, fie că se mărturiseşte vehement într-o editorialistică bogată şi vitriolantă sau, provocat, în interviuri, Augustin Buzura, asaltat de roiul întrebărilor (mari şi mici), ţine sub observaţie lumea şi se dovedeşte, în toate împrejurările, un observator grav. Motiv ca protagoniştii săi, porniţi în cruciada adevărului, să fie într-o necurmată căutare (de sine, îndeosebi), să înfrunte frica, durerea, singurătatea, disperarea, moartea etc., să aibă drept deviză, în confruntarea cu un mediu potrivnic, alienant, un enunţ simplu, urmat cu sfinţenie: „important este să spui ce crezi”. Deviză care este, negreşit, şi a prozatorului, îmbrăţişând „reţeta” realismului dur, tenebros, justiţiar, deloc sedus de rafinamentul stilistic; şi care, respectând legile confesiunii, provocând o memorie asociativă, involuntară, produce romane adiţionale, stufoase, complicate, repetitive, aglomerând întâmplări senzaţionale, în pragul melodramei, a şarjei satirice sau a mizerabilismului (demistificator).

Cum prea bine se ştie, A. Buzura ţine de şaizecism. O generaţie orfelină, întâmpinată cu entuziasm, propunând nume grele, rezistente; şi care, potrivit logicii noilor veniţi, de o agresivitate nerăbdătoare, ar trebui să dispară, alunecând în uitare, sub eticheta „expiraţilor”. Şi care chiar dispare, ca fatalitate biologică, rezervându-şi însă şansa redescoperirilor, semnând – împreună – în răstimpul „dezgheţului” ideologic, un moment resurecţional, refăcând legăturile cu o tradiţie boicotată.

În cadrele acestei generaţii, Augustin Buzura reprezintă un caz. Citite/recitite dincolo de timpul lor, cărţile fostului clujean, un moralist grav, îndatorate – temperamental – seriozităţii ardeleneşti, aparţin unui supravieţuitor. Întrebarea e cum tratează generaţiile mai noi de lectori astfel de romane, de un criticism încrâncenat, legate sever de realitatea sociopolitică înconjurătoare, în raport problematizant, denunţător, la limita insuportabilului, vehiculând o viziune sumbră, cu o Românie comunizată, livrând adevăruri interzise (atunci). Dincolo de mesajul camuflat, denunţând incisiv distanţa dintre iluzii şi realitate, scrisul lui Buzura n-a fost ocolit de reproşuri. Era amintit, de pildă, stilul greoi şi patetismul turbulent (Alex Ştefănescu), „desenul unic” şi personajele-marionetă (M. Ungheanu) sau iritantul psihologism veleitar, cum zicea N. Manolescu. Avem de-a face, însă, survolând harta scrierilor, cu puternice romane sociale, sincere, invitând – în epocă – la cititul printre rânduri, iscând vâlvă, cozi şi, desigur, alerta autorităţilor. După ce autorul, epuizat, luptase cu cenzura („negocieri”, concesii etc.), radiografiind un mediu constrângător, deformator, strivind personalităţile, încercând a salva prin monologuri sufocante, cu puseuri melodramatice şi aluzii deranjante, subversive, propunând confruntarea, tocmai autenticitatea. Inadaptaţii lui Buzura, recapitulându-şi eşecurile, refuză dresajul, ingerarea minciunilor şi traversează seismice crize de conştiinţă; exprimă destine frânte sub tăvălugul Istoriei, dar nu vor să fie „o mobilă dinamică”. Captiv, poate, al unei formule, prozatorul dezvoltă situaţii repetitive (medii, conflicte, drame) într-o proză justiţiară, datată, s-a spus, cu imens succes de public (cândva), dependentă de o lume promiscuă (moral şi intelectual) care ar fi dispărut. Oare chiar a dispărut? Rămân, desigur, dificultăţile de elaborare, documentarea trudnică, greoaie, invitând la tenacitate lecturală. Nu mai sunt probleme cu cenzura (vezi Tentaţia risipirii, 2003), dar mizeria, degradarea, zarva politicianistă ne însoţesc cotidian, încât, în asprele sale rechizitorii, Buzura – constata N. Manolescu – „a rămas la fel de pesimist astăzi ca şi ieri”. Stilistic acelaşi şi în scrierile postdecembriste, oferind expediţii romaneşti în căutarea adevărului (care „trebuie şi poate fi spus”), el developează experienţe traumatizate, pendulând între singurătate şi frică, putere şi umilinţă, revoltă şi laşitate. Şi care se refugiază în obositoare monologuri despletite (testând răbdarea cititorului), tocmai pentru a ajunge la salvatorul liman al eliberării morale. Ca dovadă, producţiunile mai noi precum Recviem pentru nebuni şi bestii, cu un Matei Popa dedicat jurnalisticii, traversând un „anotimp istoric incert” (tranziţia postcomunistă), cu o istorie „bulversantă”, confuză şi lungi confesiuni, cu biografii palpitante, la cota senzaţionalului, populate cu impostori, delatori, profitori, parveniţi etc., cu – inevitabil – calomnii, mistificări şi ameninţări. Şi în care protagonistul, „un fel de Atila al presei”, în ochii cinicului doctor Cernescu, onest, lehamisit, încercat de insidioasa frică, se va întreba „la ce bun” efortul său de a lumina adevărul (la cotidianul „Cronica zilei”), „spovedindu-se”, într-o retrospecţie stufoasă, unei ascultătoare ideale, traducătoarea şi fermecătoarea Anca Negru. Sau în acel „prim caiet”, anunţând un Raport asupra singurătăţii (2009), prin sihăstria doctorului Cassian Robert, şi el un dilematic, vizitat de spaima de boală şi de moarte; şi care, cu „simţuri trezite”, ascultând glasul vieţii (Mara), renaşte spectaculos. Fireşte, prin complicaţii de psihiatru („exerciţii de tăiat firul în zece”) care, în al doilea caiet, după părăsirea staţiei meteorologice, pot pregăti, raţional judecând, abandonul, acel alt sfârşit, cu trena durerilor, spaimelor, a „ruşinii”. Pentru bătrânul doctor Cassian, trezit la o nouă existenţă, cotropit de „setea de a trăi”, Mara e „chiar viaţa”.

În fond, după o documentare exasperantă, aşteptând declicul, acel ceva urnind maşinăria romanescă, A. Buzura palpează răbduriu, din varii unghiuri, adevărurile mari, radiografiind „obsedantul prezent”, cum spunea o poetă; conştiinţe în criză, cercetată pe spaţii ample, încâlcite monologuri, anchete, depoziţii, observaţii şi, negreşit, problema refugiului, încercând a evita/alunga moartea psihică, iată, rezumând, miza cărţilor sale: masive, dificile, provocatoare, refuzând o lectură leneşă, epidermică, de ventilaţie mentală. Fin analist, pasionat de radiografia socială şi problematica morală, Augustin Buzura oferă prin cărţile sale o depoziţie chinuită de frisonul interogativ. Eroii săi au de ales între a trăi şi a supravieţui. Tăcerea – preciza cândva scriitorul – înseamnă aprobare, vinovăţie, laşitate; având curaj, pierzi dar exişti.

Ce vrea, de fapt, Buzura? „Uneori cred – mărturisea romancierul – că în toate cărţile mele am spus cam aceleaşi lucruri”. Or, hiperlucizii lui Buzura, trecuţi prin „şcoala” suferinţei, dezvoltă o viziune psihiatrică asupra lumii. Poţi găsi un loc curat, se întreabă ei, în care să trăieşti fără umilinţă? Traumatizaţi, solitari, structuri fragile, aşadar, ei se înrolează în cruciada pentru Adevăr. Agresiunile exteriorului, fluxul memoriei, lungile confesiuni sau gravele anchete nu împărtăşesc grija formulei, sterila calofilie. Conţinutul covârşeşte forma. Mai mult, modernizarea prozei, aşa cum o înţelege romancierul, nu presupune goana după formule, scheme, tehnici etc., ci vizează conţinutul. Romancierul (care e şi medic) ştie că fiecare om are „o clapă sensibilă”. Mărturisindu-şi dezgustul şi căutându-şi izbăvirea cu încrâncenare eticistă, eroii lui Buzura seamănă; suferă toţi de „aceeaşi maladie tâmpită”, par deci „programaţi”, reduşi la acelaşi numitor; cer, nota un critic, să respire „mai liber” într-un context ostil, stăpânit de reflexe totalitare, egalizând vocile. Obsesia eticului alimentează acest impuls justiţiar, punând sub lupă împrejurările. Fireşte, e vorba şi de cazierul epocii, de nuditatea faptelor, de rigorismul moral care ne fixează în maniheism; dar, mai cu seamă, va fi vorba de haloul meditativ dilatând efectele, de imposibilitatea comunicării, de erupţia răului şi căutarea erorilor într-un dialog „eliberator”. Sunt idei care dor şi scriitorul, judecând viaţa, trebuie să depună mărturie. Buzura n-a suportata niciodată rozul. Din observarea realistă a mediilor sociale (învăluită într-un limbaj camusian), din credinţa că scriitorul are obligaţia de „a vorbi sau a striga în numele altora”, romancierul pătrunde într-un univers aberant, înţelegând că adaptarea este o „pervertire etică”. Vrea să afle, din magma mărturisirilor, în monologuri torenţiale, „ce se întâmplă cu noi”, vrea ca omul – înlănţuit de circumstanţe, cum spunea Preda – să nu se piardă, ameninţat de frica oarbă, scufundându-se în moartea psihică.

Cu ani în urmă, Valeriu Cristea intuia la nuvelistul Buzura, când prozatorul, fără a se bâlbâi, făcea, prin Capul Bunei Speranţe (1963), primii săi paşi, tocmai marile calităţi de romancier. Timpul l-a confirmat. Ne întrebam, ieşind din anii negri, ce şi cum va scrie Buzura mai departe; proiectele – recunoştea puternicul romancier – se înmulţesc şi timpul scade. El poate, eventual, acuza criza de timp, nu de subiecte. Mai mult, fibra de ardelean cheamă lucrul temeinic făcut, verticalitatea, demnitatea profesiei. Augustin Buzura s-a luat în serios, fără a gusta gratuităţile bizantine, zeflemeaua sprinţară. Literatura, repetă el, lansează întrebări, nu se dizolvă în trăncăneala spumoasă şi iresponsabilă. Şi din acest punct de vedere, paralela cu Rebreanu e necesară. Dincolo de ecourile rebreniene (să amintim aici doar căutarea jumătăţii, a celor ce simt, rătăcind, că „trebuie să se întâlnească”) vom scrie apăsat că lumea lui Buzura poartă un sigil existenţialist: o lume aleatorie, castrată afectiv, populată de inşi care – sufocaţi de acest prizonierat, crispaţi – vor să se afle, „spărgând” cercurile singurătăţii, aflând izbăvitoare refugii. Fire analitică, chinuită de întrebări, Augustin Buzura imprimă o turnură poliţistă epicului; dar gustul pentru senzaţional, scenariul palpitant nu diluează mesajul. A scrie înseamnă un „exerciţiu de supravieţuire”, posibilitatea de a pune, astfel, degetul pe rană, incriminând tăcerea laşă, domnia fricii, surogatul de viaţă. Or, Buzura n-a ţinut cont de capriciile modei. Încăpăţânat, interesat de „introspecţia dureroasă”, el pune în pagină spovedaniile celor care refuză narcotizarea conştiinţei, radiografiindu-şi frica şi eşecurile; sperând, cu tăria luminoasă a celor vulnerabili, la resurecţia morală. E mare nevoie acum, într-un climat tulbure, de aceste obsedante întrebări şi căutări. Şi de un astfel de scriitor „demodat”, pentru care ţara, istoria, demnitatea nu sunt negociabile.

Considerat, îndreptăţit, un iluminist ardelean (cf. Răzvan Voncu), romancierul Buzura, vădind tenacitate şi francheţe, vrea, prin tot ce scrie, să depună mărturie. Neconcesiv, intransigent, „lipsit de făţărie” (cum constatase N. Steinhardt), prozatorul nu vânează efecte stilistice, bolnav de metaforită. Şi, negreşit, şi opera sa publicistică răspunde aceloraşi comandamente, fiind „un complement natural al celei literare”, cu consecinţe palpabile în creaţia romancierului, „oglindindu-se reciproc”, remarca acelaşi Răzvan Voncu. Tot radicalismul moral îi prezidează anagajamentul publicistic, acum vituperant, într-o ţară bolnavă, vândută, foind de eurolichele. Nici vii, nici morţi (2012), acuză – mai apăsat – oboseala, deruta, inutilitatea (până la urmă) acestor ieşiri la rampă. Dar Augustin Buzura, ne previne, scrie pentru a se salva pe sine. Dintotdeauna însă de acută actualitate, cu riscul (pericolul) de a rămâne romane „de epocă”, cărţile sale, aşteptate cu mare interes, radiografiau culpa morală.

Firesc, traversând „anii tensionaţi”, proza sa interfera eticul cu psihologicul, impresionând prin vigoarea analizei. Intenţionând „cicluri”, acoperind o secţiune în social, Buzura testează, deopotrivă, condiţia omului în Istorie şi lupta lui cu Destinul. El pare a spune, în cărţile sale, „cam acelaşi lucru” (cum se explica într-un interviu), schimbând însă mediile şi personajele. Este important să observăm că acest rigorism moral, încorsetând câteodată personajele, conducând la pierderi în planul trăirii (cum nota, cândva, G. Dimisianu) este însoţit (şi, desigur, fortificat) de propensiunea spre un realism integral, dur, alungând rozul. Preocupat de idei, încadrând imperativul etic, scriitorul depune mărturie; dar el este, în aceeaşi măsură, şi setos de a şti, dovedind o invidiabilă capacitate de absorbţie. Este mereu în priză, interesat de „avanposturile cunoaşterii” (având o formaţie medicală), în fine, înţelege că slăbirea ritmului ar însemna ieşirea din cursă.

Devotat literaturii ca puţini alţii, Buzura a probat, de-a lungul anilor, o consecvenţă esenţială. Idealul său a fost şi a rămas cel de a spune adevărul. Astfel, pagina sa, aridă şi densă, se încarcă de gravitate şi radicalitate. „Dacă ţi se dă hârtia liniată, scrie printre rânduri” – nota, undeva, Jimenez. Citat de Buzura, îndemnul de mai sus i-a direcţionat scriitura, conjugând impulsul confesiv cu elanul justiţiar. Scriitorul adevărat, afirma răspicat Buzura, nu se poate instala în minciună. De altfel, apropierea (chinuitoare) de adevăr a conferit literaturii – observa romancierul – prestigiu şi căutare. A scrie însemna „a sesiza întrebările vremii, dramele ei” (citim în Bloc notes, 1981). Or, conduita sa literară a dovedit o nealterată calitate morală, ferită de eroisme conjuncturale, oferind – în schimb – o pildă de demnitate cotidiană. Ar trebui să recunoaştem că, până în decembrie 1989, Buzura întruchipa, la noi, o mentalitate singulară. Luptând cu metehnele „bizanţului literar” şi servilismului generalizat, Buzura lupta, concomitent, cu schemele şi clişeele literaturii rozacee (căzând, e drept, uneori, în propriile-i scheme).

Naraţiunea e stufoasă şi cenuşie, târăşte mici istorii care ţin de pitoresc, e sedusă, pe alocuri, de anecdotică, dar, judecând global, trăieşte prin tensiunea ideilor şi încrâncenarea etică. Lăudat, cândva, pentru curaj, citit „pe tăcute”, romancierul provoacă prin paginile dure; ele vor fi plăcut şi cititorului leneş, amator de „fitile”, deşi, hamletian, autorul urmăreşte meandric, la altă altitudine, fluxul memoriei, dezorganizând epicul. Vom recunoaşte, pe urmele lui Eugen Simion, că protagoniştii lui Buzura aparţin unei familii de spirite. Fie că e vorba de inginerul Helgomar David, un maniac al justiţiei, dispărut printr-un „mister intangibil”, fie că o invocăm pe fragila Ioana (Refugii), fie că ne amintim de Cristian din Orgolii (1977) sau de doctorul Bogdan din Absenţii şi chiar de acest Carol din Feţele tăcerii, înfrânţii lui Buzura comunică; îşi retrăiesc existenţele şi încearcă, astfel, o eliberare, vor certitudini şi sunt hărţuiţi de dilemele spiritului justiţiar; sunt conştiinţe în alertă.

Să reamintim că, prin Absenţii, Buzura dobândise o fulgerătoare reputaţie, obţinută „pe cale naturală”, nota Mircea Iorgulescu; dar au urmat interdicţii şi epurări după „lovitura propagandistică” din 1971 (faimoasele Teze din iulie), încât romanul în cauză, deloc luminos, trecut pe lista neagră, i-a asigurat scriitorului şi o faimă politică, fiind căutat avid de cohorta cititorilor. Această dublă notorietate (literară şi politică), deturnată şi exploatată de adversari (până la a-i nega talentul, artisticitatea etc.) a creat, desigur, aşteptări înalte. Iar prozatorul, prin scrierile care au urmat, în contextul unei cenzuri capricioase, „negociind” dur, şi-a onorat blazonul.

Ca mărturie (credibilă) a epocii, propunându-şi, prin cărţi rezistente (valoric), cunoaşterea omului „din interior” (trecut, sub semnul angoasei, prin experienţa înfrângerii), Augustin Buzura raportează asupra adevărului trăit, branşat la „sângele viu al zilei”. Pe bună dreptate, Ion Simuţ constata că ar fi greu de imaginat o carte „de divertisment” sub semnătura lui Augustin Buzura, un intelectual neliniştit, frământat de suferinţele, agresiunile, absurdităţile provocate de o lume rău alcătuită, subjugată de „canonul periferiei”. Firesc, aşadar, ca şi publicistica sa să fie o lectură polemică a realităţii imediate, inventariind eşecuri şi dezamăgiri în lungul şir al decepţiilor. Condamnând improvizaţia, retorica găunoasă şi superficialitatea, vacarmul stârnit, în zodia haosului, de atâtea „mediocrităţi lucitoare”, prozatorul deplânge întârzierea reformei morale. Sperata înnoire, în pofida unor bufeuri reformiste, s-a împotmolit, noii procurori, sub flamura revizuirilor, iubind etichetologia, poartă campanii înverşunate. Poate fi, aşadar, Augustin Buzura un autor „expirat”?

 

*

Nu puţini dintre cei care au comentat amplele desfăşurări epice ale lui Augustin Buzura, dense, masive, problematice, au constatat, fără efort, că opera publicistică este ombilical legată de romanele sale. G. Dimisianu, de pildă, era ferm: „nu-l putem înţelege în totul pe prozator”, spunea criticul, discutând doar exerciţiile prozastice. Cum autorul în cauză se simte răspunzător de fiecare cuvânt scris sau rostit, evident că editorialistica sa este un „complement natural” al prozei. O distincţie se impune, însă. Romanele sale explorează, se ştie, tema trecutului, devenit obsesie; dacă Buzura nu poate scrie neimplicat (a mărturisit, deseori), crezul gazetarului, exprimându-şi franc atitudinea civică, ţinteşte, firesc, prezentul, refuzând, şi el, „crima de a tăcea”.

Volumul Nici vii, nici morţi aduna cronologic editorialistica găzduită în revista Cultura (în intervalul ianuarie 2009 – martie 2012), fiind – observa Angela Martin – un jurnal politic şi cetăţenesc, „opunând adevărul oricărei retorici”. Scriitorul e consecvent. Gazetăria, o spune răspicat, e o profesiune de conştiinţă. Fără ocolişuri sau volute speculative, aşadar, dezinteresat de artisticitate, Buzura vrea să convingă, nu să seducă. Deşi, câteodată, resemnat (aparent), contemplând haosul naţional, crede că „pierde timpul cu editorialele” (v. Ce ar mai fi de vânzare?).
I s-a reproşat că ar fi prea pesimist. Dar lucidul moralist, dezvăluindu-şi fibra transilvană, lansează (dezolat, indignat) judecăţi tăioase, acuzând „anii trişti şi umilitori” traversaţi în postcomunism, „bogăţia” aberaţiilor şi valenţele urii, „cătuşele Istoriei” şi prostia frenetică, în fine, deplânge o ţară bananieră devenită „o mare mahala”, bravii noştri democraţi („ţuţări reciclaţi”, bişniţari politici etc.). Încât ţara, o insulă tristă, căzută în subistorie, a devenit „un rai al suplinitorilor, al inculţilor şi mitocanilor”. Eruptiv, criticismul lui Buzura denunţă „aiureala dâmboviţeană”, „boala de voinţă” (cum ar fi spus D. Drăghicescu), cercetează România reală, mimetismul, somnolenţa socială, „alunecarea oarbă”. Cu un cuvânt slavician, „putreziciunea socială”. Trimiterea se impune deoarece ardelenismul, însemnând seriozitate, gravitate, consecvenţă, e de aflat în fiece rând. Chiar dacă, uneori, Buzura recunoaşte zădărnicia trudei sale scriptice. Implicit, triumful băşcăliei, curajul post-festum al atâtor „sconcşi intelectuali” (bine remuneraţi, e drept), interesaţi de „turismul de cinci stele”, profesând – intimidant – anticomunismul cu faţă bolşevică (devenit „copyrightul unei secte”). Adică, acele „nulităţi recompensate” (cum zicea Eminescu), îndobitocind telenaţia română. Adevărul rostit, strigat, în numele radicalismului moral aparţine unui maramureşean, venit dintr-o lume „aspră şi exigentă”. Inevitabil, foiletonismul său răsfrânge aceste comandamente, blamând nepăsarea generalizată.

Cărţile lui Buzura sunt lungi meditaţii despre eşec şi ratare, aparţinând unui scriitor care îşi asumă, integral şi responsabil, problema umanului. Masive, de fervoare etică, dizertaţională, suspectate de statism, romanele lui Buzura par, s-a spus, nişte blocuri epice; ceea ce nu înseamnă că prozatorul sacrifică jocul nuanţelor. Ca dovadă, preocupat de relativizare şi detaliere, Buzura îşi oferă – constata I. Vlad – variaţiuni analitice; ceea ce s-a numit stilul Buzura nu priveşte eleganţa frazei, ci gravitatea interogaţiei. Cărţile sale nu servesc ventilaţiei mentale, nu sunt cărţi „ale stomacului”. Autoanaliza, de o inevitabilă monotonie, recrează o lume şi pune sub semnul întrebării un destin; aspirând la comunicare, la asumarea lumii, eroii sunt mânaţi de impulsul autocunoaşterii („Ce fel de fiinţe suntem?”), vor să-şi vadă – în oglinzile conştiinţei – limitele. Deşi a fost, şi el, împroşcat cu vorbe rele, Buzura rămâne nu doar un spirit reflexiv, organizând epic un spaţiu al meditaţiei, ci, în primul rând, o conştiinţă morală. Care, cu luciditate dureroasă, explorează „interiorul unei uriaşe răni” (cum însuşi recunoştea) şi se pronunţă cu o impresionantă violenţă a sincerităţii. Cărţile sale sunt un strigăt disperat, în numele foamei de adevăr. „Interzis” după Absenţii, scriitorul s-a radicalizat. Poate că ar fi fost mai concesiv, recunoştea – cu onestitate – dacă nu intervenea acel dureros episod; poate că şi-ar fi prelungit dibuirile după debut, dacă n-ar fi înţeles, printr-o maturizare bruscă, imperativul implicării etice.

Pentru Augustin Buzura, cel care, în tinereţe, se voia un serios om de ştiinţă, ispitit – ca psihiatru – de situaţii excepţionale / exerciţii de supravieţuire, literatura nu putea fi un azil estetic. Tenace, îndârjit, „Oşanul” e frământat de întrebări şi încearcă să răspundă unor probleme grave, fiind un credibil purtător de cuvânt. Popularitatea incumbă o uriaşă responsabilitate. Pe care Buzura şi-a asumat-o. Cu vervă rece, observa M. Iorgulescu, prozatorul n-a agreat scriitura oblică; ca editorialist, condamnă ferm spiritul tranzacţional, amnezic, descifrând „alfabetul democraţiei şi al libertăţii”. Fie întorcându-se la epic, precum în Recviem pentru nebuni şi bestii, un mare roman al tranziţiei (cf. Tudorel Urian), după ce i se cântase „prohodul literar”, fie pronunţându-se jurnalistic, răspicat şi indignat, asupra agendei care încarcă „peştera de acasă”, întrebându-se dacă mai există, oare, români în România? Şi constatând, pe urmele lui Gherea, că cea mai mare revoluţie la noi ar fi aplicarea legilor. Visând, în haos reformist, la un proiect de ţară pe termen lung şi notând, mâhnit, că spusele marelui Rebreanu, angajând „vremea temeliilor”, sunt, din păcate, la fel de valabile şi azi.

Prizat, îndeosebi, foiletonistic şi elogiat (cu o notabilă excepţie: C. Regman), „clinicianul” Augustin Buzura invită şi la o lectură metacritică, cum se încumeta Sorina Sorescu (Aius Printed, 2014), notând că volumele lui Buzura sunt „un experiment mereu reluat”. Evident, formaţia de psihiatru îl încarcă cu o responsabilitatea sporită, veghind ca, într-o societate totalitară, memoria să nu fie ştearsă. Şi critica nouă, prin câteva voci deja de autoritate, crede că romanele lui Buzura, fără happy-end, cu „dedesupturi parabolice”, rezistă. Iată, Vocile nopţii, ca „titlu de vârf” într-o săracă literatură muncitorească (ca valabilitate estetică) pare noilor cititori un proletarian roman existenţialist (cf. Paul Cernat). Provocată de realitate, integrala Augustin Buzura înfățișează trudnic, chinuit o epopee a suferinței într-un sistem totalitar, construind o antiutopie. Romanele sale, dificile la lectură și, paradoxal, cu uriaș succes de public în epocă, erau o spovedanie cu rol cathartic, aveau o valoare tămăduitoare, „curativă” și angajau o lucidă responsabilitate civică, împiedicând „ștergerea memoriei”. Fiindcă, pentru Buzura, scriitorul, incapabil de indiferență, semnând texte „de atitudine”, era o instituție și trebuia să depună mărturie. Adevărul, afirma răspicat prozatorul, „oricât de incomod, nu poate face rău semenilor”. Iar actul creator, imitând divinitatea, înfruntă tragismul existenței și dă sens vieții, așteptând „noaptea cea lungă”. Asemuit cu o pasăre de pradă, el, scriitorul, „nu se poate desprinde nici chiar în somn de meseria sa”. 

Cu o cotă în scădere acum, Augustin Buzura, un om fundamental bun, vădind „o tristețe nativă ținută în lesă, filtrată”, nota o „Buzura de adopție” (Daniela Zeca Buzura), adună reproșurile criticilor esteți și a celor disidenți, deopotrivă. Dar într-un trist editorial, la moartea scriitorului (v. „România literară”, nr. 30-31/14 iulie 2017, p. 3), N. Manolescu recunoștea că „niciun romancier n-a mers atât de departe în critica sistemului”.

Notă:

1 Distins, în ianuarie 1971, cu premiul Uniunii Scriitorilor, romanul Absenții a fost retras, câteva luni mai târziu, din circuitul public printr-o circulară a Consiliului Culturii (15 iulie), aflat, în faimoasa listă a lucrărilor „nocive”, pe poziția a doua. Cum circula zvonul că Buzura lucra la un alt roman, aducând sistemului critici „mai tari” decât în Absenții, în Planul de măsuri privind lucrarea operativă a scriitorului se menționa drept sarcină „prevenirea publicării”. În pofida impasului sufletesc, a spaimei că nu va mai putea publica, A. Buzura era convins că se afla „pe drumul cel bun”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog