Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

Limba română în Basarabia – după treizeci de ani

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Problema lingvistică, respectiv renunțarea la limba rusă și la grafia chirilică, impuse de ocupația sovietică în 1941, și revenirea la limba română și alfabetul latin, specifice populației românești majoritare din Basarabia, a preocupat elita intelectualității de pe malul stâng al Prutului încă de la mijlocul deceniului al șaptelea al secolului trecut.

Această chestiune a fost discutată pentru prima dată cu prilejul  Congresului al III-lea al scriitorilor din RSS Moldovenească1, desfășurat la Chișinău, în perioada 14-15 octombrie 1965. Astfel, în cadrul unor dezbateri foarte aprinse, la care au participat și scriitori rusofoni din celelalte republici unionale sovietice, inclusiv de la Moscova, precum și lideri ai comuniștilor basarabeni, între care Ivan Bodiul, prim-secretar al PCM, au fost scriitori români din Basarabia curajoși, care s-au pronunțat pentru repunerea în drepturi a limbii române și a alfabetului latin, caracteristice comunității etnice românești majoritare din această provincie.

Ne referim, îndeosebi, la scriitorii și criticii literari Ion Druță, Mihai Cimpoi, Aurel Busuioc și Gheorghe Malarciuc, care și-au asumat riscul afirmării identității românești într-un regim totalitar și represiv, care promova o politică dură de rusificare și deznaționalizare. Din păcate, demersul lor, catalogat drept naționalist de mai marii zilei, deși a avut un anumit ecou în societate, a rămas unic, singular și fără rezultate concrete timp de aproape două decenii și jumătate.

În alt context istoric regional favorabil, creat de colapsul imperiului sovietic, de căderea regimurilor comuniste totalitare și de redeșteptarea națiunilor, problema lingvistică din Basarabia a devenit obiectivul fundamental al mișcării de renaștere și eliberare națională.

Tot scriitorii, elita intelectualității românești din această provincie vitregită de istorie, au fost cei care s-au aflat în fruntea mișcării și care au cerut nomenclaturii neocomuniste nu pâine și circ, dar Limbă! Alfabet!, adică recunoașterea identității românilor basarabeni.

Sub presiunea populară imensă a primei Mari Adunări Naționale, la care au participat sute de mii de români din stânga Prutului, organizată la 27 august 1989, puterea cripto-comunistă a fost constrânsă să adopte, la 31 august 1989, legislația lingvistică, așteptată de populația majoritar-românească timp de aproape o jumătate de secol.

În acest sens, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, condus de Mircea Snegur, a aprobat, mai întâi, Hotărârea Nr. 1, din 18 august 1989, iar apoi Legile Nr. 2 și Nr. 3, Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești, respectiv Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină, la 31 august 1989.

Potrivit primului act normativ, Art. 70 din Constituția comunistă se modifica, astfel: Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viața politică, economică, socială și culturală și funcționează pe baza grafiei latine.

Articolul 1 al celei de-a doua legi prevedea: A trece scrisul limbii moldovenești la grafia latină;  iar în Art. 2 se stipula: A aproba alfabetul limbii moldovenești, după care erau expuse caracterele alfabetului latin. Art. 3 abroga Legea RSS Moldovenești din 10 februarie 1941, Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus2.

Conform Hotărârii Nr. 4 a Sovietului Suprem, din 31 august 1989, această trecere urma să se facă într-o perioadă de timp de 6 ani (1989 –1995), împărțită în două etape și cuprindea ,,... sferele vieții politice, economice, sociale și culturale ale republicii”3.

Deși noua legislație lingvistică a fost salutată ca o mare victorie a maselor populare, o simplă privire asupra ei relevă că aceasta a fost făcută pe jumătate și statua un mare neadevăr lingvistic și istoric privind identitatea reală a populației majoritare românești din Basarabia. Practic, noua legislație nu prevedea revenirea la limba română de dinainte de ocupația sovietică a Basarabiei, cum ar fi fost normal, ci legifera o nouă limbă, respectiv limba moldovenească, care definea un nou popor, recte poporul moldovenesc, sintagme artificiale, create de ideologia și istoriografia sovietică.

Mai mult, cu toate că devenea limbă de stat, noua limbă artificial creată avea un statut egal cu limba rusă, care, potrivit Art. 3 din Legea Nr. 5, Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești, era recunoscută ca „... limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigură un bilingvism național-rus și rus-național real”4.

Păcatul originar, comis de promotorii agrarieni ai legislației lingvistice avea să aibă urmări dintre cele mai grave asupra evoluției ulterioare a noului stat Republica Moldova, deoarece a creat o dispută continuă și permanentă în viața socială și politică în legătură cu identitatea reală a populației majoritare românești din Basarabia.

Aceiași susținători ai neadevărului lingvistic și istoric au mers mai departe și, după câștigarea alegerilor parlamentare din 27 februarie 1994, au pecetluit soarta limbii române din Basarabia în textul primei Constituții post-comuniste a Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. Urmărind să dea o altă identitate etnică spațiului românesc dintre Prut și Nistru, noua putere agrariano-socialistă a instituționalizat tezele staliniste false despre apartenența etnică și lingvistică a românilor basarabeni, prin introducerea în Legea fundamentală a sintagmelor limbă moldovenească (Art.13, alin.1) și popor moldovenesc (Preambul), contrare adevărului științific și istoric.

Neadevărurile privind identitatea populației autohtone din Basarabia și a limbii vorbite de aceasta, introduse în prima Constituție a Republicii Moldova, sub presiunea unei majorități parlamentare rusofone, cu complicitatea și lipsa de curaj a conducerii de vârf a tânărului stat, aveau să se răzbune și să prejudicieze pentru o lungă perioadă de timp echilibrul intern din noua entitate statală, abia constituită.

Cea dintâi formă de manifestare a acestor neadevăruri a venit la scurt timp de la nedreptatea comisă de politicieni împotriva limbii române și a fost produsul celei mai avansate conștiințe a populației majoritare: tânăra generație, studențimea.

La nici opt luni de la adoptarea noii Constituții, a fost declanșată prima  mișcare a demnității naționale în Basarabia. Momentul a fost determinat de emiterea, la 16 martie 1995, de către rectorul Universității de Stat, Gheorghe Rusnac, a ordinului de înlocuire a cursului de Istoria românilor cu cel de Istoria Moldovei și de schimbare a denumirii Catedrei de limba română în cea de Catedra de limbă moldovenească, în ciuda hotărârii adunării profesorilor de istorie și limba română din cadrul universității, din 21 ianuarie, care declarase Art.13 din Constituție antiștiințific5.

În semn de protest față de ordinul rectorului, studenții și profesorii facultăților de filologie și istorie au organizat, la 19 martie 1995, un miting de protest în fața universității. A doua zi, acesta și-a mutat locul în Piața Marii Adunări Naționale, un spațiu cu mare rezonanță istorică pentru mișcarea de renaștere națională a populației majoritare românești din Basarabia. În acest fel, s-a încercat să se asigure o continuitate simbolică între cele două manifestări de apărare a demnității și identității românilor basarabeni.

Desfășurat sub sloganul „Cu noi sunt adevărul istoric și bunul Dumnezeu”, mitingul a întrunit între 3000 și 4000 de participanți, în marea lor majoritate studenți, liceeni și profesori de la unitățile de învățământ universitar și preuniversitar din Chișinău.

Revendicările protestatarilor priveau anularea ordinului rectorului, păstrarea sintagmelor limbă română și literatură română, menținerea cursului de Istoria românilor, asigurarea autonomiei universitare și altele.

Greva a continuat până pe 14 aprilie 1995, iar revendicările au îmbrăcat și un caracter social-economic și politic, manifestanții cerând inclusiv modificarea Art.13 (alin.1) din Constituție. Demonstranților li s-au alăturat unii deputați ai opoziției parlamentare, reprezentanți ai Uniunii Scriitorilor, precum și ai unor organizații obștești.

La aproape o lună de la declanșarea conflictului, constatându-se instalarea oboselii printre greviști și a resemnării față de eșecul negocierilor cu autoritățile, liderii Comitetului republican au luat hotărârea de a suspenda greva până la 4 mai. După revenirea în Piață, a avut loc ultima întâlnire a Comitetului cu Comisia prezidențială, care s-a soldat cu semnarea unui protocol comun. Acesta introducea un moratoriu asupra încetării grevei până la 6 septembrie 1995 și prevedea unele măsuri de soluționare a revendicărilor social-economice înaintate de greviști.

Între timp, președintele Mircea Snegur își onorase promisiunea, înaintând, la 27 aprilie, o inițiativă legislativă Parlamentului privind modificarea Art.13 din Constituție în favoarea limbii române. Din păcate, aceasta a rămas doar pe hârtie, nefiind luată în dezbatere nici până astăzi.

Astfel, s-a încheiat o lecție de istorie a demnității naționale, susținută de tânăra generație a populației majoritare românești din Basarabia.

Mișcarea studențească din primăvara anului 1995 în apărarea limbii române și a identității etnice românești a populației majoritare a fost un avertisment viguros făcut adepților ideologiei moldovenismului și a potolit spiritele pentru o anumită perioadă.

Aceasta a avut consecințe și în plan politic, ducând la înfrângerea catastrofală a puterii agrariano-socialiste la următoarele alegeri parlamentare (1998) și chiar la dispariția de pe eșichier a partidelor (PDAM și a Mișcării Unitate–Edinstvo), care au impus Constituția antinațională din 1994. Concomitent, a deschis calea venirii la putere a unor partide pro-europene și pro-românești (CDM) care, în cei doi ani cât s-au aflat la conducerea Republicii Moldova, ar fi putut să înlăture din Constituție neadevărurile inserate, însă le-au lipsit voința politică și curajul.

Frământările politice interne, lupta dintre majoritatea parlamentară și președintele Petru Lucinschi, precum și trădarea unei componente a coaliției (FPCD) au făcut ca alianța politică, aflată la guvernarea Republicii Moldova, să fie înlăturată.

A urmat perioada cea mai neagră din istoria recentă a Basarabiei, care a durat timp de 8 ani (2001–2009), echivalentă cu restaurația roșie comunistă. În acest timp, limba română, istoria, identitatea populației majoritare și valorile culturale românești au fost puse între paranteze, iar neadevărurile moldovenismului au fost ridicate la rangul de ideologie și politică de stat.

Din acest punct de vedere, comuniștii au depășit performanțele guvernării agrariano-interfrontiste (1994-1998), care reușise doar să instituționalizeze moldovenismul ca politică a noului stat românesc. Mai întâi, puterea comunistă a luat măsuri pentru revizuirea învățământului istoric din Republica Moldova, obiectivul urmărit fiind eliminarea din învățământul preuniversitar a manualelor de Istoria românilor. În acest scop, a fost creată Comisia Cristea (septembrie 2002), care avea menirea să medieze conflictul între adepții și adversarii revizuirii învățământului istoric. După un an de activitate fără niciun rezultat, Comisia respectivă a simulat un aparent experiment, în care au lipsit manualele experimentale, materiale didactice, precum și profesorii pregătiți. Considerând procedura încheiată, începând cu 1 septembrie 2006, au fost introduse în învățământ manualele de Istorie integrată în locul celor de Istoria românilor6. În noile manuale, abordarea istoriei Basarabiei era făcută prin prisma istoriografiei sovietice de sorginte stalinistă, adevărul istoric suferind o distorsionare gravă. Ingerința factorului politic în elaborarea manualelor de istorie integrată le-a conferit acestora un caracter excesiv de ideologizat și politizat, favorizând continuarea procesului de deznaționalizare a românilor basarabeni.

Mergând, în continuare, pe aceeași linie, puterea comunistă și-a arătat nemulțumirea față de simbolurile naționale propuse pe ușa din spate și aduse în Parlament și dorința de a le schimba. „Și limba moldovenească, și istoria Moldovei, și imnul, și stema trebuie să răspundă la întrebările, realitățile și necesitățile independenței Moldovei. Toate aceste atribute statale trebuie să fie diferite și deosebite. Dacă introducerea limbii moldovenești sau schimbarea imnului sau stemei vor contribui la întărirea statalității, vom face acest lucru, indiferent de situația politică”, preciza Vladimir Voronin în cadrul unei conferințe de presă, la 18 decembrie 20077.

Comuniștii și acoliții lor politici, frontiștii, și-au încheiat cel de-al doilea mandat în cel mai lamentabil mod, odată cu alegerile generale din 5 aprilie 2009.

Liderii opoziției parlamentare au denunțat fraudarea alegerilor, au cerut anularea acestora și organizarea unui nou scrutin electoral. Revendicările lor au fost susținute de zeci de mii de persoane, care au ieșit în stradă, începând cu 6 aprilie, când au fost date publicității primele date preliminare ale rezultatelor alegerilor.

Pentru a reprima revolta maselor și a-i discredita pe liderii partidelor de opoziție, care au intrat în noul Parlament, puterea comunistă a apelat la cunoscutele metode bolșevico-kaghebise de tristă amintire, înscenând prin agenți ai propriei securități vandalizarea sediilor Președinției și Parlamentului și arborarea drapelului României. Odată pretextul creat, regimul comunist a scos trupele poliției și agenții acoperiți ai SIS în Piață pentru a înăbuși în sânge demonstrațiile pașnice ale populației. Sute de persoane au fost arestate, torturate și abuzate de către forțele de ordine. Unii protestatari, îndeosebi tineri, au fost răpiți de pe stradă și au dispărut fără urmă, timp de mai multe săptămâni, fără ca rudele apropiate ale acestora să știe ceva despre soarta lor. Bilanțul tragic al intervenției excesiv de brutale a autorităților a constat în trei morți și alte trei persoane dispărute8.

Deși au câștigat alegerile și au constituit structurile noului Parlament, comuniștilor le-a lipsit numai un singur vot pentru alegerea șefului statului. Ca urmare, președintele în exercițiu, Vladimir Voronin, care între timp devenise șeful Legislativului, a dizolvat abia alesul Parlament și a convocat alegeri parlamentare anticipate,  pentru 29 iulie 2009.

Cu toate că au obținut cel mai mare număr de voturi, comuniștilor le-au revenit în noul Parlament doar 48 de mandate, cu 12 mai puține decât la alegerile din 5 aprilie, pierzând pentru prima dată  majoritatea parlamentară.

Opoziția unită, formată din Partidul Liberal Democrat (PLDM), Partidul Liberal (PL) și Alianța Moldova Noastră (AMN), a obținut 40 de mandate de deputat, cărora li s-au adăugat cele 13 mandate acumulate de Partidul Democrat (PDM), totalizând astfel 53 de locuri din cele 101.

După înlăturarea de la putere a regimului  comunist restaurat, la conducerea Republicii Moldova a venit o coaliție politică formată din partide cu o orientare pro-europeană și pro-românească.

Aceasta s-a autointitulat Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) și și-a propus ca obiective politice importante reorientarea spre Vest a Republicii Moldova, declanșarea demersurilor pentru accederea în UE și normalizarea relațiilor cu România, organismele euro-atlantice și cele financiar-bancare internaționale, grav deteriorate în perioada restaurației comuniste.

Pe plan intern, AIE a trebuit să facă față unei crize constituționale prelungite, vizând alegerea președintelui Republicii Moldova, care s-a încheiat abia în luna martie 2012, odată cu învestirea de către Parlament a noului șef al statului, în persoana lui Nicolae Timofti, un român declarat și convins.

În diverse variante, AIE s-a menținut la putere până în anul 2014, reușind să semneze cu UE un Acord de Asociere  și un Acord de Liber Schimb, care au pus Republica Moldova pe o direcție clară pro-europeană.

În timpul acestei guvernări, s-a încercat și o reparație istorică privind identitatea reală a populației majoritare din Basarabia, menită să repună în drepturi un adevăr lingvistic și științific și să înlăture definitiv o sintagmă ideologică comunistă, care fractura cronic societatea de peste două decenii.

În acest sens, la 26 martie, respectiv 17 septembrie 20139, două grupuri parlamentare, formate din deputați liberal-democrați și liberali, au sesizat10 Curtea Constituțională în legătură cu prevederile Art.13 (alin.1) din Constituție, cerând o interpretare a dispozițiilor acestuia în raport cu Declarația de Independență (27 august 1991) și Preambulul Legii fundamentale, unde se stipulează că limba oficială a Republicii Moldova este limba română.

Curtea, condusă de Alexandru Tănase, președinte, a ascultat argumentele părților și a analizat materialele depuse la dosarul cauzei, după care, la 5 decembrie 2013, a pronunțat următoarea Hotărâre:

Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituțională a hotărât că, în sensul Preambulului Constituției, Declarația de Independență a Republicii Moldova face corp comun cu Constituția, fiind textul constituțional primar și imuabil al blocului de constituționalitate. De asemenea, Curtea a statuat că, în cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează11.

Conform legii, hotărârile Curții sunt definitive, nu pot fi supuse niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Ca urmare, Parlamentul trebuia să ia act de Hotărârea CC și să modifice Art.13 (alin.1)  din Constituție în acord cu prevederile acesteia.

De la adoptarea acestei hotărâri, care restabilește un adevăr istoric și științific, confirmat și de Academia de Științe a Republicii Moldova, precum și de alte foruri academice străine, au trecut mai bine de 5 ani fără ca aceasta să fie pusă în vigoare.

Chiar dacă pentru amendarea Constituției sunt necesare 2/3 din voturi (respectiv 67 din 101), iar guvernările AIE și Platforma Social-Democrată nu dispuneau de acest număr, totuși socialiștii și comuniștii, cunoscuți ca cei mai aprigi adversari ai limbii române, nu aveau decât 30 de locuri în Parlament. În consecință, a existat un potențial de 71 de deputați care ar fi putut să susțină o astfel de modificare a textului constituțional, așa cum recunoștea și Marian Lupu, unul dintre liderii partidului de guvernământ, în anul 2018. Însă acest lucru nu s-a dorit și, drept urmare, problema modificării Art.13 (alin.1) nu a fost inclusă niciodată pe ordinea de zi a Parlamentului.

Explicația o dă însuși Marian Lupu, fost președinte al Partidului Democrat, într-un interviu acordat postului de radio Europa Liberă, la 9 februarie 2018:

„Art.13 din Constituția țării trebuie să rămână neschimbat pe motivul că, după decizia Curții Constituționale, în pachetul constituțional deja se regăsește definiția de limbă română pentru asigurarea abordării europene Unitate prin diversitate, pentru asigurarea respectului față de oricare cetățean din țara noastră și dreptul lui la autoidentificare etnică, culturală și lingvistică, asta înseamnă că Art.13 trebuie să rămână neschimbat. Dincolo de faptul că este o abordare strict europeană, mai este încă o condiție foarte importantă pentru păstrarea identității statale a Republicii Moldova. Cei care promovează cu vehemență eliminarea din Art.13 a definiției de „limbă moldovenească” nu se opresc doar la limbă, haideți să privim în jur care este realitatea, doar nu se promovează conceptul: o limbă, două națiuni, două țări, se promovează alt concept: o limbă, o națiune, o țară. Eu am fost mereu pentru statalitatea și suveranitatea Republicii Moldova, ca și majoritatea covârșitoare a colegilor din Partidul Democrat și asta este poziția oficială a partidului. Respectiv, având această idee, noi vom apăra și vom promova în continuare valorile de suveranitate și independență ale statului Republica Moldova”12.

Analiza efectuată mai sus ne arată, fără niciun dubiu, că limba și, implicit, identitatea populației majoritare din Basarabia au fost transformate în instrumente politice de către adversarii românismului și au fost folosite ca atare, timp de trei decenii, în lupta politică pentru accederea la putere.

Rezolvarea problemei limbii nu se întrevede într-o perspectivă apropiată sau medie, lucru relevat inclusiv de ultimele alegeri parlamentare din Republica Moldova (24 februarie 2019), care au fost câștigate de forțele politice rusofone sau ostile limbii române și românismului, în general.

Cu toate acestea, lupta pentru recunoașterea și repunerea în drepturi a unui adevăr istoric și lingvistic, care este un dat și nu mai trebuie demonstrat, nu poate fi abandonată, ci se impune să devină crezul sfânt al tinerelor generații în care să ne punem toate speranțele.

Realitatea lingvistică este că, deși a fost nerecunoscută, poreclită în diferite feluri, hulită, batjocorită, pocită și „îmbogățită” cu tot felul de rusisme, uneori înstrăinată în propria ei Casă, limba română dăinuie de veacuri în Basarabia ca un diamant în muntele de steril din jurul său și este vorbită din ce în ce mai bine chiar și de cei mai aprigi dușmani ai săi.

 

Note:
1 Anatol Petrencu, Istoria contemporană: studii, materiale, atitudini, Chişnău, Cartdidact, 2011, p. 200-203.
2 Mihai Cernescu et comp., Republica Moldova: istoria politică (1989–2000), Documente şi materiale, vol. I, Chişinău, Centrul editorial al USM, 2000, p. 5-7.
3 Idem, p. 7.
4 Idem, p. 8.
5 Marian Enache, Dorin Cimpoeşu, Misiune diplomatică în Republica Moldova (1993–1997), Iaşi, Polirom, 2000, p. 89-97.
6 „Flux”, din 18 iulie 2008.
7 Agenţia Moldpres, din 19 decembrie 2007.
8 „Adevărul”, nr. 5836, din 23 aprilie 2009.
9 Agenţa Interlic, din 5 decembrie 2013.
10 Sesizările nr. 8b şi 41b/2013.
11 www.constcourt.md, accesat la 6 decembrie 2013.
12 www.europalibera.org, accesat la 9 februarie 2018.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog