Din nou întrebarea cu privire la sensul vieții

Revin la această întrebare nu întrucât ar avea un sunet filosofic aparte, mai grav decât altele¹. Am însă motive să cred că, într-un fel sau altul, ea încă ne privește pe fiecare în parte, chiar dacă, în vacarmul neobișnuit al acestui timp, arareori o luăm în seamă. Desigur, oricine pare să recunoască, în anumite momente, unele sensuri în cuprinsul celor trăite, bunăoară în legătură cu ceea ce spune și face în viața de zi cu zi, cu ceea ce se petrece în jurul său. Nu întâmplător ne plângem adesea de nonsensul atâtor lucruri. Însă întrebarea de mai sus caută altceva să vadă, anume dacă se poate vorbi de un sens propriu în cazul vieții omului. Îndrăznind puțin mai mult, ne-am putea întreba dacă se poate vorbi de un sens nobil sau elevat al acestei vieți.

Pare destul de riscant să aduci în discuție o asemenea chestiune. Știm bine că, de regulă, ea este ocolită. Și aceasta din mai multe motive. Uneori ne apare prea abstractă, străină acelor probleme care ne întâmpină în viața de toate zilele. O socotim imediat speculativă, proprie celor care, așa cum se spune, trăiesc cu capul în nori și se pierd în meditația lor solitară. Alteori ne apare perfect gratuită, fără o miză reală. Față de alte întrebări pe care le considerăm justificate (privind, de pildă, conflictele violente dintre oameni, lumea virtuală și noile tehnologii, migrațiile unor întregi comunități de oameni), întrebarea cu privire la sensul vieții pare gratuită. Nu doar din aceste motive e lăsată deoparte, ci și întrucât, față de altele, nu ar conduce către un răspuns concret și verificabil, acceptat de cât mai mulți dintre noi. 

Să fac o precizare în acest loc. Expresia „sens al vieții” apare totuși târziu în literatura europeană. Din câte ne spun unii exegeți, ar fi fost folosită prima oară de Nietzsche, într-un fragment din scrierea polemică Noi, filologii (1875)². Până la acea vreme se foloseau de regulă alte expresii, bunăoară „cale a vieții” sau „finalitate a vieții”, viața fiind văzută mai ales ca o călătorie cu o anumită destinație, chiar dacă necunoscută ca atare. Nietzsche pleacă de la analogia dintre viață și text: așa cum textul are un curs distinct și o semnificație, la fel și viața omului. În scrierea amintită mai sus discută despre atitudinea celui care, ca filolog respectabil, educă generații întregi de oameni: acesta nu ar trebui să se restrângă la comentarii aride, cunoștințe formale sau pur tehnice, dar să refacă un întreg mod de viață (§131), să înțeleagă pentru sine și pentru ceilalți viața însăși („cea mai înaltă profesie de viață a unui popor: a înțelege ce este viața”) (§104). Nu e posibil să regăsești sensul unui text, al unei opere, dacă nu intuiești în prealabil sensul de viață al celor pe care îi exprimă. Acest lucru presupune ca interpretul să cultive el însuși un mod propriu de viață (§106), să modeleze în substanța timpului propria viață, încât aceasta să devină operă de artă.

Mă întorc la ceea ce spuneam mai sus. Când întrebarea privește însăși viața omului, e întâmpinată de regulă cu rezerve sau suspiciune. În literatura filosofică de astăzi lucrurile nu stau altfel. Sunt puțini cei care vorbesc explicit și fără nicio reținere despre această chestiune. Într-o antologie recentă, The Meaning of Life. A Reader (2008), majoritatea autorilor caută să vadă în prealabil dacă o asemenea chestiune are ea însăși un sens. Încearcă să răspundă mai întâi unor îndoieli trezite de această întrebare; cea de-a treia parte, Questioning the Question, cuprinde texte ce interoghează însăși întrebarea cu privire la sensul vieții³. La fel procedează și cei care, în această privință, revăd unele atitudini mai vechi ori mai noi⁴. Sau cei care au în vedere relevanța credinței religioase într-o asemenea chestiune⁵. Unii analiști constată, pe bună dreptate, că în destule situații întrebarea e lipsită de sens. De pildă, când termenii discuției nu sunt – ori nu pot fi – bine delimitați semantic⁶. Sau când fenomenul vieții nu este – ori nu poate fi – determinat ca atare. Eventual când această întrebare devine pentru cineva o problemă oarecum atemporală, în sine.

Dincolo de toate acestea, ești surprins de atâtea temeri în privința întrebării înseși. Precauțiile par uneori excesive și fără de sfârșit. Nu ne mai îngrijorează astăzi posibila lipsă de sens a vieții, ci lipsa de sens a întrebării cu privire la sensul vieții. Nu atât absurdul celor existente generează mari dispute, cât posibila vanitate a întrebării cu privire la așa ceva. Știm însă ce a spus Epictet: „pe oameni îi tulbură nu lucrurile ca atare, ci opiniile pe care și le fac cu privire la lucruri”. De data aceasta nu e vorba nici măcar de anumite opinii, ci de o întrebare ce caută, din când în când, să ne pună pe gânduri. Tocmai aceasta e nevoită să se justifice, să obțină din nou dreptul de a locui în cetate. De ce oare se întâmplă astfel în maniera nouă de a gândi cu privire la noi înșine? Aproape orice întrebare pe care o ridicăm, până și cele excentrice – privind, de pildă, existența unor forme stranii de viață, posibilitatea de a suspenda orice condiționare spațială și temporală, identitatea perfectă a cuiva cu oricare altul – ne apar de obicei cu sens. Deși ciudate, nu ne intrigă prea mult și nu sunt ținute în carantină logică. Doar întrebarea cu privire la sens – mai ales dacă e vorba de sensul propriei existențe – poate să ne apară lipsită de sens.

E adevărat că, în unele situații, paradoxul ei descurajează pe oricine. Bunăoară, când întrebarea privește întreaga viață a cuiva care trăiește încă. Sau când e pusă ca și cum cineva s-ar putea privi pe sine din afara sa. Eventual, când caută un sens ultim, ceea ce, din punct de vedere logic, poate genera o formă de reiterație ad infinitum. La fel și atunci când atenția e îndreptată către un sens singular, fatalmente unul și același, indiferent de tot ce se întâmplă într-o anumită viață. Însă suspectarea întrebării de pretenții nemăsurate a ajuns un reflex comun al timpului nostru. Să fie vorba, oare, de o reală vulnerabilitate a ei, bine camuflată sub masca gravității filosofice? Sau e în joc o nouă slăbiciune a omului de astăzi, legat ca niciodată de anumite preocupări și pasiuni?

Mă voi opri puțin la două lucruri în legătură cu această întrebare. Mai întâi, diferența ei mare față de alte întrebări, iar apoi, rostul ei pentru cel care simte totuși nevoia să o formuleze cu privire la sine. 

Noi ne punem frecvent întrebări ce caută semnificația unor stări de lucruri. Avem în vedere, de exemplu, semnificația unor evoluții tehnologice noi, a unor atitudini politice radicale, a unor conflicte de natură religioasă, a unor evoluții meteorologice ciudate. În astfel de situații, răspunsul, chiar și aproximativ, se dă cel mai adesea pe baza unor cercetări empirice și a unor calcule, stabilindu-se pe cât posibil anumite cauze. Or, când e vorba de întrebarea cu privire la sensul vieții, nu se poate proceda astfel. Relevanța unei vieți nu se poate determina prin măsurători și calcule; semnificația ei nu se poate deduce în felul în care din anumite cauze deducem unele efecte⁷. Este o întrebare ce diferă mult atât de cele cotidiene, cât și de cele de natură tehnică sau științifică. Diferența a fost bine intuită de un filosof care avea și o excelentă inițiere în științe, Ludwig Wittgenstein. „Noi simțim că chiar și atunci când toate problemele științifice posibile primesc un răspuns, problemele noastre de viață încă nu sunt câtuși de puțin atinse” (Tractatus logico-philosophicus, § 6.52). În ce privință însă diferă de alte întrebări, tehnice sau științifice? Bunăoară, nu este neutră în raport cu cel care întreabă: acesta se are în vedere și pe sine – cu propria lui viață – atunci când întreabă. O asemenea întrebare nu privește ceva dat, nici ceva exterior subiectivității omenești, care să poată fi delimitat cu neutralitate. Nu are în vedere ceva comun sau repetabil. Ea privește mai curând ceva dorit și căutat ca atare, ceea ce omul face sau ar putea să facă pentru sine și ceilalți. Reia indirect chestiunea responsabilității personale, întrebând cum anume și în ce măsură cineva e responsabil față de propria viață. În consecință, poate fi privită ca și cum ar fi pusă din partea cealaltă, adică de însăși viața pe care o trăim. Cine o recunoaște astfel va înțelege că, chiar dacă nu-i răspunde nimeni la această întrebare și chiar dacă el nu va putea spune nimic celorlalți, îi rămâne totuși să răspundă prin însuși felul în care își duce propria viață.

Vedem, așadar, că sensul acestei întrebări diferă enorm de cel al uneia obișnuite. Ea nu vine spre a fi rezolvată, iar răspunsul nu o elimină, uneori nici măcar nu o atinge. Nu se clarifică nimic într-o manieră obișnuită, nu se rezolvă pur și simplu o problemă. Dimpotrivă, se deschide un nou spațiu al celor problematice. Când cineva simte nevoia acestei întrebări și o caută, ea îl întâmpină pur și simplu ca din senin. O va asuma atunci ca atare, asemeni unui loc privilegiat în raportarea la sine și la lumea vieții. O va înțelege în felul unei probe decisive, ca și cum ar urma să străbată pentru întâia oară un ținut vast și străin.

Dar cum poți să ajungi la această întrebare și să resimți că te privește în chip nemijlocit? Când anume îți devine ea cu adevărat proprie? Nu atunci când o repeți întocmai, auzită cine știe cum și unde. Nu poți să o reiei așa cum o afli la altcineva, să o formulezi doar pentru că așa se obișnuiește uneori. Dacă ai proceda astfel, întrebarea nu te-ar exprima deloc pe tine însuți. Mai grav încă, poate ajunge lipsită de sens. Ar fi hilar, de pildă, ca într-o dimineață oarecare, în timp ce îți bei singur cafeaua, să-ți amintești deodată că există o întrebare – „serioasă”, „crucială” – la care e bine să reflectezi și tu, ceea ce și faci preț de câteva clipe, ca apoi să-ți vezi mai departe de alte griji.

Căutarea sensului, mai ales când e vorba de cel al propriei existențe, nu are cum să fie o sarcină obișnuită, un exercițiu cotidian. Cel mai adesea nu e necesar așa ceva, ar fi inutil un asemenea efort. Iar uneori pare chiar primejdios. Ce am spune despre acela care, meditând ziua întreagă asupra celor întâmplate în viață, s-ar întreba iar și iar care e sensul acesteia? Sau despre acela care s-ar angaja să facă drumuri lungi, istovitoare, cu speranța că va întâlni pe cineva care îl va lămuri cu privire la rostul propriei sale vieți? Nu am înțelege probabil nimic din ce se petrece cu un asemenea om. În fond, întrebarea nu poate fi reluată oricum, nu reprezintă o regulă a vieții de fiecare zi. Când într-adevăr vine timpul ei, o regăsești fără să o cauți, ca atunci când ceea ce părea multă vreme în ordine – în raportul cu tine însuți și cu ceilalți – se dovedește brusc problematic.

Întrebarea se naște adesea din sentimentul absenței unui sens. Emil Cioran, în Cea mai veche dintre spaime, observă că atât personajul lui Lev Tolstoi la care se referă, cât și scriitorul însuși, își pun această întrebare atunci când resimt că viața lor se golește de orice conținut, de motivații și dorințe. Pentru ei, întrebarea se naște din însăși revelația bruscă a nonsensului, cum spune Cioran. Sigur, nu se întâmplă întotdeauna astfel. Poate să survină și în momente calme ale vieții. Se poate ivi în conștiința oricărui om care, la un moment dat, caută să înțeleagă ceva cu privire la sine și la această lume. Nu e generată, așa cum s-ar putea crede, doar de trăirea unor clipe dificile, a unei crize morale în cele din urmă. Însă nu ia decât arareori o formă explicită și interogativă. Cel mai adesea apare în felul unei nedumeriri cu privire la sine, a unei îndoieli sau ezitări, a unei indecizii de durată, dar și a unei uimiri ce tulbură conștiința în chip neobișnuit.

Asemenea diferențe modifică esențial relația întrebării cu cel care o asumă și cu un posibil răspuns. Poate să pară ciudat, însă această întrebare nu așteaptă neapărat un răspuns bine formulat într-o propoziție. De obicei avem în față multe astfel de „răspunsuri”, primite de-a gata prin educație și modul comun de a gândi. Cele mai multe țin de regimul convențional și contingent al vorbirii. Iar când vin cu pretenții savante, ajung străine vieții duse în lume: vorbesc fie de deasupra ei, fie neutru și atemporal. Se invocă sentențios, de pildă, unele virtuți ideale, iubirea și credința, pacea și buna conviețuire între oameni, ideea de înțelepciune, adevăr și frumusețe, comuniunea cu izvorul divin al vieții, dar și gloria spiritului omenesc, creația sau libertatea însăși. Și, desigur, multe altele. Blaise Pascal, la vremea lui, observă că există deja destule răspunsuri. „Unul susține că binele suprem, ca scop al vieții omenești, se află în virtute, altul îl așază în voluptate, altul în a-ți asculta firea, altul în aflarea adevărului (Felix qui potuit rerum cognoscere causas), altul în ignoranța desăvârșită, altul în apatie, alții în rezistența la aparențe, altul în a nu te mira de nimic (nihil mirari prope res una quae possit facere et servare beatum), iar adevărații pyrrhonieni în ataraxia lor, în îndoială și abținere necontenită; și alții, mai cuminți, socotesc că vor descoperi, cu timpul, ceva mai bun”⁸. Am putea spune că există cam toate răspunsurile de care omul, în istoria lui, ar avea nevoie („Toate preceptele bune se află pe lume; nu mai rămâne decât să fie puse în practică”, adaugă Pascal în § 380)⁹. Într-adevăr, nu preceptele bune ne lipsesc, nu enunțurile în cuvinte alese și frumoase.

Oricât de bine ar fi formulate, astfel de răspunsuri nu ne apar convingătoare prin ele însele. Nu poți relua ca atare niciun răspuns, nu poți proceda ca și când totul ar fi clar în justețea lui și totul ar fi în ordine în ceea ce te privește. De fapt, nu așteaptă nimeni o propoziție bine rostită, așa ceva nu poate să țină locul unui răspuns propriu. Un asemenea răspuns – pe care să-l poți socoti propriu și real – ia mai curând forma unui fapt de viață. Iar cel care îl oferă, de obicei fără să-și propună așa ceva, o face cu chiar modul lui de viață, cu ceea ce se petrece în viața lui de la o zi la alta. Indiferent că vorbește sau nu despre posibilitatea sensului, despre un răspuns ori altul, prin ceea ce face el răspunde unei asemenea întrebări. În definitiv, răspunsul fiecăruia dintre noi, eventual slăbiciunea sau absența acestuia, se află în maniera proprie de viață. Simplu spus, ia forma unor conduite și atitudini, gesturi și fapte. Câtă vreme nu are loc acest lucru, ceea ce spune unul sau altul nu valorează ca răspuns, oricât de bine ar fi formulat într-o propoziție.

Ce aș dori de fapt să spun? Întrebarea cu privire la sensul vieții nu constituie doar pregătirea pentru un posibil răspuns. Ea poate să valoreze enorm prin ea însăși. Într-un fel, face parte din răspunsul pe care cineva l-ar putea da. Când e regăsită pe cont propriu și când cel care o formulează își adresează chiar lui însuși o asemenea întrebare, acest fapt înseamnă infinit mai mult decât un răspuns citit într-o carte sau aflat întâmplător de la altcineva. A-ți pune o astfel de întrebare – când realmente simți această nevoie – înseamnă a-ți orienta atenția din nou către propria viață. Înseamnă a crede că ea merită o asemenea atenție, că trebuie avută în grijă și privită cu multă – în definitiv, cu o nesfârșită – înțelegere. Născută dintr-o nevoie interioară, întrebarea poate intensifica în noi simțul vieții. Nu s-ar putea întrevedea un sens al vieții, eventual lipsa acestuia, în absența unui simț al vieții. Întrebarea devine posibilă grație acestui simț și, la rândul ei, îl trezește sau îl potențează. Poate readuce în față, bunăoară, chipul irepetabil al vieții cu fiecare dintre noi, noblețea ei singulară în gesturile cele mai firești, posibilitatea unor clipe neasemuite și a unor bucurii simple. În fond, sensul unei vieți se prefigurează prin însuși faptul de a-l dori și a-l căuta. Îi va resimți absența sau, dimpotrivă, prezența discretă doar acela care îl dorește și îl caută. Așadar, cel care, într-un fel sau altul, se întreabă cu privire la posibilitatea lui. Astfel aș înțelege spusa paradoxală a lui Noica, din Jurnalul de idei, că „sensul vieții este să-ți pui problema sensului vieții”. O asemenea întrebare, mai ales când se naște în tăcere, conduce privirea dincolo de regimul elementar al vieții. Îi descoperă acestuia o anume vulnerabilitate, limite inevitabile și, în același timp, o alternativă.

De aceea cred că, în fața acestei întrebări, nu ar trebui să ne grăbim pentru a găsi un răspuns precis. Cu atât mai puțin o formulă, ceva în felul unor instrucțiuni de funcționare cotidiană. Iar răspunsul, când totuși se ivește, nu suspendă întrebarea însăși. Dimpotrivă, caută să o întrețină și să o păstreze vie, să-i dea o nouă deschidere. De regulă, noi credem că avem multe întrebări, urgente, importante, însă ne-ar lipsi tocmai răspunsurile precise. Or, în ceea ce privește propria viață, lucrurile stau exact invers. Bunăoară, la întrebarea de mai sus există destule răspunsuri, unele chiar bine formulate, însă nu are ce face cu ele acela care, înainte de toate, nu deține o întrebare proprie.

Mi-a plăcut enorm să aflu că, odată, un sihastru creștin, retras definitiv în lumea deșertului, alerga mai tot timpul într-o parte sau în alta și striga din răsputeri: „Am un răspuns! Am un răspuns! Cine are o întrebare?”. Probabil a așteptat la nesfârșit să afle pe cineva pregătit pentru ceea ce căuta de atâta vreme. Acest sihastru a înțeles, cred, un lucru esențial, că, de regulă, ne lipsesc tocmai întrebările proprii, mai ales când e vorba de noi înșine. Ecoul strigătului său s-ar putea auzi uneori și astăzi, în aerul din ce în ce mai agitat al lumii noastre.

Note:

¹ Menționez că paginile de față reiau într-o nouă variantă, mai extinsă, textul conferinței din 2 octombrie 2017, susținute în Aula „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cu prilejul deschiderii anului universitar.
² Acest episod modern e comentat de Jean Grondin în articolul Le sens de la vie: une question assez récente, mais pleine de saveur („Théologiques”, 9, 2001, p. 7-15; revine asupra lui în alte scrieri: Du sens de la vie. Essai philosophique, 2003; Du sens des choses. L’idée de la métaphysique, 2013).
³ Sunt texte semnate de Alfred J. Ayer (The Claims of Philosophy), Kai Nielsen (Linguistic Philosophy and „The Meaning of Life”), John Wisdom (The Meanings of the Questions of Life), Robert Nozick (Philosophy and the Meaning of Life) și Susan Wolf (Meaning in Life), toate reluate în E. D. Klemke & Steven M. Cahn (eds.), The Meaning of Life. A Reader, Oxford University Press, New York, 2008.
⁴ De pildă, David E. Cooper, Meaning, Acumen, 2003; ultima secțiune, dedicată sensului vieții, are în vedere mai ales dificultățile de natură logică ale acestei chestiuni (cf. §7.1 „A sensible question?”).
⁵ Cf. T. J. Mawson, God and the Meanings of Life: What God Could and Couldn’t Do to Make Our Lives More Meaningful, Bloomsbury, 2016.
⁶ Este motivul pentru care unii autori caută să clarifice în prealabil sintagma „sens al vieții”. Jean Grondin, bunăoară, reține patru accepțiuni ale sensului în această sintagmă: direcție, semnificație, simț (al vieții) și putere de evaluare. Un alt exeget, Iddo Landau, se oprește la două accepțiuni: semnificație a vieții și valoarea ei într-un interval de timp. Prin cea dintâi căutăm să vedem dacă această viață este sau nu inteligibilă, dacă are o anumită justificare sau chiar o rațiune. Prin cea de-a doua, căutăm să înțelegem dacă ea merită trăită și susținută ca atare (Finding Meaning in an Imperfect World, Oxford University Press, 2017, p. 6-16). Or, tocmai ideea de valoare – accepțiunea evaluativă a sensului vieții – îi îngrijorează cel mai adesea pe oameni. O distincție importantă de inspirație patristică face Dumitru Stăniloae, între „sensuri ale vieții” – de fiecare dată multiple – și „țel al vieții”, acestea fiind recognoscibile când viața omului e privită în economia creației divine (Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990, p. 159-163).
⁷ E știut, bunăoară, că viața omului nu se poate delimita temporal în mod precis, chiar dacă noi ne-am obișnuit, convențional, să precizăm anul nașterii și – când e cazul – cel al morții. Viața poate să facă loc unor clipe privilegiate, care fie modifică radical ordinea temporalității, fie o suspendă într-o privință. Grație unor întâmplări sau unor alegeri, sunt posibile ritmuri și trasee complet diferite ale uneia și aceleiași vieți. Există întotdeauna o latură indeterminată și indefinită a vieții, ceva imprevizibil în cursul ei. Iar când viața e dedicată cu totul unei vocații sau unei credințe, ea poate fi la fel de relevantă – dacă nu cumva mai relevantă – și după ce survine clipa morții.
⁸ Blaise Pascal, Cugetări, § 73, traducere de Ioan Alexandru Badea, Editura Univers, București, 1978.
⁹ Filosoful observă în același timp că un vechi erudit latin, Marcus Terentius Varro (116-27 î. Hr., autorul scrierii Despre limba latină), ar fi ajuns la concluzia că din disputa cu privire la „cel mai înalt bun al omului” s-ar fi născut 288 de răspunsuri (!), după câte secte filosofice sau religioase erau cunoscute la acea vreme (§ 74). Ironică sau nu, mențiunea rămâne elocventă. Așadar, există destule – dacă nu cumva prea multe – răspunsuri.