Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU

Aventura conceptului de autenticitate: exerciţii de interpetare hermeneutică

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Tendinţa de „întoarcere către înăuntru”1, către propria fiinţă şi propriul mecanism de alcătuire şi fiinţare constituie una dintre cele mai importante trăsături ale ultimelor secole culturale, deşi rădăcinile unei atare predilecţii poate fi înregistrată încă în Antichitate. Întreaga istorie a cunoaşterii umane s-a dezvoltat, de altfel, pe aceste două coordonate, ale cunoaşterii de Sine şi a Celuilalt.
Dorinţa de investigare a propriei fiinţe, surprinderea vieţii concrete în desfăşurarea ei, redarea palpitului existenţial în sine, precum şi plasarea în centrul atenţiei a expresiei deliberat nude a subiectului şi a trăirii sale prin valorificarea directă a subiectivităţii a fost convertită în materie de literatură în ceea ce ne-am obişnuit să înţelegem prin autenticitate, concept de care se leagă în mod programatic numele lui Camil Petrescu, deşi vom vedea că în realitate au existat mult mai mulţi teoreticieni interesaţi de elucidarea acestui termen. Este suficient să amintim că pledoaria lui Mircea Eliade pentru autenticitate, declanşată încă din Solilocvii (1932), continuată în Oceanografie (1934) – articolul Originalitate şi autenticitate – şi Fragmentarium (1939), în care apar două eseuri intitulate Autenticitate, şi multe altele pe aceeaşi temă – este aproape în sincronie cu cea, parţial asemănătoare, a lui Camil Petrescu. Autorul Patului lui Procust nu l-a devansat însă pe Mircea Eliade prin Teze şi antiteze (1936), volum ce nu apare „cu un an înainte de Oceanografie”, cum se afirmă uneori2, ci cu doi ani mai târziu.
 Suplu şi cameleonic, format prin aluviuni succesive, având o istorie pe cât de întinsă, pe atât de contradictorie, plasat între principiile de intens energetism şi cu o acţiune determinativă asupra viziunii şi a mijloacelor de exprimare, termenul de autenticitate, în sensurile sale generale, se află într-o mereu strictă actualitate şi se constituie în aspiraţia existenţei individuale, sociale şi artistice. Derivat din adjectivul „autentic”, substantivul autenticitate desemnează însuşirea de a fi necontrafăcut, de a fi adevăr indubitabil. Corespunde în literatură, mai ales în cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea, actului de identificare a creaţiei artistice cu datul de viaţă trăit de autor. Suficient de ambiguu, conceptul de autenticitate a prezentat o serie de particularităţi şi nuanţe de la o epocă literară la alta, de la o generaţie la alta şi chiar de la un scriitor la altul. Lucru explicabil, întrucât el a fost puternic perturbat de-a lungul timpului de o amplă inflaţie semantică: confesiune neliteraturizată; renunţare la convenţiile literaturii; exactitate documentară; normăa conştiinţei morale; similaritate între creaţie şi experienţă; trăire subiectivă, însuşire de a fi tu însuţi, de a-ţi exprima propria integritate psihică şi, în consecinţă, valorificarea directă a subiectivităţii existente în jurnalele intime şi în documentele de orice natură.
Cercetând manifestările în proza românească din perioada interbelică, se poate constata tendinţa unei căutări a autenticităţii în spirit anticalofil, care merge până la exprimarea exclusivă a unor experienţe personale, concepute ca un act de aventură a cunoaşterii. Estetica autenticităţii este îmbrăţişată de mulţi prozatori tineri care vor să substituie conceptului de originalitate, de inspiraţie romantică, ideea de autenticitate care, la rândul ei, se fondează pe ideea de experienţă şi cunoaştere. Căutarea autenticităţii, pe care o practică în roman Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Anton Holban, Max Blecher ş.a. este înregistrată pentru prima dată de istoria noastră literară prin G. Călinescu, într-un capitol special, unde se găseşte definită în mod semnificativ ca literatură a experienţelor, ţinând de „filozofia neliniştii şi a aventurii”.
Printr-o rapidă carieră publicistică, termenul odată „lansat” cunoaşte un evantai spectaculos de interpretări şi abordări inedite. Dacă pentru autorul Nopţilor de Sânziene autenticitatea se reducea la un mod particular, unic de a aborda existenţa, pentru Camil Petrescu ea devenea, mai aproape de valenţele esteticului, un fel de „esenţă de viaţă trăită”. În ceea ce îl priveşte pe Mihail Sebastian,autenticitatea înseamnă „să acumulezi experienţe şi documente la întâmplare [...] să le aduni direct, din locul lor propriu, în clipa lor de afirmare”. În mod evident, se are în vedere „documentul mărunt, zilnic, dar de care iei cunoştinţă direct, de la sursă, încă necomentat, plin de semnificaţia lui originală”3. Importantă ar fi deci trăirea până la epuizare a momentului, dublată de cumularea accidentalului. În problema autenticităţii, asemănător este şi punctul de vedere al lui Eugen Ionescu, dezgustat de livresc şi literaturizare, asemenea lui Camil Petrescu sau Mircea Eliade. Negativistul eseist conferă relativului, jocului absurd al existenţei valori absolute. A fi autentic, în opinia lui, înseamnă a denunţa convenţia, artificiul. Încercând să transpună nud realitatea intransmisibilă, el se simte trădat permanent de expresie, mereu în luptă cu virtuozităţile limbajului. Deşi fiecare scriitor a abordat conceptul de autenticitate în mod inedit, pe toţi îi uneşte încercarea de a impune o formulă epică a analizei lucide, aplicată propriei experienţe interioare, precum şi scrisul anticalofil, care merge la exprimarea unor experienţe personale concepute ca un act de aventură a cunoaşterii.
Obiect al unor căutări şi practici restructurative disparate în perioada dintre cele două războaie mondiale, autenticitatea vadeveni, în anii cincizeci, principiul „poietic” al unei noi mişcări, noul roman. „Je ne peux parler que de moi” va declara, în 1962, Claude Simon, asemenea lui Camil Petrescu, care, aşa cum observă Ovid Crohmălniceanu, În cinci prozatori în cinci feluri de lectură, este „un precursor al „noului roman”, întrucât anticalofilia sa declarată este un mod al „deliteraturizării” şi „dedramatizării” naraţiunii, principii regăsite şi în doctrina adepţilor noului roman.
Referindu-se la modelul teoretic şi artistic de inspiraţie franceză (Tel Quel, Nouveau Roman), Adrian Oţoiu, în Trafic de frontieră, observă: „E o proză deseori polemică, fie prin aplecarea asupra spaţiilor derizorii ale cotidianului, fie prin refuzul oricărei transcendenţe (în cadrul unui program pe care l-am numi anti-hermeneutic), fie prin experimentele formale, deseori programatice. Estetica este una a recontextualizării, a fragmentarului, a autobiografiei, a replierii autoreferenţiale”4. Altminteri, acelaşi critic susţine că întreaga istorie a generaţiei ’80 este întrucâtva istoria evoluţiei de la modelul artistic de inspiraţie franceză, la un model de orientare anglo-saxonă şi italiană („gândirea slabă”, hedonismul lecturii). Modelul anglo-saxon va fi marcat de renarativizarea ficţiunii, întoarcerea spre personaj şi cititor, paralel cu întoarcerea spre roman şi interesul susţinut pentru formele paraliteraturii şi ale culturii populare etc. Tehnicile perioadei anterioare, colajul şi pastişa, lasă locul parodiei şi aluziei. Montajul nervos şi brutal care evacuase epicul face loc unei reîntoarceri la naraţiune. Modelul italian va fi reprezentat de viziunea lui Vattimo, Eco sau Calvino. Numele Trandafirului lui Eco, spre exemplu, nu este „decât punerea într-o ecuaţie gotic-detectivistică a acestei credinţe în persistenţa semnificatului dedesubtul semnificantului, credinţă totodată în posibilitatea şi necesitatea explorării hermeneutice a textului, care este „deschis” nu în direcţia evacuării sensului, ci a transformării lui (conform tezei din Opera aperta) într-o maşinărie de produs sensuri”5. Observăm că aceste direcţii împacă practic doi termeni polari, cum ar fi cel al textualismului şi cel al autenticismului, care reuşesc să coabiteze împreună, fără să seanihileze sau să se compromită reciproc. Astfel, începând cu optzeciştii, va avea loc o reevaluare a criteriului de autenticitate, un miraj care continuă să traverseze atât experienţa literară modernă, cât şi cea postmodernă. Interesul îşi schimbă centrul de greutate pe (auto)biografie, pe experienţa personală a lumii care, în cazul scriitorului, devine un pivot al actului narativ. Rezultatele se înscriu în termeni ca: „surprinderea «concretului existenţial», al unei densităţi palpabile a senzaţiilor, mobilitatea şi tensiunea continuă care îşi asumă spontaneitatea actului creator, însă doar ca efect”6. Imposibilitatea delimitării nete între real şi ireal va duce la o alterare în timp a conceptului de autenticitate. Această stare de fapt se datorează mai ales mijloacelor mass-mediei, care au omogenizat o bună parte a experienţei cotidiene de viaţă a societăţii în general, făcând astfel ca viaţa să pară alarmant de ireală. Sentimentul generalizat al ubicuităţii va schimba şi statutul eu-lui narator. Ceea ce în cadrul teoriei autenticităţii din perioada interbelică era calificat drept un privilegiu supraomenesc a ajuns, între timp, un fapt comun, la îndemâna oricui. În mod paradoxal, tot ceea ce înainte punea în pericol autenticitatea scriiturii devine acum condiţie de credibilitate auctorială. În această situaţie, omniscienţa nu mai poate fi refuzată romancierului. „A fi autentic nu se mai reduce, în nici un caz, la explorarea în orizonturile eu-lui profund, refulat (altfel, o lume destul de ermetică). Mai presus de orice, prozatorul de azi este un adevărat expert al realului. El se adresează unui cititor nu tocmai inocent – avid de cunoaştere, poate şi de senzaţional. În prea mare măsură interdicţiile din sfera vieţii, a socialului au trecut asupra limbajului, având ca urmare ceea ce s-ar putea numi „secătuirea simbolurilor” în cultura modernă şi sterilizarea discursului, prin însăşi pierderea „discursivităţii” sale naturale. Regăsirea vocaţiei de omniscienţă şi ubicuitate, la care se adaugă valorile de premoniţie tot mai frecvente la marii prozatori ai acestui veac, reaşează pe baze noi relaţia autor-cititor”7, dar şi pe cea dintre autor-personaje. Reînzestrat cu darul ubicuităţii, scriitorul nu se mai poate ascunde după convenţia literară şi nici după personajele sale şi atunci el textualizează. Textul devine un mod de existenţă al scriitorului. Un astfel de autor refuză să rămână o abstracţiune şi îşi face insistent loc în text. Descoperind convenţiile, autorul postmodernist creează o relaţie voit sinceră cu cititorul.Orice mare scriitor este textualizant, iar textualismul implică suplimentar o conştiinţă acută a actului de creaţie, adică conştientizarea scriiturii, aşa cum se întâmplă, în mod revelator, la scriitorii din ultima promoţie, a anilor ’80. La ei se distinge în mod clar cum în operaţia de textualizare, „efect” al operei constituite, realul existenţial se transformă în text, iar acesta devine singura „ipostază cu adevărat autentică a trăirii unui scriitor”8.
În respectivul context, îşi face apariţia o nouă tentaţie, deşi cu rădăcini mai vechi, aceea a autenticităţii înţeleasă ca rezultatul unei practici scripturale, în care eu-l se implică integral şi se exprimă direct. Marin Mincu afirmă în acest sens că, în absenţa unei „autenticităţi a scriiturii”, „totul se reduce la frivolitatea imitaţiei”9. Astfel înţeleasă, autenticitatea nu se opune textului, ci este, dimpotrivă, chiar un efect al textualizării. În universul naraţiunii postmoderniste scrisul este sinonim cu trăirea, iar a trăi înseamnă a inventa în fiecare moment o lume nouă, a construi lumi posibile care sporesc autenticitatea existenţei noastre. Ceea ce contează, în ultimă instanţă, este autenticitatea scriiturii, iar nu a trăirii, întrucât există scrieri care chiar dacă sunt autentice, ele nu dau sentimentul autenticităţii şi, dimpotrivă, avem scrieri fictive care par pe deplin autentice. Esenţial este ca experienţa de viaţă să devină experienţă de scriitură; eşti autentic atât cât eşti în scriitură.
De această problematică se leagă şi adoptarea intertextualitatăţii, practică a „ingineriei textuale”, care demonstrează că „fiecare cuvânt (fiecare semn) al unui text conduce în afara graniţelor sale. Fiecare înţelegere este o punere în contact a textului prezent cu alte texte [...]. Textul trăieşte numai atunci când el atinge alte texte. Doar în punctul de contact al textelor radiază acea lumină care luminează spre înainte şi spre înapoi, [care semnalează] că textele iau parte la un dialog.”10 Intertextualitatea devine „condiţia oricărui text autentic” şi totodată condiţia genezei acestuia: „Orice text este un ţesut nou de citate trecute. Fragmente de coduri, formule, modele ritmice, fragmente de limbaje sociale etc., trec în text şi sunt redistribuite în interiorul acestuia.11 În acelaşi sens se pronunţă şi Mircea Nedelciu: „tot ceea ce se încorporează în text este mediat de alt text”, referenţialitatea „obiectivă” şi cea „psihologică” nefiind altceva decât intertextualităţi camuflate. Astfel, noţiunea de autenticitate va fi treptat încorporată în paradigma textualismului, „citat textual” ajungând să fie echivalat cu „citat autentic”, de unde ar rezulta că a scrie autentic înseamnă a scrie textual.
Considerarea autenticismului optzecist drept o simplă reeditare epigonică a autenticismului interbelic se dovedeşte a fi suficient de riscantă, deşi chiar unii optzecişti îşi definesc demersul ca o reînnodare cu autenticismul lui Camil Petrescu, Anton Holban sau Mircea Eliade. Dacă autorul Patului lui Procust se dovedeşte patronul spiritual al generaţiei sale, omologul său în generaţia optzecistă se dovedeşte Radu Petrescu. Optzeciştii îşi exprimă deschis admiraţia faţă de autenticiştii interbelici, dar cutoată această solidaritate ideologică trebuie să vedem ce anume mai inovează proza optzecistă în raport cu autenticismul interbelic.
Teoreticieni împătimiţi, optzeciştii încearcă să demonteze febril mecanismul iluziei realiste şi a pretinsei „autenticităţi” de tip camilpetrescian. Accentul se mută de pe „realismul metodei de transcriere a realului” pe „realismul atitudinii faţă de real”. Scriitorul postmodern ştie că literatura există în virtutea unui „contact ficţional” tacit între autor şi cititor care prevede rolul esenţial al imaginaţiei în structurarea operei. A mima inocenţa, a pretinde că literatura oglindeşte o lume coerentă a cauzei şi a efectului duce la apariţia unei situaţii paradoxale. În literatură totul este înscenare, cu cât mai intens încearcă scriitorul să ascundă statutul convenţional al operei literare, s-o prezinte drept autentică, cu atât mai pregnantă este „minciuna romanescă”. Aşa cum observă Carmen Muşat, prozatorul postmodern percepe nu „viaţa ca o pradă”, ci „literatura ca o pradă”, trăind cu senzaţii livreşti. Autorul şi lectorul deopotrivă cunosc regulile contactului ficţional şi-şi recunosc complicitatea în vederea constituirii unor noi lumi posibile. Demontarea mecanismului iluziei realiste, dar şi a pretinsei autenticităţi (procedeu evident de ocultare a convenţiei) a devenit un loc comun al prozei postmoderne.
Gheorghe Crăciun abordează problema autenticităţii, observând că aceasta este tot o convenţie literară, susceptibilă de a se perima, dar consideră că „sub zodia experimentului” e pe cale să apară „o nouă formă de autenticitate”12. Cum autenticitate trimite etimologic la autor, Crăciun denunţă impersonalitatea autorului heterodiegetic şi consideră că autenticitatea înseamnă implicarea personală, spontană şi directă a scriitorului, care trebuie să devină un garant al adevărului textului. Aşa cum arată criticul, autenticitatea este indisolubil legată de persoana autorului şi e de neconceput în absenţa unei componente etice; bazându-se pe „diferenţa sa de corp”, scriitorul garantează „cu trupul său viu” pentru textul său. Voinţa autenticistă nu se poate consuma în afara unei etici a scriiturii. Caracterul fatalmente subiectiv, limitat şi fragmentar al adevărului la care poate avea acces autorul nu îl descalifică, ci dimpotrivă. Scriitorii consecvenţi principiului autenticist devin campioni ai decanonizării genului, fiindcă tind să deschidă proza către asimilarea unor „procedee şi «materiale» exterioare genului”13. Impulsul autenticităţii – susţine acelaşi critic – este cel de a absorbi totalitatea limbajelor în ignoranţa „oricăror reguli de specie şi gen”; acest impuls generează „un concept mult mai [...] în acord cu semnele întrevăzute ale acestui nou tip de autenticitate: textul”14.
Mircea Nedelciu discută problema autenticităţii ca pe o chestiune de gestionare a discursurilor alogene. Garanţia de autenticitate e dată de „transcrierea mot-à-mot a unui dialog din natură” – ceea ce Nedelciu numeşte „transmisiune directă” – sau de inserarea fără prelucrare a unor documente. Literatura adevărată este cea care invită la o relaţie activă, la o „lectură-întrebare”15.
O interesantă mutare de accent teoretic se constată şi în perceperea conceptului de autenticitate în viziunea lui Ion Bogdan Lefter, care demască un anume exces de tehnicism al textualismului iniţial, ce va fi depăşit ulterior prin asumarea „voinţei autenticiste”. Mişcarea ar fi aşadar cea de la o „proză a prozei” la o „proză a existenţei”. Totuşi această proză este altceva decât autenticismul interbelic, fiindcă încearcă o coabitare între poetica „feliilor de viaţă” surprinse în „transmisiune directă high fidelity”, pe de o parte, şi „alternarea tehnicilor narative, jocurile metatextuale şi artificiile de construcţie”, pe de altă parte16. Pentru Ion Bogdan Lefter, autenticitatea prozei optzeciste este mai degrabă efectul bunei funcţionări a unei «aparaturi» textuale sofisticate.
Aşadar, dacă autenticismul interbelic punea accent pe componenta etică (sinceritate, trăire,conştiinţă morală, bună credinţă, fidelitate faţă de sine, consecvenţă, onestitate interioară, luciditate, respingere a exhibării convenţiei), autenticismul optzecist, deşi păstrează componenta etică, o remodelează. Diferite de poetica lui Mircea Eliade sau Camil Petrescu sunt fragmentarismul, caracterul episodic şi privilegierea (cel puţin într-o primă fază) a prozei scurte. „La Holban sau Camil Petrescu, arată Adrian Oţoiu, chiar dacă e întrerupt mereu de introspecţia psihologică, ori relativizat de modificarea angulaţiei, firul istoriei (sujet sau histoire) poate fi încă reconstituit din meandrele naraţiunii (fabula sau récit), fiindcă lumea moderniştilor este încă una cognoscibilă, traductibilă conform unui cod metanarativ”17. În proza experimentală a începutului anilor ’80, această reconstituire este deseori imposibilă, nu numai pentru că naraţiunea tinde spre fragmentare şi juxtapunere brutală a episoadelor, ci şi pentru că percepţia însăşi asupra realităţii s-a modificat, realul fiind atomizat, devenind fluctuant.
Democratizarea diegezei prin eliminarea tiraniei semnificativului declanşată de Camil Petrescu devine la optzecişti mult mai radicală şi conduce la decupaje arbitrare de realitate, la consemnarea de dialoguri întâmplătoare, la transcrierea mesajelor publicitare, oficiale, tehnice, care invadează cotidianul, la aglutinarea de texte insignifiante (jurnale fără valoare literară, anunţuri de ziar), precum şi la o recuperare a marginalului şi perifericului.
Pasiunea autenticiştilor interbelici pentru documentul autentic – jurnale, scrisori olografe, urme scriptoriale chiar „fără ortografie, fără compoziţie” – „făcea totuşi parte, observă Adrian Oţoiu, dintr-o strategie a dezvăluirii individului, individ a cărui profunzime putea fi sondată prin asemenea operaţii de arheologie a aparent-insignifiantului. Partizanul noului autenticism – care a beneficiat între timp de lecţia existenţialismului şi a literaturii absurdului – şi-a pierdut inocenţa, fiindcă el ştie că individul nu are altă adâncime decât cea pe care i-o conferă textul; urmele textuale ale acestuia par adunate haotic, în sfidarea oricărui principiu ordonator; urmele textuale întâmplătoare nu anunţă individul, nu îl sondează, ci îl constituie de-a dreptul”18.
Aşadar, atât la autenticiştii interbelici, cât şi la textualiştii optzecişti avem de a face mai degrabă cu efectul de autenticitate sau cu iluzia autenticistă, adică cu un set de convenţii menite să creeze efectul de autenticitate. Autenticitatea nefiind o chestiune de conştiinţă curată, tot aşa cum nici realismul nu e doar o chestiune de atitudine obiectivă. Ambele noţiuni sunt în primul rând polemice; un text se declară autentic sau realist pentru a se delimita de o convenţie văzută ca inautentică sau nerealistă. Ambele sunt concepte mai mult tactice, conjuncturale. Dar, chiar dacă şi autenticitatea se sprijină în ultimă instanţă tot pe un mecanism iluzionist, asemenea textualismului, strategiile lor operează în sens contrar. Din perspectiva textualismului, nu există nimic dincolo de text, totul se consumă în text. Din perspectiva poeticii autenticităţii, textul e doar o urmă care trimite dincolo, la o realitate substanţială.
 
Note
1 Cf. Cristina Hăulică, Textul ca intertextualitate. Pornind de la Borges, Bucureşti, Editura Univers, 1984.
2 Cf. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe sau eseu despre romanul românesc, vol. II, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991, p. 195.
3 Mihail Sebastian, Document, critică şi actualitate, în „Azi”,an I, nr. l februarie 1932.
4 Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră. Proza generaţiei ’80, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000, p. 32.
5 Adrian Oţoiu, op.cit., p. 35.
6 Robert Capşa, Sub oborocul autenticităţii, în „România literară”, nr. 19, 1999, p. 6.
7 Cornel Moraru, Obsesia credibilităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 6-7.
8 Marin Mincu, Textualism şi autenticitate, Constanţa, Editura Pontica, 1993, p. 149-150.
9 Idem, p. 233.
10 Apud Adrian Oţoiu, op. cit., p. 11.
11 Adrian Oţoiu, op.cit., p. 11.
12 Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice, Piteşti, Editura Vlasie, 1994, p. 282.
13 Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice, p. 285.
14 Idem, p. 285.
15 Mircea Nedelciu, Dialogul în proza scurtă (I-III), în Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice, Piteşti, Editura Vlasie, 1994, p. 289.
16 Ion Bogdan Lefter, Introducere în noua poetică a prozei, în Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice, Piteşti, Editura Vlasie, 1994, p. 230.
17 Adrian Oţoiu, op. cit., p. 23.
18 Idem, p. 24.
 
Bibliografie
1. Robert Capşa, Sub oborocul autenticităţii, în „România literară”, nr. 19, 1999.
2. Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice, Piteşti, Editura Vlasie, 1994.
3. Cristina Hăulică, Textul ca intertextualitate. Pornind de la Borges, Bucureşti, Editura Univers, 1984.
4. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe sau eseu despre romanul românesc, vol. II, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991.
5. Marin Mincu, Textualism şi autenticitate, Constanţa, Editura Pontica, 1993.
6. Cornel Moraru, Obsesia credibilităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.
7. Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră. Proza generaţiei ’80, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog