Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINTEZE

Aspecte stilistice ale liricii creştine

Valerica DRAICA

Dumitru DRAICA

Alte articole de
Valerica DRAICA
Dumitru DRAICA
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXVIII, 2018

Pentru tipar

Începuturile literaturii române culte stau sub zodia religiosului, datorită traducerii unor cărţi de cult, dar şi graţie unor creaţii originale ce reveneau cultului creştin. În folclorul românesc, bazându-se pe vechile credinţe religioase, vor apărea elemente ale creştinismului. De-a lungul istoriei, poeţii noştri au făcut apel la miturile şi divinităţile păgâne care au fost creştinate şi chiar bisericile au acceptat şi asimilat calendarul sacru precreştin, în mare parte. Poezia religioasă include şi trăirile în spirit creştin, în spiritul preceptelor creştine, religia, în formele ei desăvârşite, preia credinţa în magie, miraculosul şi fascinantul.

Lirica românească a înţeles simplitatea tradiţiei noastre populare, care prezintă Divinitatea ca pe ceva normal, care ia parte la viaţa cotidiană. Dintotdeauna, cultura poporului român a fost marcată de credinţa şi dogma creştină, creştinismul românilor a asimilat şi adaptat tradiţii, obiceiuri şi mituri ale înaintaşilor, exercitând teme şi motive pentru întreaga cultură românească. În acest fel, cultura noastră a avut în permanenţă o bază, un punct de susţinere, valorificând credinţe, dogme, mituri din sistemul religios, pe care le-a înzestrat cu valori estetice deosebite.

Modelele religioase ale unora dintre manifestările noastre sufleteşti, precum iubirea, ura, ideea de bine şi rău, i-au fascinat dintotdeauna pe oameni, le-au înflăcărat imaginaţia, constituindu-se în prezenţe aproape obsesive în viaţa lor. Sentimentele, inclusiv cel religios, nu şi-au aflat o realizare concretă decât prin umanizare şi spiritualizare, nu prin negarea lumii sau a credinţelor. Toate aceste credinţe, tradiţii, mituri au avut rolul de a potenţa marile adevăruri ale lumii, în confruntarea cu adevărurile esenţiale ale spiritului uman.

Literatura română a devenit, în timp, purtătoarea unui crez religios aparte, având ca rezultat crearea unor imagini unice ale divinităţii. De-a lungul activităţii lor artistice, poeţii noştri s-au apropiat cu simplitate şi familiaritate de Dumnezeu-Sfântul, de Maica-Preacurata, au comunicat cu Divinitatea într-un mod cât se poate de natural, considerând că Dumnezeu este peste tot, în noi şi în jurul nostru. Divinitatea face totul posibil, chiar şi anularea distanţei dintre cer şi pământ. Fără graţia divină nu există pe pământ binele, adevărul, frumosul, nu se poate întâmpla nimic. Şi oamenii simpli au încercat să înţeleagă misterul existenţei divine în care au crezut dintotdeauna, prin Maica Domnului au căutat să se apropie de Domnul prin rugăciuni zilnice, pentru ca acesta să coboare în mijlocul lor. Hristos se naşte, în mod miraculos, din Fecioara Maria, într-o iesle, îşi asumă conştient dimensiunea morţii, acceptând sacrificiul de sine, este întotdeauna adorat, credinţa că EL este în orice moment alături de oameni străbate marile creaţii ale poeţilor români.

Poezia creştină este o manifestare a genului liric şi ea poate fi încadrată datorită tematicii şi aspectelor stilistice, colindului, cântecului de stea, bocetului, rugăciunii, care se întrepătrund rar în literatura populară.

Colindele reprezintă o primă propagandă creştină pe teritoriul românesc. Apariţia lor trebuie raportată la începuturile răspândirii creştinismului. În multe dintre colindele româneşti este prezent Pruncul sfânt, în altele Dumnezeu-tatăl pe pământ, între oameni, ca să colinde cu feciorii din sat, fiind apoi aşteptat la masă, în fiecare casă. T. Herseni scria că „în noaptea de Crăciun se deschide cerul, Dumnezeu coboară pe pământ, se amestecă printre colindători sau se aşază în fruntea lor şi umblă din casă în casă, pentru a binecuvânta, prin prezenţa şi acţiunile sale, pe oameni” [6, p. 81]. Astfel, vocea flăcăilor colindători se confundă cu vocea lui Dumnezeu, eliminând orice distanţă între ei şi Divinitate. Adorarea Sfântului, de fapt a tuturor sfinţilor prin care aceştia devin adevăraţi eroi în imaginaţia populară, dezvăluie umanizarea, individualizarea şi „funcţionalizarea” lor pe pământ, întrucât totul emană de la Dumnezeu, nu există nimic fără el, fără prezenţa divină nu există nici bine, nici adevăr, nici frumos. Colindele din lirica populară vorbesc despre naşterea şi botezul lui Hristos, despre bunătatea şi judecăţile lui, pe un fond de adoraţie şi bucurie, de laudă şi preamărire.

Repertoriul de colinde este amplu, cunoaşte zeci de variante, aproape toate vechile colecţii de poezie populară românească includ texte ce atestă în mod clar prezenţa masivă a materialelor de origine creştină în repertoriul cetelor de colindători. Monica Brătulescu [1, p. 183] vorbea despre 217 tipuri de colinde, dintre care 43 sunt cele care „în grade variabile pot fi raportate la influenţa exercitată de creştinism”. În aceste tipuri de colinde aportul ideologic şi narativ al creştinismului este prioritar şi fundamental, stratul creştin primitiv al colindatului în cete trebuie raportat la momentele iniţiale ale răspândirii creştinismului la noi. Marea sărbătoare a Crăciunului a exercitat o mare influenţă şi forţă de atracţie asupra tradiţiilor folclorului în timpul iernii. Mântuitorul apare în miezul acţiunilor rituale, prezenţa sa în mijlocul colindătorilor îl face pe Dumnezeu eroul naraţiunii şi referentul sacru al mesajului creştin, realizând un act de comunicare directă cu cetele de colindători.

Rugăciunile şi predicile adresate Domnului și Maicii Sale au o tonalitate aparte, cunosc o solemnitate afectivă şi o înfiorare gingaşă deosebite, portretul suav al Maicii Domnului are un farmec neasemuit (Cazania lui Varlaam, Didahiile lui Antim Ivireanul).

Aproape toţi marii noştri poeţi au făcut apel în creaţiile lor la creştinismul cosmic, la miturile şi divinităţile păgâne, care au fost creştinate. Creştinismul cosmic este dominat de nostalgia unei naturi sanctificate de prezenţa lui Iisus, de o nostalgie a paradisului, de dorinţa de a trăi într-o natură transfigurată şi invulnerabilă. Încă de la poeţii paşoptişti putem remarca tendinţa spre o construcţie superioară a versurilor, un vădit progres în realizarea lor.

Astfel, la Vasile Cârlova semnalăm fluenţa versurilor, noi procedee compoziţionale, intensificarea sincerităţii sentimentelor, dinamica mesajului şi optimismul crescut în credinţa divină: „Fiinţă naltă, lungă vedere, / Izvor puternic de mângâiere, / Pavăză sfântă ăstui pământ!” (Rugăciune); Grigore Alexandrescu manifestă o atitudine de profundă convingere creştină, pentru el rugăciunea este o respiraţie a sufletului (Candela); Cezar Bolliac vedea în religie o adevărată povară şi pleda pentru eliberarea românilor (Călugăriţa); Dimitrie Bolintineanu, poet în rugăciune, închină şi el ode Creatorului şi Fiului Sfânt, glorifică minunile creaţiei divine, meditând şi asupra învăţăturii christice (La Dumnezeu, La Isus pe cruce, Fecioara Maria), la el imaginile şi suflul poetic au inocenţa picturilor italiene, dominanta stilistică a tonului fiind uimirea entuziastă, portretul Fecioarei Maria este dominat de imagini vizuale realizate, îndeosebi, cu ajutorul epitetelor: „De o rochie de purpură, / Corpul ei e coperit; / O cunună de vergură, / Cu lumină s-a-mpletit”.

Vasile Alecsandri a consacrat puţine creaţii sentimentului religios, iubirea de patrie şi glorificarea Divinităţii sunt prezente în Imn religios: „Etern Atotputernic, o, Creator sublim, / Tu care ţii la dreapta pe Ştefan, erou sfânt...”

B. P. Hasdeu trece de la rugăciunea-invocaţie la practici magice, tonul este acut şi acuzator, în Evlavia: „Sunt un călugăr umilit, / În cap cu comănacul; / Supt chip de puică de iubit...”; el vedea în forţa creatoare a poetului posibilitatea de a trasa o punte de legătură între materie şi spirit...

La M. Eminescu, considerat la începuturi un poet ateist sau antireligios, există o religiozitate difuză, un sentiment creştin, un substrat religios, creştin (Luceafărul, Rugăciunea unui dac...). În Luceafărul forma pe care o ia astrul îndrăgostit, în drumul său către Părintele Luminii, este aceea a unui „fulger neîntrerupt”, poetul ilustrează ideea că Lumina este viaţă prin repetarea verbului a izvorî, dar şi prin folosirea unui superlativ stilistic, un substantiv cu valoare cantitativă, nişte mări, ce sugerează incomensurabilul: „Vedea, ca-n ziua cea dintâi, / Cum izvorau lumine; / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul...”; verbul piere are înţelesul de intrareprin gând purtat de dor – în Sfânta Lumină, pentru că Hyperion va trece pragul lumii create, spre un alt topos, poetul folosindu-se de o negaţie totală: „El zboară gând purtat de dor / Pân piere totul, totul... / Căci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte.”

Tot către un Dumnezeu ascuns în propria-i lumină se îndreaptă şi rugăciunea neobişnuită, ciudată, din Rugăciunea unui dac. Adresarea către Dumnezeu din prima strofă se face la pers. II sg., trecându-se apoi, în strofele următoare, la pers. III sg., pentru ca în ultimele două strofe să se revină la pers. II sg., ca şi cum poetul vorbeşte deopotrivă cu Dumnezeu şi cu altcineva. În prima parte a poemului avem o descriere a divinităţii, echivalentă cu o mărturisire de credinţă, în care Dumnezeu este necreat (există din veci, precede totul): „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul erau toate şi toate erau una...”; este creator („El zeilor dă suflet...”) sau mântuitor („El este-al omenirei izvor de mântuire”). Dumnezeu trebuie slăvit, „El este moartea morţii şi învierea vieţii”, versul acesta rezonând ca o parafrază, iar expresia învierea vieţii poate suna, fie oximoronic, fie pleonastic. Blestemul din ultima parte a poemului ne apare ca un act religios, ca un blestem de sine, extrem de dureros, apar doi termeni principali în relaţie de opoziţie sau ca un paradox: „Să blăsteme pe-oricine de mine-o avea milă, să binecuvânteze pe cel ce mă împilă”.

Poetul o invocă pe Sfânta Fecioară pentru redobândirea credinţei: „Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa, / Să reapari din cerul tău de stele: / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie” (Răsai asupra mea), închină poeme sărbătorilor creştine, biruinţa divină se transformă într-un imn de slavă închinat Atotputernicului (Învierea), iar naşterea Mântuitorului este surprinsă sublim: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului, / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului...” (Colinde, colinde); aproape întreaga operă eminesciană este un univers creştin care răzbate din inconştientul neamului românesc.

Lexicul eminescian, la jumătatea secolului al XIX-lea, impresionează prin simplitate şi sobrietate, este deseori împrumutat din domeniul abstracţiunilor. Eminescu a păstrat în versurile sale o serie de fonetisme moldoveneşti, dar şi ardelenisme sau muntenisme, populare şi religioase, pentru valoarea lor artistică şi din necesităţi de rimă: câne, mâne, ceriu, ceriuri, spăriet, tămâiet, mlădiet, izvoară, pahară, şele, jele, şede, cer, ceruri, s-o vază, s-o auză, să pui, voiu, sară, sacă...: „Iar ceriul este tatăl meu, / Şi muma mea e marea” – „În turme călătoare / Trec nourii pe ceri...” Prin lexicul său religios, poetul dă expresivitate sporită unor imagini, datorită simplei folosiri a unor cuvinte, ca: îngeri, Dumnezeu, Christ, Christos, Maria, profet, icoană, preot, altar, mister, rai, ceruri, sfinte, tămâie, sfinţeşte, a ruga, clopot, candelă, rugăciune, lumânare, a îngenunchea, colinde, stea, a învia, nemuritor, a binecuvânta, făclie, cruce, clopotniţă, biserică... (aceşti termeni cu conotaţii religioase sunt un indiciu al valorii stilistice pe care ei îl propun, de la sine sau prin nenumărate asocieri). Numele proprii folosite au şi ele diverse conotaţii, datorită accentuării diferite, atunci când este vorba de realizarea rimei sau a unor structuri ritmice, modificările lor au efecte expresive şi o determinare stilistică, numele proprii cresc inventarul de rime, iar sugestiile şi conotaţiile tematice îmbogăţesc mult imaginile liricii.

Poezia sentimentului religios a lui Al. Macedonski parcurge o cale a purificării creştine şi a înălţării spirituale, poetul recunoaşte că ocrotirea semenilor se află în mâinile lui Dumnezeu: „...Mă înjosiră, mă loviră, / O ţară-ntreagă s-a-ntrecut / Să-mi dea venin – şi l-am băut. / Dar, Doamne, nu te biruiră.” (Psalm), el se lasă în mâna forţei divine: „Doamne, toate sunt prin tine: / Şi averea şi puterea, / Fericirea, mângâierea... / Lui Iisus i-ai dat o cruce, / Că ştiai c-o poate duce, / Când dureri ne dai şi nouă, / Ne dai plânsul ca o rouă...” (Psalm).

Rondelul meu constituie apogeul înălţării creştine a poetului, este un ecou al elogiului iubirii creştine, numeroase versuri având forma cugetărilor şi aforismelor, asemănându-se cu rezonanţa sentenţioasă a unor versete biblice: „Când am fost ură am fost mare, / Dar, astăzi cu desăvârşire, / Sunt mare, căci mă simt iubire, / Sunt mare, căci mă simt uitare... / Ştiu: toate sunt o-ndurerare, / Prin viaţă trecem în neştire, / Doar mângâierea e-n iubire, / De-ar fi restriştea cât de mare, / Şi înălţarea e-n iertare.”

Al. Vlahuţă invocă pronia cerească sau glosează pe tema Învierii, vorbind despre patimile, moartea şi învierea lui Iisus: „Voi, toţi ce-aţi plâns în întuneric / Şi nimeni nu v-a mângâiat, / Din lunga voastră-ngenunchiere / Sculaţi: Cristos a înviat!” (Cristos a înviat); poetul îndeamnă la iubirea aproapelui şi la înfăptuirea binelui: „Sfântă muncă e aceea, / Ce răsplata-n ea găseşte... / Urgisit de toţi să fii, / Tu de-a pururea iubeşte... / Binele te-nvaţ-a-l face, / Ca albina mierea ei” (Sfânta muncă).

G. Coşbuc a fost considerat, de către Ioan Alexandru, cel mai de seamă poet religios din literatura noastră, în centrul creaţiilor sale aflându-se bucuria marilor sărbători creştine, scenele povestite de mama despre naşterea Mântuitorului se prelungesc în visele copiilor: „Şi când târziu ne biruia / Pe vatra veche somnul, / Prin vis vedeam tot flori de măr / Şi-n faşe mic pe Domnul” (Colindătorii). Patimile şi învierea Domnului, biruinţa vieţii asupra morţii răzbat din poezia La Paşti: „Pe deal se suie-ncetişor / Neveste tinere şi fete, / Bătrâni cu iarna vieţii-n plete... / La zâmbet cerul azi ne cheamă, / Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!”. În poezia Noi vrem pământ!, avem o sinteză a concepţiei creştine despre viaţă, poetul aduce un elogiu creştinismului, credinţei în înviere: „Credinţa-n zilele de-apoi / E singura tărie-n noi... / Şi-oricât de amărâţi să fim, / Nu-i bine să ne despărţim / De cel ce vieţile le-a dat”. Poetul nu-l mai caută pe Dumnezeu în sfere inaccesibile, îl aşază în mijlocul poporului, căci el trăieşte, moare şi renaşte din propriul univers: „Închinaţi-vă, popoare! / Dumnezeu e bun... / Dumnezeu e drept... / Dumnezeu e sfânt, / Cel ascuns e-n veci de faţă, / Cel etern întruna moare...”.

Şt. O. Iosif este un poet al armoniei patriarhale, imaginea bunicii este o icoană a bunătăţii şi înţelepciunii, asemănătoare Sfintei Duminici: „De câte ori cătam la ea, / Cu drag mi-aduc aminte / Sfiala ce mă cuprindea / Asemănând-o-n mintea mea / Duminicii prea Sfinte” (Bunica). În acelaşi registru stilistic, al evocării sacre, sunt prezente doina şi cântecul de leagăn, doina fiind cântecul sfânt ce trebui sădit în sufletele urmaşilor. Isus este o transcriere poetică a icoanei Maicii Domnului, iar în Rugăciune, poetul imploră smerit iubirea divină: „Şi pe Tine Te mai chem: / Doamne, Tu eşti sfânt şi mare!/ Mântuie-mă de blestem... / Către Tine plâng şi gem: / Îndurare!”

Nota puternică, originalitatea versului lui Octavian Goga decurg din lirica sa profetică, religioasă, dintr-o poezie a satului tradiţional, cu datini şi obiceiuri creştine, un ecou liric al operei reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Rugăciune este, poate, cea mai frumoasă rugă înălţată de vreun poet român, figurile de seamă ale satului devin şi ele mesagerii durerii celor mulţi (Apostolul, Dascălul, Dăscăliţa...). Şi poeziile scrise sub forma colindelor cuprind sentimente dureroase, de jale: „Moş Crăciun, Moş Crăciun! / La casa de om sărac / S-a gătat făina-n sac / Şi n-avem să-ţi dăm colac, / Moş Crăciun!” (Colindă). Unele poezii aduc seninătatea şi speranţa, prilejuite de sărbătorile creştine: „Licărind o raz-atinge, / Geamul uşii de la tindă, / De trei glasuri legănată, / Se-nfiripă o colindă. (...) / Blând zâmbeşte din icoană / Cuviosul Nicolae...” (Pace), iar în cele mai multe dintre creaţiile sale Goga actualizează învăţătura biblică.

Poetul a utilizat numeroase elemente populare, regionale, arhaice şi neologice, din literatura şi mitul religios, care dau un caracter solemn şi o coloratură deosebită versurilor sale. În vocabular, Goga păstrează înţelesul uzual al cuvintelor şi expresiilor, preia şi selectează cele mai expresive elemente lexicale, în multe situaţii nefiind adeptul unor inovaţii nefireşti în limbă. El a adus nou în poezia noastră spiritul şi viziunea biblică, termenii religioşi fiind clamaţii şi invocaţii liturgice, termeni cu funcţie estetică, preluaţi, cei mai mulţi, din practica religioasă, din sfera cinului bisericesc: arhanghel, agheasmă, altar, apostol, biserică, blestem, bocet, bobotează, catedrală, cădelniţă, cântare, colindă, crai, creştinesc, cucernic, cununa, dascăl, demon, duh, evlavie, fecioară, har, icoană, ispită, locaş, măicuţă, muceniţă... Acestora li se adaugă o serie de expresii (a-i fi scris, a-ţi face cruce, Dumnezeu să-l ierte, postul mare...), parabole, invocaţii, nume proprii din Biblie (Cana Galileii, Crăciun, Cristos, Isus, Magdalena, Maria, Sânpetru...); substantivele comune scrise cu majuscule conferă textului un plus de semnificaţie şi afectivitate: „Vine Amurgul de pe munte – Prin graiul lui vorbea Mântuitorul – Blând zâmbire-ar Milostivul – Doarme leneş craiul Soare”... Epitetul este figura de stil cea mai frecvent utilizată, sursa lui fiind elementul lexical religios, epitetele religioase dau relief, tensiune şi forţă imaginilor artistice; prin antepunere şi postpunere, epitetele conferă totodată energie şi vitalitate, o dimensiune temporală şi spaţială, iată câteva exemple: blând, cărunt, cucernic, curios, înfricoşat, înfiorat, înduioşat, fariseu, sfânt, sfinţit, milostiv, mândru, păgân, pribeag, preacurat, senin, sfios, smerit, tainic, tremurător, vitreg... Epitetul religios al lui Goga contribuie la intensificarea mesajului, reliefându-i „glasul de aramă”, el se situează imediat după termenii populari, elementul religios creează o atmosferă liturgică, o solemnitate specifică a creaţiei sale lirice.

Tudor Arghezi este un poet al marilor întrebări, al dramelor de conştiinţă devastatoare, căutătorul Tatălui; el năzuieşte la sinteza idealului şi realului, la bine, frumos şi adevăr. Dialoghează cu Divinitatea, se răzvrăteşte, este nemulţumit, suferă din cauza absenţei unor semne de existenţă ale Divinităţii. În Psalmul XIV, poetul părăseşte registrul obişnuit, reliefând imaginea Mântuitorului, înfăţişând drama omenească a singurătăţii lui Isus, în imagini cosmice: „Am fost să văd pe Domnul de viu bătut pe cruce, / Singur în câmp cu corbii şi-a cerului răşină... / Nu-i nimenea nemernic şi singur ca Isus... / Am aşteptat din ceruri un semn, o-mbărbătare, / De vreme ce-nţeleptul a fost trimis cu scop, / Să moară printre oameni vândut prin sărutare. / Şi se făcu-ntuneric şi răcoare.” Arghezi rămâne totuşi un creştin, drămuind „în zgomot şi-n tăcere” biserica sufletului său (Psalmul XI), concluzionând la final: „Eu, totuşi, slugă veche a domnului rămân” (Psalm).

Imaginea Divinităţii în poezia argheziană este creată prin termeni religioşi, ale căror semnificaţii reliefează momentele de zbucium sufletesc, căutările şi întrebările nesfârşite legate de problemele existenţei umane. Unii dintre aceşti termeni denumesc fiinţe vii care ţin de religia creştină, de obiecte şi acţiuni specifice ritualului creştin: altar, acatist, biserică, botez, cădelniţă, clopote, cruce, hram, iconostas, Fiul Hristos, Dumnezeu, îngeri, ieromonah, liturghie, magi, mătănii, paradis, paraclis, pomelnic, post, potir, praznic, prescură, preot, proroc, rugăciune, schit, sinod, sfeştanie, strană, smerenie, stareţ, tămâie, templu... În versurile sale poetul revoluţionează limba, sparge tiparele tradiţionale, conferind unor cuvinte un caracter simbolic, semnificaţii stilistice diverse: acvilă, albină, azur, beznă, ceaţă, cer, cântec, lumină, munte, nori, şoim, veac, vultur... Sunt utilizate de către poet o serie de simboluri cu caracter mistic, religios, mitologic, dar şi simboluri ce reflectă stări sufleteşti diverse ale universului familiar. Muntele simbolizează monumentalitatea, dimensiunea cosmică, măreţia idealurilor, uneori devine simbolul poverii morale a vieţii cotidiene: „Când mă găsesc în pisc / Primejdia o caut şi o isc, / Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec, / Ducând în cârcă muntele întreg...” (Psalm). Piscul simbolizează înălţimea, un ideal moral către care tinde poetul: „Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe... – Dar ajungând în piscuri de râpi, încrucişate...” (Psalm). Cântecul simbolizează anumite stări morale cu caracter mistic: „Ruga mea e fără cuvinte, / Şi cântecul, Doamne, mi-e fără glas...” (Psalm). Într-un Psalm face o adevărată confesiune Divinităţii, autodefinindu-se, într-un lanţ de metafore, ce relevă caracteristici ale individualităţii sale: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! / Copac pribeag uitat în câmpie”.

Şi pentru Lucian Blaga, creator de metafore şi simboluri, creştinismul, istoria sacră şi mitologia sunt motive de inspiraţie literară. Putem vorbi despre o poezie religioasă la Blaga începând cu Poemele luminii (1919), unde apar motive specific creştine, poezia respiră atmosfera miturilor, lirismul său constă într-o transpunere imaginativă a lumii, a existenţei şi cunoaşterii. Istoria Naşterii Mântuitorului i-a prilejuit poetului creaţii deosebite (volumul În marea trecere), acesta apare în postura de antemergător care vesteşte naşterea lui Iisus (Bunavestire), iar în Colindă, scrisă în metru popular, vorbind despre naşterea Mântuitorului, foloseşte sugestii din tradiţia creştină, textele evanghelice şi colindele româneşti: „Doarme acolo în poiată, pruncuşor fără de tată. Şi măicuţa, mama lui, se tot plânge boului, c-a născut în Vifleim, n-are scutece de in, n-are apă, n-are faşă, nici opaiţ, nici nănaşă.” Spiritul şi sentimentul religios sunt prezente în poezia lui Blaga, sunt apropiate de sufletul omului, chiar dacă poetul foloseşte şi elemente păgâne: „... din veac în veac – până în faţa lui Dumnezeu, duc drumurile tale, vechi şi nouă, şi nicăieri nimeni nu rătăceşte.” (Tablele legii) sau: „Focuri ard şi e credinţă. / Acest gând cât mai palpită / Schimbă moartea-n biruinţă: / Nu sunt singur, nu sunt singur” (Nu sunt singur).

Creştinismul lui Vasile Voiculescu este o componentă a orizontului mitic, scriitorul se detaşează de dogmă. În volumul Poezii (1916) interpretează motive evanghelice, scrie versuri apropiate de rugăciune şi psalm sau pasteluri sacralizante. Odată cu volumul Pârgă (1921), sentimentul religios se interiorizează, începe să fie exprimat sub forme alegorice sau simbolice, îngerii sunt simple alegorii sau prezenţe decorative (Îngerul Nădejdii, Arhanghelul Durerii). În poezia Cei patru brazi, intimitatea cu natura este proiectată mitic, într-o ritmică şi o muzicalitate impecabile se naşte o baladă, pe motivul popular al raportului magic dintre destinul uman şi cel al bradului: „Când târziu sosi scrisoarea care a-ntărit, / Că cei patru feţi departe toţi s-au prăpădit, / Vestea groaznică un geamăt popii nu i-a smuls: / El demult îi îngropase şi-i jelea demult...”. Începând cu Poeme cu îngeri (1927), poetul dezvăluie disponibilităţi lirice nebănuite, aspiră la puritate şi linişte, la perfecţiune morală şi spirituală, el descoperă un mod rafinat şi ingenios al monologului dramatic şi al ingenuităţii plastice, în metaforă şi în alegorii biblice: îngerul-durere, îngerul-culegător, îngerul-femeie, îngerul-lumină, îngerul-albină...

Vasile Voiculescu este un spirit credincios, creştinismul lui poate părea, uneori, îndoielnic, din cauza ironiei şi revoltei faţă de cer, însă degradarea divinului nu înseamnă pierderea credinţei şi a aspiraţiei spre înalt: „Popoarele nu sunt pământ, / Şi dragostea nu e ţărână, / Dar o-ngroparăm într-un mormânt... / Prin lut urcăm în cerul sfânt.” (Comoara). Capodopera poeziei sale religioase, Isus din copilărie, rememorează liric emoţiile poetului, din copilărie, trăite în Săptămâna Patimilor, un spectacol unic la care participa cu tot sufletul: „Toată săptămâna ţi-o închinam numai ţie şi patimilor tale minunate...”; alternanţa dintre durere şi bucurie, dintre suferinţă şi nădejde duce la biruinţa lui Hristos asupra morţii: „Vineri te prohodeam apoi de-a bine, / Biserica era o slavă de fum şi pară, / Vădanele boceau toţi morţii pe afară, / Mama mă strângea la piept cu suspine / Şi muream şi noi toţi cu tine...”, iar poetul se adresează, în final, direct lui Iisus, cerându-i puterea să învingă toate încercările vieţii: „Mângâietorule încununat de spini, / Oricâte amărăciuni am înghiţit pe cale, / Mi-s încă stropii sufletului plini / De toată mierea amintirii tale.”

Cu Aron Cotruş psalmul devine o combinaţie între rugăciune şi pamflet politic, poetul se adresează Divinităţii şi strigă cerului durerea unui neam: „Din Carpaţii de întuneric, uşor ca un fulg, spre Tine, o, Doamne, aş vrea să mă smulg, după ce mi-oi duce, străin printre străini, pentru-ai mei, pân-la capăt, coroana de spini” (Psalm).

Ion Pillat se înscrie în poezia religioasă tradiţionalistă; în Povestea Maicii Domnului imită naivitatea legendelor şi colindelor româneşti, iar în ciclul Chipuri din Evanghelie prelucrează unele pilde şi parabole din Evanghelie. Sentimentul religios este prezent şi în poezii care nu sunt de inspiraţie biblică, dar oferă o viziune creştină a existenţei. În ciclul Cartea tăriilor introspecţia şi meditaţia fac front comun cu credinţa şi invocaţia Domnului, iar în pastelul Toamna elementele naturii alcătuiesc o biserică grandioasă, cu tot ritualul sacru, în vreme ce animalele din pădure, făpturi ale lui Dumnezeu, vin aici să se cuminece: „Şi nalta mănăstire / Cu tâmpla aurită de lumină / Adună la icoane fagi senini, / Sub ceruri ruginii de patrafire...”.

În volumul postum Poemele nemuririi, Vasile Militaru realizează o culegere de înălţătoare imnuri divine, care încearcă o urcare spre cer, înălţare ce nu poate fi niciodată prea târzie: „În fiecare om e Dumnezeu, / Cum diamantu-n rocă este-nchis!... / De vrei să-l vezi şi tu, o, frate-al meu, / Fă-ţi sufletul cel negru paradis...”.

Adrian Maniu nu scrie poezie religioasă pur şi simplu, elementul religios are un rol decorativ în versurile sale, el alege din basme şi eresuri fiinţe ale răului, dar mobilizează şi personaje sacre, pe care le pune în situaţii inedite, de un anticreştinism supărător. Sentimentele de pietate creştină răzbat în câteva dintre poemele sale lirice, precum Rugăciune, o aspiraţie spre înalt, spre înseninarea sufletului, prin recâştigarea credinţei: „Înfloreşte, Doamne, sufletul meu, / Cum înfloresc salcâmii şi măslinii, / Înapoiază-mi credinţa iar, / Cum întorci zborul păsărilor călătoare.” În Pentru suflet, poetul se inspiră din contemplarea unei icoane: „Mărire ţie, blândă şi-nţeleaptă, / Cu părul râu de soare mătăsos, / Cu ochii de senină străvezire, / Cum numai cerul primăverii poate fi...”.

Şi la Radu Gyr, sentimentul religios este extrem de rar prezent, poezia lui religioasă este legată de experienţa închisorilor, în care şi-a petrecut mulţi ani din viaţă. Apelul la Precista, din poezii, ca Seară de taină, Printre cimbru şi susai..., se face din considerente stilistice, Maica Domnului se situează pe acelaşi plan iconografic cu feţii-frumoşi şi cu babele sfinte: „Pe ramuri moi se frâng arcuşuri. / Din basm vin feţi-frumoşi la fântână... / Ca seara, când Fecioara, în pridvor, / De la arhanghel a primit bunăvestire.” (Seară de taină); „În bordei de rozmarin, şade Sfânta Vineri. / Ţi-o da azimă şi vin, şi doi vulturi tineri...”.

Din poezia As-noapte, Iisus..., răzbate ideea comuniunii în suferinţă cu Iisus şi înţelegerea creştină a suferinţei, poetul are un vis şi o convorbire cu Mântuitorul: „As-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă. / O, ce trist, ce înalt era Christ! / Luna-a intrat după el în celulă / Şi-l făcea mai înalt şi mai trist... / Unde eşti, Doamne ? – am urlat la zăbrele. / Din luncă venea fum de căţui. / M-am pipăit, şi pe mâinile mele / Am găsit urmele cuielor Lui...”.

Radu Gyr a creat metafore inegalabile închinate Divinităţii, omului, virtuţilor creştine, luminii izbăvitoare de credinţă.

Poezia lui Ioan Alexandru este o întrupare a spiritualităţii creştine şi româneşti, imaginile create de poet sunt realităţi româneşti ale unor simboluri divine. Poetul păşeşte în sfera poeziei religioase cu volumul din 1973, Imnele bucuriei, când devine un imnograf; el se transformă într-un poet al Luminii, pentru că bucuria izvorăşte din lumina lui Hristos şi depune mărturie despre existenţa lui Dumnezeu: „Lumină lină, lini lumini / Răsar din codri mari de crini, / Lumină lină, cuib de ceară / Scorburi de miere milenară / De dincolo de lumi venind / Şi niciodată poposind...” (Lumină lină).

Poezia închinată Divinităţii are unele note caracteristice, lexicale, gramaticale, stilistice, pentru a-i configura, în domeniul liricii româneşti, un statut aparte: include un vocabular specific, cu termeni, expresii, cuvinte din universul religiei şi al mitologiei, nume comune şi proprii folosite des în biserică, părţi de vorbire flexibile: substantive, adjective şi verbe. Limbajul poetic este unul particular, lexicul răspunzând specificităţii religioase, cu numeroase cuvinte şi expresii din teoria şi practica de cult, dar şi o retorică particulară ce trimite spre divin. Nu lipsesc nici arhaismele şi regionalismele, nici construcţiile repetitive, topica propoziţiilor, asociaţiile de cuvinte, locuţiunile şi inversiunile ce construiesc o atmosferă deosebită, o lume aparte. Nu trebuie omise modalităţile aparte de realizare a afirmaţiei sau negaţiei, adresarea la persoana a II-a, utilizarea unor timpuri verbale şi a vocativului, a exclamaţiei şi interogaţiei. În poezia religioasă nu trebuie uitate figurile de stil, tropii, ce creează efecte emoţionale: simbolul, epitetul, comparaţia, metafora, hiperbola, personificarea, alegoria..., dar nici dialogul şi portretul.

Limbajul poetic al creaţiilor lirice creştine s-a născut, în egală măsură, din limba veche, din cea populară şi din neologisme; termenii vechi au devenit cu adevărat poetici în creaţiile paşoptiştilor, mai ales, deşi existau şi în scrierile anterioare, limba veche fiind înţesată de cuvinte bisericeşti care azi posedă valori estetice, datorită sensului lor şi, mai ales, prin funcţia lor creatoare de atmosferă a acelor vremuri. Sunt prezente şi elemente lexicale din vorbirea dialectală, din graiurile teritoriale, ce au dobândit valori poetice deosebite. Lirica românească de inspiraţie religioasă a creat un spaţiu estetic de importanţă maximă în istoria literaturii noastre şi a limbajului poetic românesc, prin profunzimea gândirii poetice, prin varietatea mijloacelor stilistice de o expresivitate aparte şi cu o înaltă rezonanţă spirituală, constituindu-se într-o dimensiune a specificului naţional românesc.

 

Bibliografie:

1. Brătulescu Monica, Colinda românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1981.

2. Crainic Nichifor, Spiritualitatea poeziei româneşti, Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 1998.

3. Draica Valerica, Limbă, expresivitate şi stil în lirica religioasă românească, Petroşani, Editura Universitas, 2005.

4. Draica Valerica, Imagini ale Divinităţii în lirica românească, Petroşani, Editura Focus, 2006.

5. Herseni Traian, Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977.

6. Teodorescu G. Dem, Noţiuni despre colindele româneşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog