Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINTEZE

„O viziune românească asupra lumii”

Ala SAINENCO

Alte articole de
Ala SAINENCO
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Realitatea se dezvăluie prin limbaj, se întregește din viziunea lingvistică asupra lumii, mentalul colectiv, tabloul sau imaginarul lingvistic, după cum obișnuim să-l desemnăm, însușindu-ne un concept sau altul, asimilând o interpretare sau accentuând un aspect anume al aceluiași denotat. În acest domeniu, un cunoscut studiu privind viziunea românească este cel al lui Ovidiu Papadima, care conține chiar în titlu conceptul la care ne referim: O viziune românească asupra lumii. Apărută în colecția „Convorbiri literare” în 1942, lucrarea, devenită clasică, se înscrie în linia contribuțiilor „esențiale la definirea specificității noastre inconfundabile”, alături de cele ale lui Nicolae Iorga, G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Ov. Densusianu, E. Lovinescu, V. Pârvan, Ion Pillat, Tudor Vianu, Dan Botta, Camil Petrescu, G. Călinescu, Lucian Blaga [2, p. 5].

După cum explică autorul însuși în Lămuriri și în Post-scriptum, precum și prefațatorul în Notă asupra ediției, începută în 1936, cartea „a ajuns la închegarea ei definitivă în 1938” [3, p. 233], „a intrat, după 1947, într-un imens con de umbră în anii comunismului”, iar după 1989, revizuită parțial, i-a fost încredințată de către autor lui I. Oprișan spre publicare [2, p. 10].

O scurtă incursiune în studiile de folclor, prin abordarea unei atitudini explicative, conjugate cu analiza contextului istoric în care apare volumul semnat de Ovidiu Papadima, explică miza autorului, expusă pe larg în Lămuriri.

În studiul O perspectivă asupra cercetării culturii populare în perioada interbelică, Doru Radosav enumeră câteva abordări, extrinseci, ale folclorului din perioada respectivă:

- dinspre „domenii conexe cum sunt istoria şi sociologia culturii, etnologia – aceasta din urmă reuşind să-şi delimiteze aria investigaţiilor din perspectiva literaturii, artei, ideologiilor, comportamentelor, moravurilor, modurilor de gândire, raporturilor sociale, dezintegrare şi integrare socială”;

- dinspre contextul mai larg al culturii româneşti și al rolului pe care îl ocupă cultura populară în acest context;

- dinspre raportul cultură populară, tradiţie şi scrisul istoric, istoriografie [4, p. 271].

Aceste perspective sunt condiționate, la rândul lor, de interesul cultural, dictat de situația socială, economică, politică, descoperirile științifice, de coroborarea, prin urmare, a unor factori extraculturali. Iar „descoperirea culturii populare, în mod direct sau indirect, este o consecință a descoperirii poporului ca o categorie socială” [1, p. 11]. Reflecțiile privind cultura propriului popor, considerăm – în sensul celor afirmate de Balázs Lajos –, sunt condiționate, în primul rând, de propria descoperire de sine și de necesitatea definirii propriului orizont cultural, care este întotdeauna, din punct de vedere diacronic, popular.

Interesul pentru cultura populară, arată Doru Radosav, s-a concretizat încă în secolul al XIX-lea în preocupările lui Timotei Cipariu, B. P. Hasdeu, M. Gaster, M. Eminescu, Ov. Densusianu, I. Bogdan, N. Iorga, Al. Lambrior, T. Pamfilie, S. Fl. Marian etc., însemnând „atunci unul din programele şi comandamentele majore ale definirii pe temeiul tradiţiei a culturii române moderne, corespondentă edificiului național al României” [4, p. 273]. Cu referire la aceeași perioadă, C. Rădulescu-Motru constată: „În secolul trecut s-a vorbit mult despre națiuni, dar fără ca să se fi ajuns la cunoașterea lor adâncă”; „faptul nou care desemnează, de pe acum, ca dominând direcția spiritualității viitoare este descoperirea realităților sufletești, care se numesc națiuni” [5, p. 54]. Noul naționalism, circumscris cronologic perioadei interbelice, „pleacă, după C. Rădulescu-Motru, de la credința că fiecare națiune formează o existență de sine stătătoare, avându-și istoria și destinul său propriu”, iar diferența față de naționalismul secolului al XIX-lea constă în faptul că el „dezvăluie resortul intim al sforțărilor pe care le face națiunea, ca totalitate”. La întrebarea „Prin ce mijloc și sub ce simbol își vede fiecare națiune menirea sa înfăptuită?”, România va răspunde cu Românismul [5, p. 56-57]. În acest context, viziunea românească asupra lumii justifică românismul și, între altele, contribuie la definirea „pe temeiul tradiţiei, a culturii române moderne, corespondentă edificiului național al României” [4, p. 273]. Tradiția se găsește în lumea satului care capătă un rol proeminent în cultura din perioada interbelică.

Pe de altă parte, amintim aici și concepţia lui D. Gusti pentru care „preocuparea pentru cultura populară şi implicit ridicarea poporului prin cultură este sublimată la nivelul Academiei Române, a menirii ei pentru că «Academia Română este părtaşă la înfiriparea şi creșterea Națiunii, pentru totdeauna una şi indivizibilă şi veșnic frământată de nostalgia realizării maximale a ei însăși»” [4, p. 274].

Acesta fiind contextul, Ovidiu Papadima reușește, prin studiul său, în primul rând, să creioneze o viziune românească asupra lumii, să realizeze, în același timp, un studiu despre această viziune și, nu în ultimul rând, să prezinte rezultatele acestui studiu în cea mai accesibilă formă.

În intenția de a da o formă ușor de înțeles consistentului său studiu, Ovidiu Papadima realizează, așa cum își propune, o carte de înfățișări, de convingere, pentru cât mai mulți. Gândind-o astfel, autorul prezintă lucrurile printr-o tehnică adecvată scopului formulat: renunță la aparatura obișnuită de erudiție, adică la subsolul de citate și trimiteri; nu sistematizează pentru a nu deforma de dragul construcției; nu definește decât în măsura în care se autodefinește folclorul însuși; respectă cugetul și cuvântul popular; citează nu doar ce e semnificativ, dar și ceea ce e frumos.

Prin adâncirea (cum o numește autorul însuși) în imensul material folcloric, Ovidiu Papadima descoperă organicitatea lui, fapt care se repercutează și asupra arhitecturii operei sale, căci, spune autorul, „cartea are atâta arhitectură câtă are materialul folcloric pe care îl cercetează”. Iar din acest punct de vedere, arhitectura cărții probează, o dată în plus, organicitatea folclorului. Cartea este și un exemplu de adecvare cât se poate de reușită a expunerii la obiectul studiului, autorul propunându-și să evite sistematizările care implică riscul deformării. În acest sens, cartea lui Ovidiu Papadima oferă o metodologie, un exemplu de aplicare a acesteia, un model de scriere și un principiu aplicabil în orice domeniu: să nu cauți în folclor nici mai mult, nici mai puțin decât ceea ce este.

Ovidiu Papadima ne convinge, în primul rând, că există o viziune românească a lumii, așa cum se mai păstra ea încă în spiritul țărănimii noastre.

În privința concluziilor la care a ajuns în urma cercetărilor, câteva aspecte sunt relevate de prefațator:

- „nevoia de concret” a gândirii populare, în care abstracția se concretizează, iar materia, la rândul ei, se ridică spre luminile transcendenței, fapt condiționat de structura sufletească a omului care locuiește în mijlocul naturii (p. 44-53);

- „respectul” față de cosmos, care se manifestă față de marile energii cosmice, dar și față de toate chipurile firii, acesta din urmă izvorând din conștiința sfințeniei muncii (p. 59-65; 129-134);

- asimilarea „firii” la cele umane și întrevederea ei ca o eternă prietenă și protectoare, țăranul considerând „cosmosul întreg ca părtaș nu numai la viața lui socială, ci și la viața lui interioară” (p. 110-119);

- „blânda” integrare a răului „în imensa armonie cosmică”, răul nefiind considerat o dimensiune tragică, ci una firească a existenței universale; chiar diavolului nu i se atribuie în folclorul românesc o funcție distructivă, ci una de creație negativă prin imperfecția ei (p. 135-142);

- prelungirea viziunii pământești rurale românești asupra imaginii celeste și îndeosebi asupra modului de înțelegere a raiului și iadului, raiul având caracter românesc cu toată lumea și ordinea terestră, iar iadul fiind populat cu aceleași elemente ale realului, dar în acțiunile lor necugetate (p. 66-80);

- „privirea cu liniște” a morții, considerată împlinirea uneia dintre rânduieli, prin care Dumnezeu armonizează lumile (p. 172-175);

- acceptarea „rânduielii” ca suprem mecanism al cosmosului, buna rânduială fiind constatarea cea mai fericită despre lucruri, iar rânduiala, în general, fiind o lege a firii, o ordine nesilită (p. 81-87);

- „optimismul” etnic funciar, care reiese din folclorul românesc plin de energie și încredere în viață (p. 192-200);

- privirea muncii ca o sfântă datorie, care dezminte proverbiala lene a românului, căci pentru economia patriarhală munca este o necesitate firească de viață, și nu izvor de câștig, ca în lumea industrială de azi (p. 98-105).

Cel mai important lucru pe care îl relevă I. Oprișan în studiul lui Ovidiu Papadima este „afirmația că «viziunea folclorică» românească «explică viața cosmică prin om», ceea ce imprimă culturii noastre populare profunde similitudini cu clasicismul antic” [2, p. 7].

Pe lângă această idee esențială, se cer remarcate soluțiile judicioase, care pot fi extinse și la alte domenii în care se pune problema paternității, a preluării sau influenței rezultate din contactul a două sau mai multe culturi:

- viziunea noastră, arată Ovidiu Papadima, este românească, dar nu este exclusiv a noastră, fiindcă se aseamănă în unele privințe cu ale altora, datorându-se substratului folcloric comun tracic sau influențelor de vecinătăți și care în chip hotărât nu se datoresc mecanic înrâuririi asupra noastră a unor popoare mai tinere; or, soluțiile pe care le oferă etimologiile, de exemplu, sunt, de cele mai dese ori, ale împrumutului, care este și cea mai facilă explicație;

- viziunea folclorică a lumii pe românește nu e numai o imagine grandioasă și amănunțită în același timp a întregii vieți cosmice – ci, totodată, e și o ordine desăvârșită a vieții pământești, afirmă în altă parte Ovidiu Papadima, sugerând importanța menținerii acestei ordini, care, deși vine dintr-o cunoaștere empirică, dictată de necesități imediate, este confirmată și are greutatea experienței;

- această ordine etnică de viață este, în același timp, și o ordine creștină, susține Ovidiu Papadima, demonstrând modul în care creștinismul impregnează folclorul, aceste două componente ale spiritualității românești susținându-se și asigurând perpetuarea, asumarea și înțelegerea lor;

- prin postularea interesului pentru ceea ce individualizează în trăsături tipice, și nu pentru ceea ce se aseamănă prin coincidențe de materiale, Ovidiu Papadima formulează principiul analizei fenomenului în toată profunzimea lui și trecerea de la elementul vizibil și de suprafață spre explorări în adâncime.

Întrebarea, justificată, pe care și-o pune autorul și pe care, la fel de justificat, ne-o punem noi, cititorii, peste cincizeci de ani de la publicarea ei, este: nu cumva multe dintre datele folclorice atunci culese azi nu mai sunt valabile? Căci, dacă în anul publicării (1942), cartea înfățișa „mai mult ceea ce am uitat, ceea ce pierdem, decât ceea ce avem încă sigur”, urbanizarea resimțită încă atunci și mai nou europenizarea și globalizarea ne îndepărtează și mai mult de lumea folclorică. În acest context, la ce mai folosește folclorul?

În mod sigur, cele trei perspective conturate din perioada interbelică – a științelor conexe; a contextului mai larg al culturii româneşti; a istoriografiei – rămân, în continuare, domenii de interes. Acestea, formulate ca scop, se regăsesc și în studiul lui Ovidiu Papadima: cunoașterea omului vechi prin descifrarea folclorului nostru înseamnă, astfel, un plus de luciditate în judecarea etnicului românesc, dar și un punct temeinic de orientare în înțelegerea și măsurarea nu numai a culturii, ci și a literaturii noastre moderne [3, p. 21]. Pe lângă acestea, studiul imaginarului lingvistic, care ia amploare în a doua jumătate a secolului XX, se orientează (pe lângă alte domenii, cum ar fi literatura cultă, structurile asociative) și spre folclor, dezvăluind din el o viziune arhaică asupra lumii.

În același context al întrebării „la ce folosește folclorul?”, o altă întrebare este la fel de justificată: cum (și dacă) se perpetuează folclorul? Câteva paliere se disting, în acest sens, chiar și la o examinare superficială: în primul rând, prin circulația, deși tot mai puțin vizibilă, pe cale orală în mediul rural și mai puțin în mediul urban; în al doilea rând, în mod instituționalizat, pornind de la curriculumul școlar, care conține elemente de folclor, la Centrele Județene pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale din România; la un alt palier, al absorbției motivelor și formelor și al inspirării, folclorul se perpetuează și prin literatura cultă; în sfârșit, prin nivelul științific, folclorul continuă să prezinte obiectul de studiu pentru diverse teme de cercetare.

Un domeniu care poate fi înscris la palierul literaturi culte este și cel al prelucrării/preluării folclorului și prezentarea lui în forme accesibile și atractive (sub forma unor povești, de exemplu, sau animații) unui public cât mai larg.

 

Referințe bibliografice:

1. Balázs Lajos, Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică populară, Cluj-Napoca, Scientia, 2003.
2. Oprișan I., Prefață la Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor, Ediție definitivă, revăzută de autor, București, SAECULUM I.O., 2015.
3. Papadima Ovidiu, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor, Ediție definitivă, revăzută de autor, cu o prefață de I. Oprișan, București, SAECULUM I.O., 2015.
4. Radosav Doru, O perspectivă asupra cercetării culturii populare în perioada interbelică, http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/25542, accesat: 31.01.2019.
5. Rădulescu-Motru Constantin, Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, Ediția a doua, București, Editura Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog