Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARGUMENT

Reconstrucția identitară și reflexele sindromului politic

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Pentru a estima valoarea legislației lingvistice adoptate la Chișinău acum trei decenii și pentru a profila natura „controverselor identitare” ce nu contenesc nici acum, e necesar să evocăm contextul istoric în care se producea „revoluția lingvistică”: în 1989 Republica Moldova mai făcea parte din imperiul sovietic, iar însemnele fundamentale și fondatoare ale identității românilor basarabeni, fortificate în cei 22 de ani de după Marea Unire, fuseseră escamotate sau anihilate, prin teroare și violență, în anii de aflare sub „cnut bolșevic”. Populația băștinașă avea suficiente motive să trateze cu rezerve „glasnostiul” și să califice „perestroika” drept o strategie politică pasageră, sortită eșecului, așa cum s-a și dovedit a fi ulterior. Or, Basarabia, „trecută prin foc și prin sabie, furată, trădată mereu”, a însușit adevărul că democrația și libertatea nu pot veni de la răsărit.

În mentalul colectiv, tăinuit și niciodată exprimat până la capăt, au fost cu sânge scrijelate marile sacrificii provocate la mijlocul secolului trecut de umilitoarea dramă a despărțirii de neam și de țară. Peste 100.000 de români basarabeni (învățători, medici, juriști, preoți, funcționari etc.) au trecut Prutul în 1940 și 1944, pornind pe lungul drum al bejeniei... Ca un ecou apocaliptic, fără sfârșit, dăinuie peste destinul românilor basarabeni acțiunile barbare ale regimului inchizitorial sovietic instaurat în ținut de către NKVD-iști, după „eliberările” din 1940 și din 1944. Conform unui plan diabolic, glasul ,,blândei Basarabii” a fost redus la tăcere prin deportările din 1941, 1949, 1951, prin depopularea localităților (în anii ’40-’50 au fost duși la muncă silnică sau strămutați cu forța în Siberia, Kazahstan și alte regiuni asiatice circa 500 mii de români basarabeni, în locul lor fiind aduși tot atâția coloniști de origine slavă), prin foametea provocată în anii 1946-1947, prin colectivizarea forțată a gospodăriilor țărănești. A fost perturbat echilibrul existențial al satului basarabean. A fost decapitată în mod barbar intelectualitatea. A fost șubrezită, așadar, temelia și puterea de rezistență a comunității etnice... Curajul de a păstra și perpetua  numele moștenit din strămoși, de a visa la  întregirea Patriei Române era pedepsit cu închisoarea sau chiar cu moartea. Cuvintele „român”, „limbă română” au fost treptat eliminate din limbajul  moldovenilor de la răsărit de Prut, nu însă și din conștiința lor...

Inițiată la sfârșitul veacului trecut în imensa țară anchilozată de stagnare, restructurarea gorbaciovistă răspândea suflul libertății și încrederea, timidă încă, e adevărat, că ,,schimbarea” va aduce, în sfârșit, dreptate și în spațiul dintre Prut și Nistru. Presa, grație unor publiciști de mare caracter, scriitorii, oamenii de știință, intelectualii, învingând frica de eventualele consecințe ale acuzațiilor de „naționalism”, au reușit să scoată în stradă pe parcursul anilor 1987-1989 sute și mii de persoane. Mitingurile convocate pentru sprijinirea reformelor economice, sociale și culturale erau transformate în ample manifestații ale mișcării de renaștere națională, la care se pleda pentru repunerea în drepturi a limbii populației majoritare, pentru revenirea la scrisul românesc și recunoașterea unității de neam și de limbă, mai târziu, la tricolor și la imnul național Deșteaptă-te, române!.

Victorie de etapă în reconstrucția identitară a românilor basarabeni, legislația lingvistică a fost votată de ultimul for legislativ sovietic cu mari dificultăți, într-o atmosferă tensionată, deoarece reprezentații populației rusofone (în Parlament și la manifestații) se opuneau cu vehemență revendicărilor firești ale băștinașilor. Comuniștii de la putere respingeau argumentele științifice ale juriștilor și lingviștilor, scopul urmărit de către aceștia era păstrarea intactă a climatului lingvistic existent, favorabil limbii și culturii ruse. Profesorul Nicolae Mătcaș, fost secretar al Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, implicat direct în procesul de elaborare și aprobare a legislației lingvistice, mărturisește că Moscova „restructurată” ținea sub strict control desfășurarea lucrărilor sesiunii. Articolele legilor propuse pentru aprobare erau, de regulă, coordonate la Comitetul Central al PCUS. Pentru a se asigura că legislația în discuție nu va prejudicia rolul dominant al limbii ruse, „pe tot parcursul dezbaterilor parlamentare din 30 august 1989” Mihail Gorbaciov, personal, „s-a opus categoric” formulării ce specifica obligativitatea ca limba oficială – româna – să devină limbă de comunicare pentru toți vorbitorii din republică, indiferent de originea etnică.

Deşi plătea tribut unor compromisuri inerente complicatei conjuncturi politice de moment, legislația a devenit totuși un instrument juridic menit să contribuie la renașterea graiului matern, să stimuleze forța și capacitatea recuperatoare a identităţii noastre naţionale. Actul săvârșit pe 31 august 1989, sub vigilența, ochiul deșteptat al întregii Basarabii, încununa în mod spectaculos rodul și justifica rostul numeroaselor acțiuni populare revendicative, inducând sentimentul siguranței în revenirea la normalitate a ființei naționale. Certitudinea că adevărul și dreptatea vor învinge s-a impus cu deosebire după ce „revoluția lingvistică” de la Chișinău a fost urmată, la București, în decembrie a aceluiași an, de Revoluția Română, care a determinat căderea regimului comunist. Perspectivele și speranțele s-au amplificat și mai mult peste doi ani. Odată cu sucombarea Uniunii Sovietice, Republica Moldova ar fi putut să-și hotărască propriul destin, anulând consecințele anexioniste ale Pactului Ribbentrop-Molotov. Istoria, se pare, ne-a oferit din nou o șansă! Dar n-a fost să fie!

Stăpâniți de reflexele sindromului ideologic bolșevic, timorați de capcanele imprevizibile ale ,,răsăritului moschicesc”, oamenii politici de pe o parte și alta a Prutului nu au fost la înălțimea celor de la 1918. Reiterarea actului istoric de la 1918 a fost ratată, iar Republica Moldova (România, Patria-mamă între 1918-1940 și pentru basarabeni, a fost primul stat din lume care i-a recunoscut independența) și-a asumat, volens nolens, toate obligațiunile unui stat suveran, inclusiv în domeniul identitar.

Atitudinea față de problemele revigorării limbii române, atribut esențial al noii formațiuni statale, urma să fie schimbată, așa cum s-a întâmplat în toate fostele republici sovietice, în regim de urgență după 1991, când ponderea limbii oficiale/de stat se amplifica, condiționând eliminarea inconsecvenței, incoerenței, permisivității actelor aprobate în 1989. Analizând retrospectiv procesul de promovare și de implementare a legislației lingvistice, persistența și utilizarea excesivă, mai ales în scop politic, a dilemelor identitare, trebuie subliniată nu numai lipsa de claritate, duplicitatea și caracterul contradictoriu al acesteia, dar și tergiversarea, neglijarea și chiar sabotarea documentelor respective de către anumite instituții și o parte dintre funcționarii statului. Deși elita intelectuală și comunitatea academică au reușit să formuleze și să argumenteze, încă la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, geneza, reperele științifice și istorice ale limbii române, să reclame necesitatea imperioasă de a legifera constituțional denumirea corectă a limbii, de a modifica și a consolida funcțiile ei la nivelul întregii societăți, politicienii de la cârma Republicii Moldova, cu neînsemnate excepții, au neglijat în mod constant statutul oficial al limbii române, au ezitat să-i spună pe nume, utilizând alte denumiri decât cea adevărată (limba de stat, limba oficială, limba noastră etc.). Decizia parlamentară din 1989 avea să însemne, în fond, abia începutul unei lungi, extenuante, perverse și inegale bătălii pentru ameliorarea situației lingvistice din Republica Moldova, considerată, conform unor studii recente, ,,cea mai confuză dintre toate statele ex-sovietice”. Lamentabila stare de lucruri însă nu i-a determinat pe parlamentarii de la Chișinău să se implice, pe parcursul a trei decenii, realmente în procesul de identificare și soluționare a problemelor lingvistice. Excepție poate fi considerată decizia prezidențială de a fonda, în august 1991, Departamentul de Stat al Limbilor. Creată sub presiunea exercitată de societatea civilă, noua subdiviziune guvernamentală urma „să asigure executarea legislației în vigoare cu privire la limbi și să efectueze controlul asupra realizării Programului complex de stat pentru asigurarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova”. Numit în funcție de director general, primul redactor-șef al revistei „Limba Română”, profesorul Ion Dumeniuk a reușit să coaguleze o echipă de redutabili juriști, lingviști, ziariști, Departamentul de Stat al Limbilor devenind, în scurt timp, un veritabil centru de promovare a limbii române, de stat, în toate sferele vieții economice, sociale și politice. Omniprezența manifestă a tânărului colectiv a amplificat resentimentele „moldoveniștilor” față de misiunea departamentului, ca, de altfel, și față de utilitatea legislației lingvistice. Astfel, după alegerile din 27 februarie 1994, primul act emis de noul Parlament, dominat de agro-comuniști, de socialiști și interfrontiști, a fost desființarea acestei instituții guvernametale.

Lichidarea Departamentului de Stat al Limbilor, promotor consecvent al instituționalizării limbii române, a marcat, de fapt, preludiul procesului de revenire și oficializare a teoriei „moldovenismului primitiv”. Astfel, în august, același an, Parlamentul, alcătuit în majoritate din reprezentanți ai fostei nomenclaturi sovietice, a aprobat Constituția Republicii Moldova, legiferând numele fals al limbii de stat și neglijând cu perfidie și nonșalanță glotonimul „limba română”. Desfăşurarea procesului promițător de reabilitare a limbii române, ,,care se bizuia pe aplicarea prevederilor legislative, a fost perturbat de modificarea – în 1994 – a articolului 13 din Constituţie prin reintroducerea sintagmei limba moldovenească în locul celei de limba română („Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba moldovenească”). Această aparent nesemnificativă modificare şi-a revelat, prin consecinţele pe care le-a antrenat, caracterul subversiv şi manipulator, demonstrând importanţa pe care o poate avea un simbol atât din perspectiva practicii sociale, cât şi sub aspectul teoretic al înţelegerii bilingvismului” (Valeria Guțu Romalo, revista „Limba Română”, nr. 6-10, 2003).

În consecință, având ca „suport constituțional” articolul 13, anumite forțe politice, în special cele de stânga, „stataliștii”, repun în circuit, atunci când apar condiții propice, perimata teorie de sorginte ruso-bolșevică. Adevărul privind denumirea corectă a limbii și a poporului, a istoriei și culturii naționale etc., argumentat de reprezentanți iluștri ai comunității științifice naționale și internaționale (Carlo Tagliavini, Eugeniu Coșeriu, Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaș, Anatol Ciobanu, Nicolae Corlăteanu, Anatol Eremia, Vasile Pavel, Eugen Simion, Stelian Dumistrăcel, Dumitru Irimia, Marius Sala, Gheorghe Chivu, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski, Mioara Avram, Eugen Beltechi, Mircea Borcilă, Ioan Oprea, Nicolae Saramandu, Nicolae Felecan, Gheorghe Moldoveanu ș.a.), este pus la îndoială, generând un perpetuu „conflict lingvistic”. Esenţa demersurilor „moldoveniștilor” indică, fără excepție, servilism politic tributar teoriei celor două limbi şi popoare, aplicată continuu în fosta RSSM, și denotă că de la 1812 încoace linia de conduită a politicii rusești față de românii basarabeni a rămas neschimbată.

Astfel, în 2001, revenind la putere, comuniștii au lansat imediat așa-zisa strategie identitară, care includea următoarele prevederi: a) a recunoaște și a oficializa glotonimul „limba moldovenească” și a elimina din uz glotonimul „limba română”, ca aparținând altui popor, altei țări; b) a legifera în Republica Moldova două limbi de stat (oficiale): limba moldovenească și limba rusă; c) a introduce în programele școlilor naționale, în mod obligatoriu, obiectul „Limba rusă”, începând cu clasa a II-a primară; d) a elimina din programele de studii preuniversitare și universitare disciplina „Istoria românilor” (ca aparținând altui stat), înlocuind-o cu „Istoria Moldovei”; e) a scoate din circulație cuvintele: Basarabia, basarabeni, etnonimul „român”, substituindu-l cu etnonimul „moldovean”. Urmare a acestei politici lingvistice și identitare, la Chișinău se auzea tot mai rar vorbindu-se de și în limba română, Prutul nu se mai putea traversa ușor...

Atitudinea ostilă față de adevărata noastră identitate este vehiculată fățiș, de asemenea, și după parlamentarele din 2016. Actualul președinte al Republicii Moldova „revine” frecvent asupra ,,corectitudinii” denumirii limbii și a poporului din partea stângă a Prutului, încercând să repună în circuit „teoria moldovenismului”, apelând la sprijinul lui Vladimir Putin.

Într-un discurs rostit în limba rusă la conferința „Statalitatea Moldovei. Continuitate istorică și perspectiva dezvoltării”, desfășurată la Chișinău în martie 2017, Igor Dodon a pus din nou pe tapet tematica pretinsei „identități moldovenești”: „Misiunea noastră comună e foarte importantă, mai ales astăzi, când, cu tristețe o spun, are loc distrugerea statului moldovenesc, are loc și procesul destructuralizării matricei identitare moldovenești. Dacă noi nu vom stopa procesul românizării, țara se va pierde și Moldova nu va avea viitor. Piatra de temelie a procesului de păstrare a statului este predarea istoriei Moldovei în școli, în loc de istoria românilor. Oaspeților noștri le poate părea de neimaginat faptul că copiii noștri învață istoria românilor, asimilând miturile și ideologia imperialistă a țării vecine”.

Ceva mai târziu, pe 31 august 2017, de Ziua Limbii Române, Igor Dodon găsește oportun să se pronunțe din nou „asupra chestiunii”, declarând că sărbătorește „limba moldovenească”. „Am depus flori la monumentul lui Ștefan cel Mare cu prilejul sărbătorii «Limba noastră», spune președintele. Este o sărbătoare a limbii noastre istorice, așa cum a vorbit-o și marele domnitor Ștefan cel Mare și Sfânt – limba moldovenească. Așa cum este specificat și în Constituția Republicii Moldova. Să respectăm Constituția, să ne cunoaștem limba și să ne-o iubim, pentru că ea e parte a istoriei noastre de veacuri”.

,,Generos” și ,,sensibil” la dilemele noastre identitare, președintele Federației Ruse nu ezită să acorde sprijinul „cuvenit” în promovarea și difuzarea teoriei „moldovenismului” și a „limbii moldovenești”, internaționalizând într-un fel acest subiect. Tot de Ziua Limbii Române, la data de 31 august 2017, Vladimir Putin a afirmat într-un mesaj: „Românii sunt moldoveni și vorbesc limba moldovenească, așa cum au moștenit-o de la Ștefan cel Mare, care era pro-rus!”. Și în continuare Putin a precizat: „Până la urmă, Dodon are dreptate! Moldovenii vorbesc limba moldovenească, exact cum rușii vorbesc limba rusă și germanii limba germană. Logic! Mai mult, limba română nu există. România a apărut ca stat în 1859, dar până atunci toți vorbeau limba moldovenească, așa cum au moștenit-o de la Ștefan cel Mare, care a condus Moldova în secolul XV. Regretabil când un popor își falsifică propria istorie! Asta e cea mai mare amăgire națională”.

Comentariile sunt de prisos, deși impactul declarațiilor de acest gen este dezastruos, dacă avem în vedere că replica, de regulă, întârzie din varii motive sau nu mai vine niciodată.

Noua încercare de „reanimare” a teoriei „limbii moldovenești” survine, atenție!, după ce Curtea Constituțională, la 5 decembrie 2013, a stabilit, definitiv și ireversibil, în baza Declarației de Independență și a concluziilor științifice ale Academiei de Științe a Moldovei, că româna este denumirea corectă a limbii oficiale a celui de-al doilea stat românesc.

Situația în care se află limba română în Republica Moldova, dar și în Nordul Bucovinei și în Sudul Basarabiei, reclamă noi acțiuni de protejare și promovare și impune oportunitatea de a elabora (cu participarea specialiștilor de la Chișinău, București, Bruxelles etc.) o strategie lingvistică în măsură să justifice și să satisfacă deplin aspirațiile democratice și perspectivele identitare europene ale românilor basarabeni. Realizarea practică a unui asemenea program va certifica lipsa de temei, inconsistența teoriei celor două limbi și două  popoare „bifurcate” de râul Prut, va reconfirma unitatea și continuitatea noastră istorică, etnolingvistică, spirituală. Or, indiferent de circumstanțe politice și de vremelnice granițe, noi, românii, după cum observa subtil Emil Cioran, „nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă. Patria asta înseamnă și nimic altceva”.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog