Petre Țuţea – filosof şi literator

1

Locul naşterii lui Petre Ţuţea este comuna Boteni, aşezată pe o parte şi alta a pârăului Argeşel, în ţinutul Muscelului, astăzi judeţul Argeş, la 14 km sud de Câmpulung – vechea capitală a Ţării Româneşti.

Părinţii lui s-au numit Petre Bădescu (1859-1925) şi Ana Simon Oprea Ţuţea (1885-1960). Talăl a fost preot de mir şi, la rându-i, fiu şi nepot de preoţi greco-ortodocşi, cu ascendenţă ţărănească, de origine română. Absolvise seminarul de la Curtea-de-Argeş, fiind cu o puternică personalitate, portretizat de I. Ionescu-Boteni (vol. Din satul nostru, Bucureşti, 1908), şi având o viaţă trecută printr-o degringoladă dramatică. Murindu-i soţia, rămase cu o fiică minoră, ulterior, căsătorită cu un ţăran din Nămăieşti-Muscel. Preotului îi era interzis prin canon să se mai căsătorească. Mai târziu, când şi-a pierdut un picior într-un accident stupid (1910), este pensionat fortuit din cauza altui canon, la fel de draconic. De aceea, s-a însoţit fără cununie cu Ana Ţuţea, fiică de ţărani săraci localnici, analfabetă, căreia i-a trecut toată averea mobilă şi imobilă (1906). Primul lor copil a fost Petre (n. 6 octombrie 1902), care va avea şapte surori şi fraţi, doi decedând la vârsta copilăriei, iar doi fraţi şi o soră mai trăiau în 2002.

Numai unul va fi bacalaureat de liceu, licenţiat în drept, decorat cu „Steaua României”. Ceilalţi au rămas la nivelul absolvirii şcolii primare. Nepoţii de fraţi şi surori au, în majoritatea lor, studii superioare (medici, ingineri).

Şcolaritatea lui Petre Ţuţea se desfăşoară în satul natal (şcoala primară), la Câmpulung (gimnaziul) şi Cluj (liceul, 1923; licenţă în drept, 1927; doctorat în drept administrativ, 1929). Dovedeşte calităţi deosebite în toţi anii de studii, bucurându-se şi de profesori de excepţie.

Este notar (la Pui, în judeţul Hunedoara), redactor la diverse publicaţii clujene naţional-ţărăniste, după care se stabileşte în Bucureşti, colaborând la revista „Stânga” (1932-1933).

Ocupă un post de funcţionar superior în Ministerul Industriei şi Comerţului, Direcţia Comerţului Interior, pentru Agenţia Comercială din Berlin (examen, 1 martie 1933), unde îşi va începe activitatea ca demnitar, după un an fiind rechemat în ţară pentru a i se încredinţa misiuni delicate în Direcţia Comerţului Interior. Vorbea fluent limbile germană şi franceză. Şi-a făcut prieteni în lumea intelectuală a Capitalei, devenind celebru prin cunoştinţele sale enciclopedice şi temeinic însuşite, prin originalitatea expunerii sale. Editează Manifestul Revoluţiei Naţionale (1935), împreună cu un grup de simpatizanţi în frunte cu Sorin Pavel, coautor al fulminantului Manifest al „Crinului Alb” („Gândirea”, 1928), coagulant al mişcării generaţioniste interbelice. Colaborează la ziarul „Cuvântul” (1938), condus de contestatul Nae Ionescu. De-a lungul anilor, a ocupat diverse funcţii de execuţie şi reprezentare în acelaşi minister. În timpul guvernării lui Gheorghe Tătărăscu (3 ian. 1934-28 dec. 1937), a făcut parte din Comisiile Naţionale de Încheiere – la Berlin (23 martie 1935) şi Moscova (15 iulie 1935) – de Tratate Comerciale-Culturale cu Germania şi URSS, iar la Tel-Aviv (1936) a pregătit Pavilionul României la Târgul Levantului. Dovedind competenţă şi un simţ diplomatic şi comercial cu mandatarii omologi din străinătate, Mareşalul Ion Antonescu i-a interzis înrolarea pe front. La 12 aprilie 1948, este arestat şi condamnat la doi ani detenţie (făcând cinci!), fiind acuzat de a fi fost pro-naţionalist.

Este liber, de la 29 mai 1953, dar mereu aflat sub observaţia tovarăşilor ofiţeri ai Securităţii, trăind din expediente, fiind tolerat într-o încăpere insalubră de către o verişoară. Este ridicat din nou, la 22 decembrie 1956^;, cu prilejul Revoluţiei Anticomuniste din Ungaria, judecat şi condamnat la pedeapsa de optsprezece ani muncă silnică şi opt ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, fiind eliberat la 1 august 1964. Avea 62 de ani şi executase în total doisprezece ani, zece luni şi şapte zile de detenţie pe motive politice. Va primi ajutor minim de supravieţuire din partea Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale. Devine pensionar al Uniunii Scriitorilor, cu concursul direct al lui Al. Andriţoiu şi Zaharia Stancu (1968), având acces la restaurantul-cantină al acestei bresle.

Începe să-şi însemne gândurile pe hârtie la început singur, pe urmă cu ajutorul unor prieteni mai tineri sau foarte tineri. Scrisese, până la 17 mai 1968, nouă dialoguri filosofice şi un tratat asupra teatrului seminar – concept propriu asupra lui Dumnezeu, a Naturii şi a Omului. Două dintre ele (Bios şi Eros) şi tratatul vor fi editate integral postum, iar fragmentar vor apare în revista „Familia” din Oradea (1968-1969), datorită lui Al. Andriţoiu. Tovarăşii ofiţeri ai Securităţii nu l-au slăbit din observaţie, făcându-i imposibilă publicarea lucrărilor, confiscându-i-le de câte ori au avut prilejul. Fusese un paria al regimului totalitarist şi totuşi un guru ascultat chiar şi de zeloşii lui paznici partinici.

După decembrie 1989, i se face o presă favorabilă, personalitatea lui devenind de notorietate publică. Radio-ul şi Televiziunea Română Liberă, publicaţii independente de pe întreg cuprinsul ţării îi oferă spaţii largi în emisiunile şi paginile lor, luându-i interviuri, declaraţii, pronosticuri ori reproducându-i lucrările obţinute de la diferiţii lor deţinători. Apar la lumină noi lucrări originale ca mod de abordare a problemelor fundamentale ale vieţii şi spiritualităţii.

Decedează, la 3 decembrie 1991, pe un pat de spital din Bucureşti.

Explozie de carte semnată de Petre Ţuţea, în anul 1992. Apar, de asemenea, neîmblânziţii detestatori: abili, abilitaţi, casaţi.

Petre Ţuţea reprezintă intelectualul român intransigent care nu a cedat spiritual şi etic pasiunilor totalitarismului, iar opera sa constituie o contribuţie originală pentru cultura românească.

2

Filosofia lui Petre Ţuţea desprinsă dintr-o conştiinţă naţională originală se întemeiază pe viziunea religioasă creştină asupra naturii şi societăţii umane, fixând locul şi rolul omului în cosmos într-o dimensiune axiologică dominantă de o ierarhie proprie de valori şi sensuri universale concentrată în formula triadică: Dumnezeu-Natură-Om, în care, Dumnezeu este autorul creaţiei. Natura – creaţia însăşi, iar Omul – fiu, partener şi interpret al Naturii, autor al creaturii, creaţia fiind eternă (eternitatea însemnând „timpul pur”, la Goethe), iar creatura fiind evolutivă. Gândirea sa filosofică constă dintr-un ansamblu de propoziţii ontologice şi gnoseologice necesare fundamentării filosofiei nuanţelor, de esenţă creştină, care, prin problematica complexă a acestui sfârşit de mileniu, consacră un spaţiu dens teoriei cunoaşterii, eticii şi esteticii finalităţii creaţiei divine, respectiv Naturii şi Omului.

„Filosofia nuanţelor, scrie Petre Ţuţea în eseul cu acelaşi titlu, ne arată ambiguitatea expresiilor şi golul sistemelor şi, în dublul proces al amplificării şi simplificării, în căutarea unităţii şi diversitate sau chiar a unităţii absolute, încearcă, în formularea judecăţilor, realizarea preciziei prin cele mai potrivite semne.”

Critica adusă ambiguităţii termenilor şi golului sistemelor filosofice obiective/subiective este făcută cu argumente indubitabile, pornind de la structura aceluiaşi triunghi menţionat: Dumnezeu-Natură-Om. Descompunerea întregului ansamblu de teorii expuse de Petre Ţuţea în scrierile sale, de-a lungul vieţii, parte încă nepublicate, dovedeşte comuniune de vederi fie în căutarea unităţii în diversitate, fie în cea a universalităţii absolute, preocuparea lui principală constând ca, prin precizia termenilor/semnelor, de unde lungile liste de echivalenţe eventuale, semiotice ori formalizate, să producă pătrunderi în esenţa conţinutului spiritualităţii creaţiei divine.

Filosofia nuanţelor este metateoria lui Petre Ţuţea asupra ansamblului de teorii fundamentale de acelaşi ordin reunite: teoria determinării (T1); teoria interdeterminării (T2); teoria haosului (T3); teoria impasului (T4); teoria încremenirii (15), precum şi alte teorii (numite de el filosofii).

În enunţarea teoriilor enumerate, Petre Ţuţea are în vedere dispunerea claselor de propoziţii/judecăţi într-o anume organizare logică, gnoseologică, chiar pragmatică, încât definirea metateoriei se confundă, uneori, cu studiul teoriei propriu-zise. Dar de fiecare dată face precizarea asupra naturii speciale a sistemului prin denumirea însuşirilor şi relaţiilor ca determinări inconfundabile, deşi există o posibilă unificare a acestor mulţimi în structura sistemului respectiv de entităţi/obiecte. De remarcat că, la rândul lor, teoriile sunt concepte/judecăţi, clase de concepte/judecăţi, operaţii cu concepte/judecăţi, iar operaţiile şi relaţiile se fac între concepte/judecăţi, clase de concepte/judecăţi etc., teoriile fiind în permanentă mişcare/constituire, la fel operaţiile, relaţiile, procesele, însă încheierea se produce totdeauna de la modul conceptual la cel semantic ori sintactic, pentru a fi evitat eclectismul. Ar fi mai multe de subliniat în ceea ce priveşte sistemul teoretic, relaţia de interferenţă, dar şi proprietăţile de categoricitate, completitudine, consistenţă/necontradicţie, decidabilitate, dualitate, independenţă, necesare aprofundării demersului conceptual.

Să revenim la descrierea teoriilor componente filosofiei nuanţelor:

T1. Teoria determinării, teoria binară (ştiinţifică, filosofică sau mistică), care constă din: 1. capacitatea omului de a provoca apariţia/dezvoltarea unei entităţi, cu toate urmările conjuncturale (stabilire de însuşiri şi clasificarea lor, calcularea/deducerea unor finităţi dintr-o bază de date, convingerea de a lua o hotărâre anume, precizarea sensurilor cuvintelor etc.) şi 2. imposibilitatea omului de a ieşi din starea nativă. Termenul de determinare este cel consacrat de logică sub denumirea de specie infimă/noţiune individuală, în filosofia dialectică fiind posibilă ambivalenţa pozitivă/negativă a unei entităţi. Determinismul ca teorie a conexiunii universale a lăsat urmări insalubre în aprecierea vieţii sociale (determinismul social), conducând la teoria extremistă de „exercitare a acţiunii conştiente, creatoare, constructive de transformare revoluţionară a societăţii”, opusă celorlalte determinisme, expediate până de curând ca fiind simpliste şi eclectice (determinismul geografic, demografic, biologic/rasist, tehnologic, psihologic etc.), eludată de Petre Ţuţea printr-o singură trăsătură de condei: „este legitimă voinţa neclintită a omului de a cunoaşte cauzele lucrurilor sau cauzele unice”.

T2. Teoria indeterminării este desprinsă din teoria cuantelor a lui Max Planck (1900), care ignoră construcţia universului fizic al categoriilor kantiene şi „păstrarea ei undeva în pod, fiindcă s-ar putea să aibă vreo utilitate cândva” (Petre Ţuţea), prin introducerea termenilor de actualitate şi indeterminism. Dar indeterminismul, aşa cum l-a fundamentat D. Hume sau, în reluare, mai târziu, prin exagerarea raporturilor cauzate din experienţă, cum au procedat neopozitiviştii „Cercului vienez”, respectiv, R. Carnap, L. Wittgenstein, H. Reichenbach şi Moritz Schlick (ultimul, urmaşul la catedra de ştiinţe inductive a lui E. Mach, fiind citat de Petre Ţuţea în sprijinul eternei schimbări a lumii), nu se opune determinismului în cazul de faţă. Indeterminismul este o apreciere aproximativă a subiectului cunoscător, fapt pentru care acesta „se mişcă între spontaneitate în natură şi întregurile întâlnite, exterioare omului, parţial cognoscibile, indefinizabile sau, mai exact, inexplicabile” (Petre Ţuţea).                                                       

T3. Teoria haosului (la greci, însemnând „începuturile lumii” şi „abis”, la romani, atât „începutul”, cât şi „sfârşitul lumii”, dar şi „iad”, iar, la  români, sensul figurat este de „confuzie, dezordine, neorânduială”) este invocat de Petre Ţuţea ca o logică a naturii, a unei ordini raţionale universale, căci, altminteri, nu se poate explica legea efortului minim în procesele naturii, formulată de fizicianul francez Augustin Fresnel (1788-1827), descoperitorul teoriei ondulatorii a luminii. Mitul haosului primordial, asemenea raţiunii universale a stoicilor, a teleologiei aristotelice şi haosului nietzschenian, este incompatibil teoriei haosului lui Petre Ţuţea.

T4. Teoria impasului/fundăturii invocă starea de antinomie/aporie în procesul cunoaşterii, mişcării şi existenţei fie prin absolutizarea unor limite, fie prin pierderea controlului unor trepte de limbaj în cursul argumentării, fapt pentru care este recomandată filosofarea aporetică, inspirată de „realismul critic” al lui Nicolai Hartmann, pentru a depăşi insolubilul în modul de abordare a cunoaşterii teoretice şi a acţiunii pragmatice. Impasul lui Petre Ţuţea nu are însă nimic comun cu dificultăţile logice din paradoxurile lui Zenon din Eleea privind caracterul contradictoriu al cunoaşterii, existenţei şi mişcării (de pildă, Achile şi broasca ţestoasă, Dihotomia, Săgeata şi Stadionul), nici cu contradicţiile  din cele patru perechi de teze ale deosebirii dintre „lucrul în sine” şi „fenomen”, cu care îşi fundamentează Immanuel Kant filosofia, în Critica raţiunii pure. Soluţiile definitorii ale lui Petre Ţuţea rezidă în definiţia dată Omului: „ghem de întrebări”, fixate în lucrarea Teatrul seminar (Bucureşti, Vestala Alutus, 1993), în „cunoaşterea extatică a lumii sensibile, un fel de trecere la limita investigării exacte”, formulare preluată de la Ion Barbu (Rimbaud, în Pagini de proză, EL, 1968, p. 109, 115). Dacă Aristotel a expediat paradoxurile ca sofisme, Chrisippos – ca propoziţii fără sens, iar, în Evul Mediu – ca simple jocuri de raţiune (piatra de încercare pentru capacitatea de analiză şi rezolvare), începând din secolul trecut, paradoxurile/aporiile/antinomiile au devenit obiectul de studiu al matematicii şi logicii. Petre Ţuţea le invocă pentru cazurile de viaţă creştină.

T5. Teoria încremenirii priveşte idealul împlinirii majore: perfecţiunea unităţii absolute ca „îngheţare”, „curmarea oricărui proces dialectic”, care „nu poate fi formulată decât în judecăţi negative”. La primitivi, imaginea ori metafora nu funcţionează, pentru că spiritul lor este imperfect, neputincios de a ajunge la abstracţii. În Elada clasică, pentru Parmenide absolutul şi realul aveau caracter negativ: nenăscut, nemişcat, fără-sfârşit etc., iar pentru Heraclit, mişcarea era un fluviu infinit. Artistul modern, dimpotrivă, preferă mişcarea spiritului în zone tabu: absurdul, visul, fantasticul, din nevoia de a proteja viul de „schemele tiranice ale unei raţiuni formulate”. De aici, preferinţa gânditorului nonconformist de a cultiva paradoxul şi obscurul, în scopul de a decripta imposibilul, unica explicaţie a existenţei umane întru „păstrarea libertăţii într-un univers în care suntem înlănţuiţi”.

Astfel, se poate constata că, la Petre Ţuţea, teoriile nu sunt doar simple ansambluri de propoziţii/judecăţi ori sisteme informaţionale, tratate concentric într-o erudită dezvoltare de cantităţi de informaţii esenţiale pentru a servi scopurilor particulare/secundare, ci o dezvoltare arhitecturală, de la teorie la metodă, şi, în final, la acţiune practică/intelectuală. De la metoda euristică, permanent întâlnită, la punerea în problemă a teoriei, şi până la întrepătrunderea de metode care mai de care mai independente şi clase de metode, cu excepţia metodelor specioase (algoritmice, matematice etc.), vom întâlni în construcţia teoriilor proprii şi demolarea celor lipsite de veridicitate, toate celelalte, cu preponderenţă metoda limbajelor simbolice şi axiomatice, dar şi cea a formulării. Singur o declară: „Această filosofie a nuanţelor ne poate pune în prezenţa realului total, substanţa împletindu-se cu întâmplarea, plăsmuirile închipuirii cu construcţiile raţionale”. Aşa se explică defalcarea pe care o face nuanţei, acesteia subliniindu-i-se nota predominant cromatică, tendinţa de simplificare a spiritului universal, ideea limită şi principiul actualităţii heraclitice. Aceste aspecte teoretice pot fi descrise, incluzându-li-se termeni specifici: raţiune, gust, mişcare, schimbare, limită, combinare, degradare, simplificare, precizie, expresie, subiect şi obiect.

Aspectele teoretice şi termenii enunţaţi ne ajută să conturăm explicit rostul filosofiei lui Petre Ţuţea: „Crearea nuanţei este rodul neliniştii produse de setea de frumos, de bine şi de adevăr şi de noul veşnic neliniştitor”. Totodată, să înţelegem că filosoful nu-şi exclude demersul dintr-un sistem logic.

Dezvoltarea teoriilor sale în cadrul structurii unui sistem logic este văzută ca fiind implicită, atât în eseul care a fost inclus în această carte, cât şi în tratatul de antropologie creştină, Omul (vol. II, Timpul, Iaşi, 1993), asupra căruia nu ne mai oprim în excursul, nostru.

Dar structurarea sistemului ca întreg logic este concepută cu un limbaj adecvat de la temă la temă, relaţiile semiotice de bază (expresia-obiect, expresia-acţiune şi expresia-componente) umplând liste întregi de cuvinte-termeni, adevărate vocabulare speciale, cu caracter semiotic, asemănătoare exprimării nominale. Petre Ţuţea face de fiecare dată precizările necesare pentru descifrarea structurii expresiilor şi relaţiilor formale dintre expresii; numind raporturile dintre expresie şi obiect ori relaţiile dintre expresii în funcţie de relaţiile cu obiectul, totul în raport de utilizarea şi eficienţa lor. Traductibilitatea limbajului natural în planul limbajului mixt (formalizat, constant şi simbolic) este făcută cu mare subtilitate, dovedind stăpânirea construcţiilor semiotice. Aşa se şi explică  „didacticismul” lui în a insista aproape agasant în fixarea sensului exact al noţiunii urmărite, printr-o reinterpretare a conţinutului cognitiv iniţial, asemenea, de pildă, lui David Hilbert în fundamentarea geometriei. Astfel, conceptele de valoare şi adevăr capătă alte extensii, stăpânind cu fineţe toate meandrele procesului revitalizării dogmelor fundamentale ale religiei creştine.

Oricât de disparate, ca tematică, ar părea celelalte eseuri faţă de cel care dă titlul volumului, dezvoltarea fiecăruia în parte are în sine aceeaşi structură ideatică proprie. Este vorba de aspectul emblematic al gândirii originale, în genere, şi cel dinamic, în special, al lui Petre Ţuţea, care, în peisajul filosofiei naţionale române, rămâne o personalitate distinctă, unică prin subiectele atacate, dar şi prin modalităţile de interpretare inedite şi finalizările filosofice neaşteptate.

Chiar în cazul în care eseurile au fost întrerupte brusc, cum sunt Alchimia medievală creştină şi Bătrâneţea, structural ele reuşesc nu numai să contureze un punct de vedere personal în raport cu tema tratată, ci încheierea subită pare a fi mai mult o figură de stil, un suspans de maestru, mascat discret cu un „va urma” niciodată acoperit textual. În schimb, altele două, intitulate Suveranitatea poporului român şi Franţa şi România, schiţe ale crezului politic, deşi scurte ca întindere textuală sunt dense în conţinut şi profunde în concept.

La acestea din urmă, dimensiunea axiologică este evidentă, introducând clarificări în ordinea sensurilor şi valorilor şi, totodată, propunând alte ierarhii de valori şi sensuri decât cele cunoscute în conştiinţa şi în practica umană. Principiile filosofiei politice aplicate de Petre Ţuţea în cele două eseuri reprezintă fie o reacţie împotriva tendinţelor totalitariste, acaparatoare geopolitic a suveranităţii naţiunilor mici de către cele mari, fie un mod de abordare extrapolitologic a relaţiilor dintre două naţiuni bazate pe conceptul respectului reciproc. Astfel, este oferită o matrice alternativă a unor strategii de teoretizare politică, prin excelenţă interdisciplinară, filosofia politică fiind o disciplină de graniţă, o metapolitică – reflecţie filosofică asupra vieţii politice. Dar modul de abordare al lui Petre Ţuţea este o reacţie reflexivă împotriva scientismului arid şi agresiv, care a desconsiderat aportul gândirii politice a trecutului prin reducerea filosofiei politice la voinţa unei singure persoane: conducătorul statului şi nu unor principii verificate – voinţa şi destinul naţiunii.

Eseul/recenzie dedicat lucrării lui Aldous Huxley The Perenhial Philosophy (1946) este un model de interpretare în sens creştin a unui demers de împăcare a filosofiilor.

Titlul cărţii eseistului englez este împrumutat de la filosoful Augustinus Steuchus Eugubinus (1497-1548), care, în lucrarea sa De philosophia perreni (Lion, 1540; ed. II, 1542), a susţinut existenţa unei filosofii omogene, „filosofia eternă/veşnică”, prin împăcarea tuturor sistemelor şi a întregii activităţi filosofice dintru începutul tuturor timpurilor şi până la el. Prin analiză, Eugubinus constată existenţa dintotdeauna a unui principiu creator al filosofiei în genere – mens „intelectual”, datorat lui Summum Bonum „binele total/etern” prezent fără excepţie în operele fiecărui filosof, ca proles divina „rod divin”. Constatarea lui Eugubinus, asemenea predecesorului său, florentinul Marsilio Ficino (1433-1499), în De laudibus philosophiae (Despre elogiile filosofiei), se referă la un principiu comun filosofiei de la antici la scolastici – principiul creator al minţii, intelectului, mens angelica –, existând un principiu suprem – gândirea (mens mentium „inteligenţa inteligenţelor”), din care a radiat intelectul uman. (Ulterior, expresia latinei medievale philosophia perennis a fost larg folosită cu referire la filosofia clasică postscolastică a lui Nicolaus Cusanus (1401-1464), Rene Descartes (1596-1650), Gottfried Wilhelm Leibniz (1464-1716) ş.a. precum şi de constantă problematică şi tematică a tuturor filosofiilor).

În ceea ce îl priveşte pe Aldous Huxley, el discută „filosofia eternă”, menţionându-l pe Leibniz, dar şi experienţele indiene şi budiste.

Petre Ţuţea, definind încercarea filosofică a rafinatului critic englez drept un „amalgam filosofic”, combate scepticismul acestuia şi interferenţele budiste cu cele creştine catolice şi presbiteriene, neîncrederea în oameni şi în posibilităţile lor, prin anularea argumentată a acestei concepţii distructive. Credinţa în Iisus, în dubla sa existenţă – de Fiu al Domnului şi de fiu al omului – constituie pentru filosoful român coloana vertebrală a optimismului său indubitabil, religiozitatea perenă a întregii lui gândiri ancorată în realitate.

3

Dincolo de cunoaşterea proceselor originare aflate în creaţia divină, respectiv cunoaşterea Naturii însăşi, Petre Ţuţea a avut o preocupare atentă în a înţelege şi a aprecia un gânditor, adică Omul însuşi, dar nu oricum, ci în intimităţile construcţiei conştiinţei acestuia, a unor anume termeni: conştiinţa teoretică la zi şi măsura ei, căutarea, descoperirea şi invenţia, descoperirea şi inducţia, cunoaşterea şi respectarea proprietăţii termenilor, conştiinţa valorii formelor lumii sensibile, umanism-umanitarism-omenie-animalism-spiritualism suită de idei, conştiinţa teoretică a aporiilor, calofilia şi subiectivismul. Sunt termeni/limită în a-i prezenta profilul spiritual al lui Aristotel (383-322 î.Hr.), marele filosof al Antichităţii helene, făcând precizarea: „Eu nu am o poziţie antimodernă/.../, fiindcă doresc ca omul să devină stăpân raţional al naturii”. Subiectul îi va fi drag şi îl va dezvolta teoretic în cartea cu acelaşi titlu: Omul, tratat de antropologie creştină (Iaşi, Timpul, Vol. I-II, 1992-1993); în primul volum (Problemele sau cartea întrebărilor), Petre Ţuţea a ţinut seamă de a ierarhiza temele/problemele componente teologiei, filosofiei, ştiinţei, artei şi tehnicii, luate ca întreg şi ca părţi separate, încercând să delimiteze viziunea creştină asupra acestora, definind creaţia umană homo res sacra homini „omul este un lucru sfânt pentru om”; în volumul al doilea (Sistemele sau cartea întregurilor Logice), precum şi în următoarele, a tratat sistemele logice, stilurile, disciplinele şi dogmele, cu scopul mărturisit de a realiza conceptul despre Om, în genere, parte intrinsecă a triadei/triunghiului filosofiei lui religioase: Dumnezeu-Natură-Om.

Profilul dedicat lui Aristotel este restrictiv, întrucât autorul român se referă numai la concepţia estetică a Stagiritului, decupând-o din opera acestuia, cu incursiuni sugestive în evoluţia aristotelismului de la începuturi (şcoala peripatetică) şi verigile de legătură, epocile arabă, iudaică şi scolastică ale curentului, precum şi a neoaristotelismului, reflexul renascentist, pentru a stabili, în concepţie proprie, sensul autentic al operei aristotelice. Este un tur de forţă care îl caracterizează pe filosoful român, într-un efort intelectual original ca deschidere şi consistenţă a argumentării, în cuprinderea trăsăturilor esenţiale ale esteticii aristotelice.

Celelalte profiluri/portrete, dedicate lui Aurel Baranga, Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade şi Petre Vancea, urmăresc aceleaşi coordonate de stabilire a caracteristicilor definitorii ale individualităţilor respective, prin sublinierea unicităţii, singularităţii şi specificităţii operelor de artă şi ştiinţă, ca entităţi de sine stătătoare. Doi dintre ei i-au fost prieteni apropiaţi (Mircea Eliade şi Petre Vancea), pe alţii doi i-a cunoscut direct (Aurel Baranga şi Constantin Brâncuşi), cu toţii fiind diverşi ca gen, expunere şi finalizare a operelor. Tuturor însă le-a studiat opera în perspectivă diacronică, cu observaţii critice: portretul făcut lui Constantin Brâncuşi este mai mult o punere în scenă/regizare, în 1985, a unei discuţii purtate cu marele sculptor, în 1938, decât o înregistrare/rememorare exactă a discuţiei propriu-zise avute cu aproape o jumătate de secol înainte. Puse faţă în faţă, relatarea lui de tip remember şi cea a lui Haig Acterian, realizată imediat de după despărţirea de Constantin Brâncuşi, ne oferă deosebiri de vederi şi nu distorsiuni de fapte. În cazul profilului dedicat lui Aristotel, estetica acestuia este prezentată în racursiu, acel procedeu caracteristic în artele plastice şi arta cinematografică, prin care extremităţile obiectului reprezentat apar apropiate, iar unele dimensiuni, reduse. Căci „o ştiinţă a artelor este greu de conceput, chiar sub forma matematizării, nefiind posibilă fizicalizarea valorilor, Aristotel considerându-le nemăsurabile”. Concluzia: „preţul unei opere de artă este expresia calculatorică şi arbitrară gustului” devine firească în viziunea lui Petre Ţuţea.

În profilul creionat lui Aurel Baranga nu se poate constata numai o anume metodă, ci mai întâi trebuie subliniat prilejul ce i s-a oferit lui Petre Ţuţea de a fi publicat, întrucât, din martie 1969, până la data apariţiei acestui portret, martie 1972, nu văzuse lumina tiparului niciun rând de-al său. Aşa se face că, sub cupola prezentării operelor acestui „simplu grefier al vremii sale”, cum îşi „spune strălucitul dramaturg”, Petre Ţuţea dezvoltă propriile păreri asupra artei teatrale, apelând la sentinţele lui Sainte-Beuve, Nietzsche, André Gide, Dostoievsky, Schiller, Hegel, Jean Santeuil, Dante, după cum apar aceştia citaţi în cursul portretizării. Dramaturgia şi conversaţiile cu Aurel Baranga i-au servit lui Petre Ţuţea, de după paravanul hiperbolelor („strălucitul dramaturg”, „aspectul clasic al dramaturgiei sale”, „observator generos al desfăşurărilor omeneşti” etc.), canavaua/etamina pe care să-şi brodeze propriile idei despre teatru, în general, despre teatrul seminar – concepţia sa despre lume şi teatru.

Pentru Constantin Brâncuşi profilul schiţat este remember, căci Petre Ţuţea refiltrează întâlnirea cu Brâncuşi prin perspectiva viziunilor personale de la anii senectuţii. Discuţia avută cu genialul sculptor rămâne ca un fundal, o cadră patinată de vreme, cu contururi încă întregi, o fotografie de epocă. Martor este memorialul lui Haig Acterian. La acesta, convorbirea este vie, lipsită de intervenţii post-datate, în măsura în care a  reuşit să reproducă din memorie un timp pierdut în sens proustian.

Profilul lui Mircea Eliade nu este un simplu expozeu, ci o lucrare care depăşeşte condiţia consacrată a unui eseu propriu-zis (fr. essai „încercare”), cu nimic mai prejos cu ceea ce ne-au obişnuit G. Călinescu, Mihail Ralea ori Paul Zarifopol, însă superior acestei specii aparte (numită „operă de personalitate”) aflată la interferenţa filosofiei cu literatura. Autorul nu numai că nu înlătură documentarea şi erudiţia, le include în spaţii consistente, asemenea unui studiu academic la înălţimea subiectului ales. Secţionarea lui în cincisprezece capitole distincte dovedeşte seriozitatea întreprinderii, feţele multiple ale portretului-idee ce i l-a consacrat lui Mircea Eliade. Disecarea fiecărei teme în parte este subordonată convingerii că „drumul drept al lui Mircea Eliade este expresia unei personalităţi care ilustrează ideea de vocaţie”, ceea ce şi face pe Petre Ţuţea să conchidă: „Mircea Eliade este un om religios împlinit”.

Cu Petre Vancea, căruia îi realizează portretul spiritual, deşi făcea parte ca profesie (savant oftalmolog) din cu totul altă sferă de preocupări decât cea filosofică, Petre Ţuţea nu se sfieşte să convorbească pe teme interdisciplinare, cercetate şi din punct de vedere religios ori filosofic: neputinţe, boala, îmbătrânirea şi moartea. Este un portret într-un stil aparte, prilejuit de aniversarea omului de ştiinţă român (n. 27 iunie 1902), dar care avea să apară cu mai bine de un an întârziere de la data împlinirii a şapte decenii de existenţă. Ceea ce surprinde în acest portret este faptul că Petre Ţuţea nu menţionează niciuna dintre lucrările dedicate de savantul Petre Vancea domeniului meditaţiei extra-profesionale, ca autor a nu mai puţin de şapte cărţi de consideraţii filosofice. Venind din partea unui om de ştiinţă consacrat, ele pot fi analizate în dublă reciprocitate. De altfel, o carte-interviu datorată lui Simion Ghinea acoperă o parte din explicaţiile invocate de noi.

Ceea ce trebuie consemnat cu precădere sunt criteriile lui Petre Ţuţea în aprecierea personalităţilor şi a operelor acestora, care au fost ordonate într-o ierarhie proprie de distingere a judecăţilor de valoare în raport de găsirea adevărului semn/entitate caracteristică fiecăruia în parte. Dominanta principală a fost de fiecare dată principiul revelaţiei, folosit în deosebirea autonomului de suprasensibil, pentru a evidenţia utilul şi concretul istoric în sistemele de invarianţi acceptate.

Scrierile lui Petre Ţuţea la anii senectuţii, la vârsta la care puţini europeni au reuşit asemenea performanţe, relevă puterea de invenţie genetică indubitabilă a romanităţii, el nefiind unicul român în acest sens.

Bibliografie:

Petre Ţuţea, ediţii şi prefeţe de Mircea Coloşenco:

Lumea ca teatru. Teatrul seminar, Editura Vestala, Alutus, Bucureşti, 1993, XXVII+549 p.;

Filosofia nuanţelor, Editura Timpul, Iaşi, 1995, 352 p.;

Ieftinirea vieţii, Editura Elion, Bucureşti, 2000, 112 p.;

Reformă naţională şi cooperare, Editura Elion, Bucureşti, 2001, 255 p.;

Anarhie şi disciplina forţei, Editura Elion, Bucureşti, 2002, XIII+225 p.