Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Provocările istoriei literare

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Specia istoricului literar, captivat de savoarea documentului și fascinat de exigențele exactității, maniac, în sens pozitiv, al bibliografiilor și al factologiei, pare să fi intrat într-un vizibil declin. Sunt tot mai puțini cercetătorii care probează, prin studii, articole și cărți publicate, calitățile unui istoric literar autentic: rigoarea, voința exactității, tensiunea decupării detaliului dintr-un ansamblu de fapte. Mircea Popa este unul dintre acești puțini cercetători interesați de valorile trecutului, care, prin studii sistematice, reușește să recupereze informații, detalii, aspecte ascunse în filele unor publicații mai mult sau mai puțin obscure. Nu de puține ori, istoricul literar luminează un aspect necunoscut al unei opere, reface un profil artistic din câteva trăsături biografice inedite, sugerează analogii și expune corespondențe de incontestabilă pregnanță documentară. Calitățile sale dominante sunt rigoarea, voința exactității, tensiunea circumscrierii detaliului, obiectivarea ca metodă de lucru și resursă interpretativă, dar și deschiderea spre unele intenții metodologice moderne (istoria mentalităților, comparatismul).

Mircea Popa a consacrat cărți pregnant articulate unor nume sonore ale literaturii române (Ilarie Chendi, 1973; Ioan Molnar Piuariu, 1976; Octavian Goga între colectivitate și solitudine, 1981; Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, 1982; Timotei Cipariu – ipostazele enciclopedistului, 1994; Mihai Eminescu – contextul receptării, 1999; Lucian Blaga și contemporanii săi, 2007). De asemenea, a dedicat cărți amplu documentate istoriei presei, Iluminismului, creației scriitorilor români din exil sau, pur și simplu, unei tematici diverse (Spații literare, 1974; Tectonica genurilor literare, 1980; Estuar, 1995; Convergențe europene,1995; Aspecte și interferențe iluministe, 1997; Reîntoarcerea la Ithaca, 1999; Presa și ideea națională, 2000; Alba Iulia – răscruce de veghe, 2000; Homo militans, 2000; Figuri universitare clujene, 2002; Inserții. Contribuții și precizări documentare, 2003; Penumbre, 2004; De la Iluminism la Pașoptism, 2004; Continuități, 2011), realizând, totodată, ediții din opera lui Grigore Cugler sau Vintilă Horia. Nu mai puțin elocvente sunt cărțile referitoare la confluențele româno-maghiare (Apropieri literare și culturale româno-maghiare, 1999; Andrei Veress – un bibliograf maghiar, prieten al românilor, 2006) sau cartea despre cultura franceză și relațiile literare româno-franceze (Sub semnul Franței, 2006).

În cartea Octavian Goga: între colectivitate și solitudine1, Mircea Popa configurează analiza creației lui Goga prin căutarea rădăcinilor sale mai mult sau mai puțin aparente, prin apelul la precursori (I. Budai-Deleanu, Andrei Mureșanu, Zaharia Boiu etc.), detașând, așadar, acele voci ale trecutului literar sau istoric ce au contribuit la sintetizarea mesianismului și militantismului acestei opere, chiar dacă, așa cum observă criticul, unele influențe nu sunt suficient de bine precizate, neavând decât contururi vagi: „Este absurd să credem că tot ceea ce am expus noi din poezia înaintașilor Goga a cunoscut explicit. Dar motivele poetice circulă, ele formează o suprastructură a ideilor vremii, tiparele gândirii unui popor nu sunt fundamental deosebite, ele respiră și trăiesc prin vasele comunicante ale aceluiași mediu de existență materială și spirituală”2. Explorând specificul liricii lui Goga, criticul face apel la redarea unei corelații ferme între operă și spațiul istoric și social, expunând specificul creației pe fundalul unei istorii și al unui context anume, precizate cu fermitate: „E vorba de poezia țării și a familiei, de sentimentul înstrăinării și al dorului de casă, de elogiu al stării înălțătoare a trecutului și de deplângere a prezentului, fie pe un ton profetic și mesianic, în primul caz, fie pe unul tânguitor, de lamento, în al doilea”3. De altfel, postura de „arheolog” a istoricului literar este bine remarcată de Dan Mănucă: „Precum, spre exemplu, pentru un arheolog, un vas își pierde mult din elocvența omenească dacă este scos din straturile aluvionare care îl înconjoară, tot așa și pentru Mircea Popa textul literar nu este înțeles izolat, ci într-un lung șir explicativ de cauzalități și de antecedente. Nu este vorba, desigur, numai de circumstanțe biografice, sociale, politice, ideologice ori literare imediate, ci de un ansamblu de factori care determină configurarea unui specific. Nu intră în discuție, desigur, un regionalism îngust, ci un lanț de cauzalități fără de care lui Mircea Popa fenomenul literar i se pare inexpresiv”4.

În ciuda insistenței cu care este perceput detaliul de istoriografie literară, în ciuda acribiei documentare, Mircea Popa nu este, în fond, îndatorat într-o prea mare măsură pozitivismului critic, discursul său analitic fiind unul clar, atent la sensurile textului, fluent, cu o cadență măsurată și fermă a demonstrației: „Modernismul lui Goga trebuie înțeles și într-alt mod, în adâncirea lirismului și intimismului poetic. În timp ce poezia lui Coșbuc rămâne obiectivă, impersonală și anecdotică, cultivând un lirism exterior de tip baladesc, Goga a înțeles, pe urmele lui Eminescu, importanța covârșitoare a confesiunii, a mărturisirii, părăsind balada în favoarea doinei și mai ales a bocetului. Cu el, poezia transilvăneană devine ceremonie, rugăciune, autentic discurs liric”5.

Semnificative prin surprinderea detaliului relevant, prin sublinierea unei trăsături de caracter dominante, prin apăsarea asupra unei particularități de caracter sunt portretele unor figuri literare de prim rang, cum este, în volumul Estuar, profilul lui Zarifopol, intelectual rafinat, iubitor de paradoxuri și subtilități ale gândirii și expresiei, cel care a ilustrat în literatura română, cu strălucire inegalabilă, specia eseului, atrasă de divagații, sinuozități și refracții întortocheate ale ideii: „Adeseori însă analiza sistematică e înlocuită cu divagația, cauzele generale cu motive de ordin personal, colaterale sau anecdotice, pe care știe să le ridice cu farmec la rang de probleme majore. Arta sa este prin excelență eseistică, moralizatoare, analitică. «Herr Doktor», cum i se spunea, dispune de o fină percepție artistică, dar îndreptată spre lucruri mici, pe care îi place să le reia până la epuizare, să le imprime numeroase valențe teoretice. De unde aparenta crispare și ariditate a stilului, aerul său doctoral. E drept că autorului îi lipsește energia necesară de a duce polemici răsunătoare. Fraza sa înțeapă, dar nu nimicește”6.

Timotei Cipariu: ipostazele iluminismului (l993) e un studiu monografic în care istoricul literar surprinde profilul poliedric al lui Cipariu (scriitor, istoric literar, filolog, folclorist, îndrumător cultural, om politic). Analizele sunt avizate și corecte, situările în perspectiva istorico-literară justificate și motivate prin apelul la documente, Mircea Popa restituind, în paginile monografiei sale, ipostazele, proporțiile și dimensiunile uneia dintre personalitățile fascinante ale culturii românești din secolul al XIX-lea.

Cartea De la Est spre Vest. Priveliști literare europene (2010) își propune să restituie memoriei cititorilor de azi aspecte și laturi importante ale fenomenului confluențelor, contagiunilor și corespondențelor între literatura română și literatura universală. Miza cărții este, cum precizează, de altfel, autorul, „comparatismul literar, punerea în evidență a unor relații, similitudini și reciprocități literare și culturale7. E limpede că atuul cărții lui Mircea Popa provine din apelul la sursa primă, la documentul de arhivă sau la articolul de gazetă, surse dintre cele mai credibile, apte să scoată în relief „cazuri” ale literaturii române, să lumineze din unghiuri noi un anumit aspect al operei literare, să redea amprenta particulară a unui context literar.

De altfel, Mircea Popa își definește propriul demers în cele câteva rânduri de pe copertă: „Decupând din mulțimea de raporturi reciproce câteva «popasuri» semnificative și câteva «priveliști» privind realități naționale și europene, călătoria imagologică din Turcia și Grecia, până în Italia, Spania, Franța sau Belgia dă senzația călătorului literar care parcurge acest traseu că se află plasat într-o zonă de marcată vivacitate și perenitate a spiritului românesc în context european”8.

Transgresarea, prin intermediul demersului comparatist și istorico-literar, a limitelor dintre literaturi conduce la elaborarea unei viziuni unitare asupra circulației unor mituri, motive și modalități estetice, în ciuda diversității temelor abordate, pe care chiar titlurile cărții le sugerează (Pădurea spânzuraților în limba turcă; Avangarda românească și scriitorii maghiari; Contacte culturale româno-slovace; Nichifor Crainic – experimentul vienez; Italia văzută de călători români din Transilvania; Giuseppe Ungaretti în spațiul literar românesc; F. T. Marinetti și avangarda românească; Descoperirea Spaniei; Din relațiile noastre cu Anglia).

În Etape în receptarea literaturii bulgare în România: presa din Transilvania între 1848-1918, cercetătorul inventariază etapele și formele de incidență ale raporturilor culturale și literare dintre români și bulgari, încercând să identifice prezența și funcționarea afinităților între cele două literaturi, așa cum sunt ele reflectate în presa românească din Transilvania între 1848 și 1918. Concluzia studiului este că, „în ansamblu, relațiile multiple și variate atestă un interes cultural statornic și reciproc, mărturisind respect și atașament sincer pentru cauza păcii și bunei vecinătăți în Balcani, o tradiție care se continuă neștirbită până astăzi”9.

Aspecte ale receptării literaturii din spațiul fostei Iugoslaviei până la Primul Război mondial (cu privire specială asupra relațiilor de călătorie din România) debutează cu câteva precizări foarte pertinente referitoare la relația de călătorie: „relația de călătorie a jucat în toate epocile și la toate popoarele un rol important în cunoașterea de sine a unui popor, prin posibilitatea de comparație cu «celălalt», cu cultura și mentalitățile altor popoare. Integrarea unui segment de istorie națională în orizontul european de cultură, în fluxul de idei al unei anumite etape istorice, nu se poate face fără o cercetare globalizatoare a raporturilor dintre o țară și alta”. Informații și detalii biografice și bibliografice interesante se regăsesc în studiul despre Nichifor Crainic – experimentul vienez. Pentru Crainic, Viena reprezintă, în viziunea istoricului literar, „o regăsire sufletească, un mod de a-și restructura disponibilitățile creatoare, de a-și concepe viitoarele atitudini”, subliniindu-se, aici, și „rolul de catalizator, de ferment al lui Blaga în noua reorientare a scriitorului”10.

Un studiu amplu, prin documentare și resurse interpretative, este Italia văzută de călători români din Transilvania. Subliniind „încărcătura sentimentală aparte” pe care a reprezentat-o Italia pentru români, Mircea Popa evocă figurile unor intelectuali români care au călătorit prin Italia, lăsând impresii de călătorie de mai mică sau mai mare relevanță a reprezentării (Ion Codru-Drăgușanu, August Treboniu Laurian, Victor Păcală, I. T. Mera, Ioan Russu-Șirianu etc.). În Giuseppe Ungaretti în spațiul literar românesc sunt reunite comentariile cele mai avizate ale receptării operei lui Ungaretti (Al. Balaci, A. E. Baconsky, Gheorghe Lăzărescu, Marin Mincu, Marian Papahagi), circumscriindu-se relațiile, vizibile sau inaparente, dintre poetul italian și cultura românească. Desigur, demne de interes sunt și însemnările despre Miorița în ladină, despre Petőfi la români, sau despre Emile Verhaeren – poetul „orașelor tentaculare”, studii deloc aride sau terne, ce se remarcă prin bogăția informațiilor, prin precizia detaliilor și pregnanța asocierilor tematice sau culturale.

În cartea Sextil Pușcariu și Muzeul Limbii Române. 150 de ani de la înființarea Academiei Române (2016), Mircea Popa circumscrie istoricul instituției, în capitole dense, cu amprentă sintetică (Muzeul Limbii Române și creatorul său, Institutul de Lingvistică și Istorie Literară, Ipostazele întemeietorului. Fețele unui învățat, Dosar documentar: Muzeul și oamenii săi, Din corespondența lui Sextil Pușcariu și a colaboratorilor săi). Demne de interes sunt detaliile de istorie literară, reperele biobibliografice inedite, dar și restituirea atmosferei epocii sau reconstituirea unor profiluri de cercetători, schițate cu vervă și sobrietate, din documente, comunicări științifice sau procese-verbale (Sextil Pușcariu, Nicolae Drăganu, Vasile Bogrea, Gh. Bogdan-Duică, G. Giuglea, Petre Grimm, N. Bănescu, G. Kisch, Theodor Capidan, Theodor Naum, Emil Petrovici, C. Daicoviciu, Yves Auger, Ion Mușlea, Ion Breazu, Al. I. Lapedatu, Ioan Lupaș, Onisifor Ghibu, Romulus Todoran, D. Popovici, Liviu Rusu, Ion Chinezu etc.).

Criticul V. Fanache surprinde, cu acuratețe, calitățile stilului și ale demersului istoricului literar Mircea Popa, „un nume care se impune prin calitatea scrisului său, prin diversitatea temelor abordate, prin capacitatea lui de a cuprinde într-o desfășurare, aș zice fără rival, aproape tot ce este important în literatura română. Cele câteva zeci de cărți pe care le-a scris sunt tot atâtea pietre – câteodată pietre de hotar – pentru ceea ce însemnează spiritualitatea noastră. Mircea Popa știe să păstreze viu gândul vieții noastre românești”11. Reușind să acumuleze o zestre bibliografică impresionantă, Mircea Popa lasă impresia unui alergător de cursă lungă, angajat, în arena istoriei literare, într-o întrecere în care se regăsesc din ce în ce mai puțini competitori.

 

Note:

1 Mircea Popa, Octavian Goga: între colectivitate și solitudine, Cluj-Napoca, Dacia, 1981.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Dan Mănucă, Virtuţile istoricului literar, în „Convorbiri literare”, nr. 9, 2017.
5 Ibidem.
6 Mircea Popa, Estuar, Bucureşti, Editura Didactică și Pedagogică, 1995.
7 Mircea Popa, De la Est spre Vest. Priveliști literare europene, Cluj-Napoca, Eikon, 2010.
Ibidem.
Ibidem.
10 Ibidem.
11 V. Fanache, Mircea Popa – 65, în „Steaua”, LV, nr. 4-5, 2004, p. 101.

 

Bibliografie critică selectivă:

1. Iulian Boldea, Realități românești, confluențe europene, în „Apostrof”, anul XXII, nr. 11 (258), 2011.
2. V. Fanache, Mircea Popa – 65, în „Steaua”, LV, nr. 4-5, 2004.
3. Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, vol. II, Pitești, Paralela 45, 2004.
4. Răzvan Voncu, Cronica edițiilor: Transilvania e o bibliotecă, în „România literară”, anul XLIII, nr. 48, 17-23 decembrie 2010.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog