Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Despre identitatea oamenilor și a comunităților noastre

Ion I. IONESCU

Alte articole de
Ion I. IONESCU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

1. Integrarea cetățenilor, comunităților și statelor în Uniunea Europeană necesită un efort de reconstrucție a identității individuale, naționale, europene, care se întrepătrund, se codetermină. Europeanul autohton vrea afirmarea identității europene pe o bază mai solidă decât interesele economice. Europeanul imigrant se pronunță pentru o „idee europeană nouă”, bazată pe „ospitalitate”, în „societăți multiculturale”, nu pentru una care exclude străinii. Adversarii integrării europene vorbesc despre o „Europă fără suflet”, fără solidaritate, „ostatică a bancherilor și comercianților”, care „amenință marile valori”...

2. Atunci când vorbim despre identitate, avem în vedere fundamentele sale bio-psiho-socio-culturale [17]. Identitatea este plurală, iar indicatorii acesteia sunt:

- istorici (origini, fondatori, filiație, rude, evenimente marcante, modele, urme istorice, credințe, obiceiuri, legi, norme, reguli etc.);

- culturali (premise culturale, coduri culturale, modele și contramodele, ideologii, viziuni asupra lumii, atitudini-cheie față de viață, muncă, față de sine, de semeni etc.);

- psihosociali (status, roluri, competențe, calități, defecte, potențial de evoluție, motivație, adaptare, stil comportamental, strategii, proiecte, rezultate, stereotipuri, simboluri și semne care ne plasează într-o ierarhie etc.);

- materiali și fizici (posesii: pământ, obiecte, bani, locuință, îmbrăcăminte, nume, renume etc.; potențialități economice, financiare, fizice, intelectuale; aparența fizică: trăsăturile morfologice, semnele distinctive etc.; caracteristici demografice ale grupului din care facem parte: natalitatea, mortalitatea, fecunditatea, nupțialitatea, relațiile cu alții, imigrarea-emigrarea, exogamia-endogamia, numărul indivizilor membri pe categorii etc.);

- ecologici (caracteristicile mediului în care trăim, în care ne desfășurăm activitatea, caracteristicile reliefului, climei, rețelei de ape, solului, florei, faunei, organizării comunităților, dispunerii caselor, a căilor de comunicații, schimbările făcute în mediu, sinteza tuturor influențelor asupra noastră).

Dacă avem în vedere asemenea indicatori (este greu să-i identificăm pe toți...), atunci putem spune că identitatea este: obiectivă (conform criteriilor identificabile, verificabile), culturală (conform referenților culturali), grupală (conform apartenențelor la diferite grupuri), socială (conform referenților sociali), profesională (conform CV-ului, activităților profesionale desfășurate).

A avea identitate înseamnă a păstra mai mult timp caracteristicile fundamentale. Nu putem face lista tuturor acestora, dar le putem reține pe cele ce ne diferențiază de alții1 pe care-i identificăm în spațiul lor etno-socio-cultural. Identificarea cu ceilalți se face prin socializare, prin participarea la credințe, mituri, ideologii, prin referire la trecut etc. Sentimentul de apartenență își are rădăcinile în relațiile cu părinții, cu familia și comunitatea, este rezultatul procesului de integrare și de asimilare a valorilor, normelor, modelelor din grupul de apartenență. Sentimentul identității se menține atâta timp cât avem conștiința trecutului comun și a devenirii colective. Sentimentul unității și coerenței este rezultatul experiențelor noastre relaționale, intelectuale, afective, identitatea, stima de sine consolidându-se prin evaluări pozitive repetate. Desigur că și sentimentul diferenței este esențial pentru conștiința identității, de aceea individul, grupul, comunitatea și societatea caută să arate că au valoare în ochii altora. Divizarea, schismele, disoluțiile induc incoerență, rupturi, dedublări, conduite aberante, devalorizarea face oamenii, grupurile și societățile agresive unele față de altele, iar demoralizarea începe cu devalorizarea imaginii de sine, cu subminarea valorilor, cu „luarea lor în râs”. Perturbările securității ontologice, a identității se produc în condițiile disoluției familiei, pierderii înrădăcinării sociale și religioase, atunci când muncim onest și nu ne putem asigura ziua de mâine, atunci când ne prăbușim afectiv...

3. Identitatea națională, este rezultanta caracteristicilor comune care dau coeziune și solidaritate indivizilor, grupurilor, comunităților membre ale unei națiuni. Vorbim de sentimentul național, caracterul național, temperamentul național, conștiința națională plecând de la națiune ca ansamblu relativ omogen de indivizi, ca entitate socioumană aflată pe un teritoriu sub autoritatea unei puteri suverane, organizate într-un aparat de stat care recunoaște naționalitatea și cetățenia. Dacă identitatea națională pleacă de la asemănări observabile direct, nu pot fi omise „starea de spirit” comună, „sufletul”, „principiul spiritual”, consimțământul, dorința și voința de a trăi laolaltă.

4. În ciuda resurselor mobilizate pentru „armonizare”, „convergență”, identitatea europeană este încă „în lucru” [2]. După ce am făcut Uniunea Europeană, trebuie să facem acum europenii [12, p. 26]. Cu mulți ani în urmă, minți luminate au propus o uniune europeană bazată pe stabilitatea fiecărui stat, pe echilibrul între state, pe solidaritate și pe instituții care pot traduce în fapt această uniune. La Congresul de la Paris (1849), Victor Hugo spunea că va veni o zi când toate națiunile continentului european, fără să-și piardă calitățile distincte și individualitatea glorioasă, vor fuziona într-o unitate superioară și vor constitui o fraternitate europeană: statele unite ale Europei [5]. Mai târziu, Aristide Briand a propus Adunării Generale a Societății Națiunilor o uniune federală a statelor europene. „Cred că între popoarele grupate geografic – așa cum sunt popoarele Europei – trebuie să existe un fel de liant federal; ele trebuie să aibă în permanență posibilitatea de a intra în contact, de a discuta despre interesele lor, de a adopta rezoluții comune, de a stabili între ele legături de solidaritate care să le permită să facă față, la momentul potrivit, unor circumstanțe grave [...]. Evident că această asociere va fi în special în domeniul economic [...], dar eu sunt sigur, de asemenea, că în plan politic și social, legătura federală, fără a afecta suveranitatea niciunei națiuni membre, poate fi benefică” [10].

După al Doilea Război Mondial, „ideea europeană” a câștigat teren. La Congresul de la Haga (1948) s-au manifestat două opțiuni: una pentru un „guvern european cu puteri reale” și alta pentru „cooperarea interguvernamentală între state suverane” [3, p. 162-163].

Planul Schuman a dus la constituirea Comunității europene a cărbunelui și oțelului [22] și la crearea Federației europene pentru pace [11, p. 27]. Europa nu se face peste noapte, s-a spus, nu este dată, ci poate fi construită prin realizări concrete, care pot crea solidaritatea de facto.

A urmat lărgirea Europei unite [1] – de la 6 la 9 (1973), la 12 (1986), 15 (1995), 25 (2004), 27 de state membre (2007) – totul realizându-se în baza unor tratate: Actul unic european (1985), Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997), Tratatul de la Nisa (2001) etc.

Jacques Delors atenționa (încă din 1993): „Aventura europeană este percepută din ce în ce mai mult ca elitistă... Integrarea europeană nu se face de la sine” [15]. Proiectul european vizează construcția UE cu cetățenii.

5. În calitate de cetățean, individul este definit ca membru al unei comunități politice, ca titular al unor drepturi și obligații [7]. Conceptul de cetățenie se confundă frecvent cu cel de naționalitate, ambele definind relația individului cu statul (care acordă naționalitatea și cetățenia). Carta Socială Europeană prevede protecția drepturilor economice și sociale, Tratatul de la Amsterdam conține „drepturile omului și libertățile fundamentale” [6]; au fost adoptate Carta drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, Tratatul privind Uniunea Europeană care prevede recunoașterea drepturilor, libertăților enunțate în Carta drepturilor fundamentale [4]. Cu toate că are referințe multiple (geografice, religioase, culturale, sociale, instituționale), identitatea europeană rămâne un concept abstract, ale cărui rădăcini nu sunt încă bine înfipte în „corpul social”. UE trebuie să-și conceapă identitatea ca rezultantă a tuturor referințelor, afilierilor. Dacă nu revendică fiecare element al istoriei sale, dacă nu spune „cetățenilor europeni” că trebuie să se simtă europeni fără a înceta să fie francezi, germani, italieni sau români, ea poate avea „probleme existențiale”. Cele două războaie mondiale au fost decisive pentru emergența „conștiinței europene”, dar construcția pe teren a Uniunii Europene este legată de socioculturile sale. În momentul în care statele europene erau în ruină, după al Doilea Război Mondial, „comunitatea europeană” își afirma identitatea în fața dictaturilor, în fața URSS. Ea se prezenta atunci ca proiect și cerea recenzarea patrimoniului comun, a intereselor, drepturilor și obligațiilor statelor în procesul de unificare, cerea identificarea gradului de coeziune în raport cu restul lumii, cu țări terțe, identificarea responsabilităților aferente și luarea în considerare a caracterului dinamic al integrării europene. Dacă analizăm Declarația privind identitatea europeană, reținem din ea dorința de a construi o identitate europeană, voința de a-i da proiecție internă și externă, grija de a păstra varietatea culturilor naționale, de a salva principiile democrației reprezentative statului de drept, justiției sociale și respectării drepturilor omului, dorința și voința de a construi o identitate europeană în raport cu lumea.

6. Evocarea unității europene înseamnă insistența asupra apropierii, coeziunii, convergenței, armonizării. Evocarea diversității înseamnă evidențierea eterogenității, diferențierii, recunoașterii reciproce a particularităților naționale, acceptarea unor „derogări” și a „subsidiarității”. Unitate în diversitate nu înseamnă uniformizarea culturilor naționale sau instaurarea unei culturi dominante, ci recunoașterea diversității socioculturilor în condițiile emergenței unei culturi europene și a unei identități colective [9], a unei identități europene. Dar cum poate fi căutată o asemenea identitate păstrând în același timp identitatea statelor membre și a popoarelor lor? [19]

„Criteriile de la Copenhaga” cer statelor care vor să fie membre UE să aibă instituții stabile care garantează democrația și statul de drept, libertățile fundamentale, respectul minorităților, să aibă economie de piață viabilă, capabilă să facă față presiunii concurențiale atât în cadrul UE, cât și în afara ei, să aibă capacitatea de a-și asuma obligațiile și responsabilitățile în calitate de membru, să manifeste „toleranță zero” față de tortură, maltratare, să pună în aplicare măsuri referitoare la libertatea de exprimare etc., fără a uita de patrimoniul european comun (creştinismul, dreptul roman, Iluminismul, drepturile omului). Jürgen Habermas spunea că uniunea politică europeană trebuie să aibă rezonanță populară, iar mișcarea pan-europeană bazată pe patrimoniul european comun trebuie să pregătească terenul pentru o gândire, pentru o cultură politică comună creatoare de unitate în diversitatea europeană. Dar cultura publică europeană nu este suficientă pentru construcția identității europene. Construcția Europei Unite nu se face împotriva statelor, ci cu statele membre, cu comunitățile acestor state, cu locuitorii comunităților. „Identitatea europeană se hrănește din identitățile naționale. Ea este un supliment de suflet, și nu un vector de ștergere a fiecărei identități” [14, p. 137]. Uniunea Europeană nu înlocuiește statele, ci le completează – prin proiectul european coalizăm statele, dar trebuie să unim și oamenii, declara Jean Monnet [16]. Nu piața unică este principala provocare pentru Uniunea Europeană, ci cetățeanul european [18]. Dar cum se poate trece de la statutul de cetățean membru al unui stat european la cel de cetățean european membru al unui stat membru al UE?

Cetățenia europeană nu se materializează imediat. Ea ține de inițiativa instituțiilor comunitare, a statelor membre, dar și de dorința și voința cetățenilor. Deocamdată „Europa cetățenilor” are o zi, 9 mai – „Ziua Europei”, steagul, imnul, pașaportul european etc., cu obiectivul de a oferi mai multă vizibilitate drepturilor cetățenilor UE. Cetățenia europeană este însă o cetățenie în stare pură, detașată de naționalitățile multiple, este o „cetățenie de suprapunere”, o cetățenie adițională, dar nu e o simplă juxtapunere. Cetățenia europeană este un marker identitar, o modalitate de a dezvolta sentimentul de apartenență la Uniunea Europeană.

Declarația privind identitatea europeană conține dorința de dezvoltare a unei conștiințe politice europene, cetățeanul fiind ținta politicii de promovare a integrării europene. UE trebuie să fie aproape de cetățenii săi și pentru aceasta este necesar, pe de o parte, ca în statele membre UE să fie protejate drepturile de „cetățeni europeni”, iar pe de altă parte, să fie dezvoltate și susținute semnele vizibile în viața lor de zi cu zi, să fie întărit sentimentul de solidaritate socială și financiară între cetățenii statelor membre. Cetățenia europeană nu poate fi redusă la un... catalog al drepturilor. Ea trebuie să fie un vector al identității comune și al unui destin comun împărtășit. Integrarea europeană nu poate fi realizată fără participarea, implicarea cetățenilor care trebuie aduși mai aproape de instituțiile europene.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog