Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERFERENŢE

Expresii şi citate latineşti celebre modificate în contexte româneşti şi străine

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

In memoriam Prof. Anatol Ciobanu
(1934-2016)

 

0. Începând cu anul 2005, cu prilejul unor manifestări ştiinţifice organizate fie la Iaşi, fie la Chişinău, am avut oportunitatea să-l întâlnesc, în mijlocul universitarilor basarabeni – care îi purtau un adânc respect –, pe profesorul Anatol Ciobanu. O dată, însoţindu-l la pas pe drumul către Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, am purtat cu distinsul lingvist o discuţie despre diverse expresii latineşti, dar mai cu seamă despre celebra afirmaţie a lui John Locke, Nihil est in intellectu, quod non prius fuerit in sensu [‘Nimic nu este în intelect, care să nu fi fost mai întâi în simţuri’], pe care lingvişti faimoşi operaseră unele modificări motivate de preocupările lor: Nihil est in syntaxi, quod non [prius] fuerit in stylo (L. Spitzer), Nihil est in lingua, quod non prius fuerit in oratione (É. Benveniste) etc. Îndrăgostit de limba latină, el însuşi coautor al unui dicţionar latin–român de expresii consacrate, Anatol Ciobanu cunoştea foarte bine şi contextul teoretic al respectivelor modificări1. Ca atare, îmi permit să dedic amintirii acestui însemnat profesor şi lingvist basarabean următorul material (datând chiar din acea vreme) alcătuit din comentarii scrise pe marginea câtorva formule latineşti2.

 

1. Ab equis ad asinos [‘Din cai în măgari’]. Sintagma, semnificând o transformare (din ceva bun în ceva mai rău), a fost înregistrată de Erasmus de Rotterdam în Zicătorile sale. Este prezentă, în forma latinească, doar la Ciobanu & Novac (2002, p. 9).

Formula este cunoscută la noi, în redare românească, în special din basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, mai exact, din vorbirea certăreţului Gerilă: „Ia ascultaţi, măi, dar de când aţi pus voi stăpânire pe mine, zise Gerilă? Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea”. De fapt, expresia poate fi întâlnită mult mai devreme în cultura noastră, în cronica lui Radu Popescu (ca valoare stilistică, corespondentul lui Ion Neculce printre cronicarii munteni), în relatarea unui eveniment „ruşinos”: „…iată şi Ştainvil ghinărar vine, şi necitindu încă dicretu, au rânduit pă Gheorghe beizadea să să chiiame ban al Craiovei, iar nu domn sau gubernator, din cal l-au făcut măgari şi au rânduit şi 4 consiliiari din boiarii cei mai de jos, să fie lângă ban Gheorghe, iar cei ce avea nădejde să fie ei mai mari i-au lăsat îndeşărt, de s-au ruşinat ca nişte oameni proşti, că au cercat cămila să-şi puie cercei la ureichi apoi şi ureichile le-au tăiat. Acest féli de bine ş-au dobândit cu mintea lor de la nemţi”3. După cum se observă, pentru ideea de umilire, se face aluzie şi la o fabulă având în centrul atenţiei cămila.

Imaginea concretă a metamorfozei calului în măgar (precum şi procesul inversat, de revenire) se găseşte într-un fragment de basm popular, Frumoasa lumii, cules de M. Eminescu: „El a-ncălicat pe un cal şi s-a pornit. Mergând cu calul cela a dat pe-un câmp de flori şi s-a plecat calul să mănânce şi s-o făcut măgar. El a strâns un mănuchi de flori şi l-a pus în buzunariu. Mergând el călare pe măgar mai departe a dat de un iaz. Să pleacă măgarul să bee apă şi se face iar cal4. Întrucât flăcăul din poveste fusese înşelat şi umilit de Frumoasa lumii, el se răzbună pe aceasta transformând-o, cu viclenie, într-o… măgăriţă, pedepsind-o, deci, astfel. După o perioadă de umilinţă şi căinţă binemeritate, flăcăul o va readuce pe Frumoasa lumii la înfăţişarea iniţială, redându-i nobleţea şi căsătorindu-se cu ea. Expresia a face din cal măgar, cu largă distribuţie în textul de mai sus, este un enunţ aparţinând discursului repetat doar dacă Eminescu „s-a jucat” cu ea (făcând aluzie la aceasta), caz în care se poate vorbi şi de o permutare operată de scriitorul român: a face din măgar cal5.

Este posibil ca sintagma ab equis ad asinos să provină dintr-o poveste asemănătoare. Să ne reamintim că în antichitate metamorfozele erau curente în literatură: la Homer (în Odiseea), la Ovidius (Metamorfozele), la Apuleius (Măgarul de aur) etc.

 

2. Ad maiorem Dei gloriam [‘Spre mai marea glorie/slavă a lui Dumnezeu; a acţiona dezinteresat, pentru o cauză nobilă’]. Este deviza ordinului iezuiţilor, cuprinsă în Canones et decreta oecumenici concilii Tridentini, emise de Conciliul de la Trento, 1545-1563 (cf. Marian 1973). Uneori se spune şi ad maiorem ecclesiae/papae gloriam (cf. Ciobanu & Novac 2002). Sintagma se regăseşte în literatura patristică şi sub forma extinsă ad maiorem Dei gloriam vincit pietas [‘spre mai marea glorie a lui Dumnezeu evlavia a învins’] la Gregorius Magnus sau în cea scolastică: ad maiorem Dei reverentiam [‘spre o mai mare cinstire a lui Dumnezeu’], la Toma d’Aquino (cf. Munteanu E.&L. 1996).

Desigur că există şi atacuri (mai mult sau mai puţin ludice) îndreptate împotriva formulei canonice. Bunăoară, Voltaire (filosof, dar şi scriitor) contestă, plin de ironie, printr-o povestioară (din al său Dictionnaire philosophique), deviza ordinului iezuiţilor, ad maiorem Dei gloriam. Diatriba vine din gura unui derviş-şef, Ben-al-Betif, care pretinde că Dumnezeu nu are nevoie de glorie, căci nu este conceput după chipul şi asemănarea oamenilor, singurii doritori de slavă.

O interesantă modificare prin substituţie, motivată contextual, a expresiei analizate o descoperim la Eminescu, în două dintre textele sale publicistice. În primul (datând de prin 1879), prezentând „unitatea de vederi în cabinetul actual” prin extrase din jurnalele vremii, poetul comentează: „Din aceste producţiuni cititorul nostru va învăţa multe lucruri frumoase şi instructive; va învăţa cum, pentru a-ţi face pe cineva prieten, trebuie să-l tratezi cu eleganţa bâtei şi a reteveiului şi cum Mărgăriteştii, Pătărlăgenii, Dimancii, ieri încă numiţi ignoranţi, inepţi, neoneşti, devin de a doua zi nişte dulci prieteni cari te susţin şi pe cari-i susţii, totul, se-nţelege, in majorem Romaniae gloriam6.

Într-un alt articol (din 1880), Eminescu întrebuinţează aceeaşi expresie modificată, atacând guvernul liberal după cum urmează: „Totdeauna înaintea unui vot economicos sau a unor discuţii economicoase guvernul se îmblânzeşte, iar ziarele lui foiesc de făgăduinţe. Acum, când crapă lemnile şi pietrile de ger, «Românul» încălzeşte sufletele tremurătorilor contribuabili arătând ce admirabilă situaţiune (mincinoasă) financiară e aceea a guvernului roşu şi ce multe proiecte minunate pentru a ferici naţia va vota marele partid naţionale-liberale in majorem Romaniae gloriam7.

De altfel, tot Eminescu, într-o scrisoare (din 1877) redactată în germană şi adresată lui Maiorescu schimbă această deviză în folosul Junimii: „Ad majorem Junimea gloriam” (apud Dumistrăcel 2006, p. 234).

 

3. Amore, more, ore, re iuguntur/probantur amicitiae [‘Prin iubire, prin comportament, prin vorbire, prin împrejurări se leagă/se pun la încercare prieteniile’]. Formula îşi are originea în Evul Mediu. După opinia lui Ştefan Cucu (2002, p. 275), ea face parte din categoria acelor expresii cu caracter ludic (frecvente în acele timpuri), adică jocuri de cuvinte bazate pe rimă, cum ar fi: Theoria sine praxe, quasi rota sine axe [‘Teoria fără practică e ca roata fără osie’] sau Nomen est omen [‘Numele este prevestire’] sau Ad augusta, per angusta [‘La lucruri măreţe se ajunge pe căi înguste’] sau Nomina stultorum, ubique locorum [‘Numele proştilor, în toate locurile]’ etc. Există, ca variantă, şi sintagma Amicus cognoscitur amore, more, ore, re [‘Prietenul se cunoaşte după dragoste, moravuri, vorbe şi treburi’] (cf. Ciobanu & Novac 2002, p. 19).

Partea de început a enunţului este întrebuinţată într-un celebru poem într-un vers, scris în latină în secolul al XVII-lea de către iezuitul Athanasius Kircher, citat de Nicolae Manolescu: „«Tibi vero gratias agam quo clamore? Amore more ore re» («Cum să-ţi strig gratitudinea mea? – întrebă poetul pe Dumnezeu, care îi răspunde: Prin dragostea ta, prin felul tău de a fi, prin rugăciunile şi prin actele tale»)”8. După cum se observă, poetul iezuit a îmbogăţit seria de cuvinte, ce se obţin unul din altul prin căderea sunetului iniţial (afereză), cu termenul clamore, supunând, aşadar, expresia unui dublu proces de modificare: suprimare şi adăugare.

Eseistul Luca Piţu utilizează şi el (bineînţeles, de dragul unui colaj postmodernist) un fragment din formula discutată aici: „Am petrecut, firescamente, întru amore, more, ore, re9.

 

4. In vino veritas [‘În vin e adevărul’]. Aceste cuvinte foarte cunoscute sunt puse pe seama poetului grec Alceu (Alkaios), care a trăit în secolul al VI-lea î.Hr., doar că, iniţial, ele erau într-o formă oarecum diferită: „Vinul este o oglindă pentru oameni” (Oinos anthropoisi dioptron). În Banchetul (Symposion, 217 e) Platon aşază în gura lui Alcibiade, care-l laudă pe Socrate, maxima grecească, devenită populară, En oino aletheia [‘În vin adevărul’], ce corespunde latinescului In vino veritas, pe care îl descoperim în Istoria naturală (Naturalis historia, XIV, 28) a lui Pliniu cel Bătrân (vezi Cucu 2002, p. 214-215). Desigur că Alceu observase, ca unul ce se deda plăcerilor vieţii (era din Lesbos, fusese îndrăgostit de Safo, care-l respinsese), că omul, la băutură, devine vorbăreţ10. Totodată, pe vremea lui, celor bănuiţi de fapte infamante li se „serveau” vinuri tari în cantităţi mari, spre a-i îmbăta şi a obţine de la ei adevărul (cf. Berg 2003, p. 169).

Eminescu acordă expresiei latineşti o altă semnificaţie şi o altă origine: „Ea a luat naştere în Polonia sub influenţa latinităţii medie şi nu înseamnă deloc că «la vin spune omul adevărul». […] Proverbul are cu tot alt înţeles. La germani, la slavi, la românii din suta a şaptesprezecea asemenea existau între amici dueluri de beţie, lupte frăţeşti de încercare în băutură din cari să se vază care pe care-l va culca mai întâi la pământ. Deci in vino veritas [s.n.] însemnează «nu-ţi amăgi pe amic la băutură; pe când el bea în realitate tu nu turna vinul pe mânecă, pe gulerul cămăşii sau pe după spate, pentru ca el să bea mai mult decât tine şi să-l biruieşti prin înşelăciune. – Adevăr la vin!»”11. Ipoteza lui Eminescu nu pare prea convingătoare, dar trebuie văzut şi ce anume i-a prilejuit discutarea maximei. Eminescu dorea, de fapt, să arate astfel că articolul publicaţiei maghiare „Pester Lloyd”, declanşat de declaraţiile naţionaliste ale unui anume Grădişteanu, din timpul unui toast, este nefondat atunci când aplică sintagma latinească în cazul discursului respectivului senator român, întrucât acesta-şi bătuse joc (în 1867) tocmai de ideile pe care le-a susţinut „la chef”. Totuşi, tocmai credinţa că are dreptate în privinţa sensului corect atribuit maximei, îl face pe Eminescu să o modifice apoi printr-o adăugare ce-i schimbă, într-adevăr, înţelesul: „Din contră, nu există stare mai amăgitoare în privirea caracterului decât cea de beţie. Cel sincer devine mincinos, cel fricos se laudă cu curajul, cel vesel devine plângător, cel tăcut vorbăreţ. Deci: in vino non est veritas [s.a.]”12.

O completare târzie, face ca expresia să capete forma In vino veritas, in aqua sanitas [‘În vin e adevărul, în apă – sănătatea’] (cf. Ciobanu & Novac 2002, p. 85).

 

5. Magister dixit [‘A spus-o magistrul’]. Se apreciază că aceste cuvinte erau folosite de discipolii lui Pitagora (în greceşte autos epha; şi cu varianta latină ipse dixit) ca argument ultim, incontestabil într-o dispută. Mai târziu, scolasticii procedau la fel, utilizând expresia atunci când citau părerile maestrului lor, Aristotel (vezi şi infra)13. O formulă înrudită este iurare in verba magistri [‘a jura pe vorbele profesorului’] (Horatius, Epistulae, 1, 1, 14 – unde poetul lua peste picior discipolii care se încredeau orbeşte în filosofia dascălului lor), întrebuinţată în acelaşi sens şi avându-şi originea în obiceiul gladiatorilor de a depune, la început, un jurământ în faţa profesorului sau a antrenorului lor. Astăzi, Magister dixit se spune şi în mod ironic când cineva nu admite sub nicio formă să-i fie combătute opiniile.

După opinia unui erudit de talia lui J.L. Borges, sintagma nu se utiliza iniţial în această accepţie. El susţine că Pitagora nu a lăsat niciun text scris, întrucât dorea ca gândirea sa, după moarte, să continue să trăiască în mintea discipolilor săi. De aici ar veni şi maxima Magister dixit, care, din păcate, mai mereu s-ar folosi greşit: „Magister dixit nu vrea să însemne că «maestrul a spus şi cu asta discuţia se încheie». Dimpotrivă, înseamnă exact contrariul: un pitagorian proclama o teorie, care, poate, nu ar fi în tradiţia pitagoriană, cum ar fi, de exemplu, teoria timpului ciclic. Iar când se afirma că aceasta nu ar corespunde tradiţiei, spuneau Magister dixit şi aceasta le permitea să inoveze. El considera că, în fond, cărţile te înlănţuie sau, pentru a spune cu vorbele «scripturii», litera ucide, dar spiritul însufleţeşte”14.

Dar iată ce afirmă şi Coşeriu despre Averroes: „Se spune de[spre] Averroes că el credea atâta în Aristotel că, dacă Aristotel ar fi spus că cineva care şade e în picioare, sau cineva care e în picioare e aşezat pe scaun, Averroes ar fi jurat că aşa este. Şi el e cel care spunea «Magister dixit», în realitate «Aristo cala», adică «Aristotel a spus»”15.

După caz, expresia suferă modificări. În publicistica lui Eminescu descoperim următorul exemplu: „Nu noi o zicem aceasta: Papa dixit. Singurul care, după «Românul», a rămas fidel drapelului de la 1848, d. Dimitrie Brătianu o zice16. Ce-i drept, substituirile se produc frecvent în presă (din care ne interesează, cu precădere, genul eseistic). Filologul Andrei Cornea (în „Dilema”, 11-17 aprilie, 2003) îl înlocuieşte pe magister cu Stalin: „Stalin dixit”. De obicei, în locul profesorului este aşezat un nume cu autoritate. Discutând despre cimilituri [ci-mi-li] şi despre modul în care o gramatică neroadă (a lui Măcărescu) a depreciat sensurile lumii, Vasile Lovinescu inserează într-un citat din Creangă formula preschimbată: „«Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li. Ce ar fi aceia, ducă-se pe pustii! (Creangă dixit, n.n. [V.L.]). Unii dondăneau ca nebunii până-i apuca ameţeala»”17.

Se poate şi altcumva; în locul unei personalităţi apare un… partid: „În acelaşi fel teroarea comunistă decenii ne-a dresat să zicem şi noi «Partidul dixit!»”18.

 

Bibliografie selectivă:

1. Berg 2003 = I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Vestala, Bucureşti, 2003.
2. Ciobanu & Novac 2002 = Anatol Ciobanu, Lidia Novac, Mic dicţionar latin – român de expresii consacrate, Chişinău, Museum, 2002.
3. Cucu 2002 = Ştefan Cucu, Cogito, ergo sum. Dicţionar de cugetări latineşti şi greceşti comentate, Constanţa, Ex Ponto, 2002.
4. Dumistrăcel 2006 = Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii comuniunii fatice prin mass-media, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2006.
5. Marian 1973 = Barbu Marian, Dicţionar de citate şi locuţiuni străine, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973.
6. Munteanu E.&L. 1996 = Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu, Aeterna latinitas. Mică enciclopedie a gândirii europene în expresie latină, Iaşi, Polirom, 1996.

 

Note:

1 Pentru o tratare in extenso a acelor transformări, vezi Cristinel Munteanu, Modificarea discursului repetat latinesc în registrul grav al ştiinţei şi al filozofiei, în Nicolae Saramandu et alii (editori), Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” Bucureşti, Lucrările primului simpozion internaţional de lingvistică (Bucureşti, 13-14 noiembrie, 2007), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 207-217.
2 Vezi şi articolul profesorului Stelian Dumistrăcel (dedicat sărbătoririi lui Anatol Ciobanu la 70 de ani), Dicton şi slogan, în „Limba Română” (Chişinău), anul XIV, nr. 12, 2004, p. 46-53.
3 Vezi Cronicari munteni (ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen Stănescu), vol. I (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Anonimul cantacuzinesc, Radu Popescu), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961, p. 520.
4 Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 347.
5 În ceea ce priveşte disponibilitatea lui Mihai Eminescu pentru întrebuinţarea formulelor paremiologice, vezi Ioan Milică, Proverbialul Eminescu, în „Cronica veche”, anul VII, nr. 4, 2017, p. 5.
6 M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1989, p. 325.
7 Idem, p. 347.
8 Nicolae Manolescu, Despre poezie, Braşov, Aula, 2002, p. 43.
9 Luca Piţu, Ultima noapte de dragoste şi întâia noapte de filozofie, Bucureşti, Nemira, 1999, p. 101.
10 Semnificativ este că, la intrarea într-un institut de cercetări atomice din America, o placardă atenţiona: „Alcoolul conservă orice, cu excepţia unui secret!”. O altă expresie latinească privind sinceritatea este Ex boca parvulorum veritas [‘Din gura copiilor iese adevărul’] (cf. Marian 1973, p. 61).
11 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p. 218.
12 Ibidem.
13 O formă modernă, citată uneori, este sintagma englezească His master’s voice [‘Vocea stăpânului’] (cf. Berg 2003, p 173 şi 151).
14 Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea, Iaşi, Junimea, 1988, p. 123.
15 În vol. In memoriam Eugeniu Coşeriu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 122.
16 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 286.
17 Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat, Iaşi, Editura Institutul European, 1999, p. 218.
18 În „Făclia”, 6 noiembrie, 1991, p. 3 (apud Ciobanu & Novac 2002, p. 98).

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog