Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NICOLAE POPA – 60

Nicolae Popa. Interogația sinelui

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Nicolae Popa. Interogația sinelui

 

Configurarea paradigmei estetice în post-totalitarism, în partea estică a Europei, se dovedește a fi un proces complicat, căci a discuta despre sensibilitatea caracteristică acestei perioade, pe plan literar, din perspectiva rupturii sau a continuității, de asemenea, nu este deloc simplu. A existat literatură bună și literatură mai puțin bună și până la ’89, așa cum există și acum. Este adevărat, la ora actuală se editează mult mai mult decât înainte și se editează mai mult în raport cu cât se citește. Autorul unui studiu despre poezia spaniolă contemporană constata că în Spania, în ultimul deceniu sunt mai mulți poeți decât cititori de poezie, aceștia din urmă fiind cam 500 la număr. Oare cum stau lucrurile la noi în această privință? Ar mai fi de spus că printre fenomenele editoriale recente din peisajul literar pruto-nistrean se înscrie și apariția antologiilor, interesul extraliterar nefiind întotdeauna evitat, ceea ce duce la îndepărtarea cititorului de literatură.

În acest context, un volum antologat de însuși autorul este un lucru remarcabil, inclusiv pentru că ne oferă posibilitatea de a înțelege mai bine peisajul literar contemporan de la noi, care este unul polifonic și cât se poate de divers. O șansă a cunoașterii mai bune a peisajului literar basarabean ne-o oferă volumul O mie de ani cu fața la soare (Editura Arc, 2019), de Nicolae Popa (născut pe 13 februarie 1959, în satul Buda, Călărași, Republica Moldova).

Cartea cuprinde o selecție riguroasă de poezie, pentru a cărei înțelegere este necesar să ne asumăm, bunăoară, eroziunea unor concepte precum autoritatea sensului sau semnificația transcedentalului, de care era strâns legată literatura într-o perioadă anterioară. Aceste concepte sunt în legătură directă cu interogația sinelui, care, în aria dintre Prut și Nistru, nu a contenit să fie în prim plan de pe când literatura română se afla pe lama ascuțită a modernității și până astăzi. Mai trebuie spus că, după trecerea prin fenomenul așa-numitului regionalism și după lupta dintre tradiționalism și modernism, după o anumită deschidere în fața valorilor occidentale, în interbelic, basarabenii s-au confruntat, în comunismul de tip sovietic din a doua jumătate a secolului al XX-lea, cu o criză identitară de tip extins, cunoscută și în alte țări europene. Prin urmare, este cât se poate de explicabil efortul scriitorilor de a re-defini gândirea artistică din perspectiva orizonturilor literare mai ample. Considerând oportună desprinderea unor momente esențiale ce marchează cotitura literaturii în care răzbate ecoul căutărilor identitare în post-comunism, vom menționa, în primul rând, tendința de a de-ideologiza reflecția artistică, în perioada „glasnosti și peresproika”, atunci când începe să se afirme o tendință de de-construire și de re-construire a gândirii tradiționale.

În acei ani debutează, cu un volum de poezie, Timpul probabil (1983), și Nicolae Popa, ulterior publicând atât versuri, cât și proză, inclusiv, cărți pentru copii (Ghid cometa Halley, versuri, 1987; Lunaticul nopții scitice, poeme, 1995; Păsări mergând pe jos, proză, 2001; Careul cu raci, versuri, 2003; Cubul de zahăr, roman, 1991; Avionul mirosea a peşte, roman, 2008; Elegii de la casa scriitorilor, versuri, 2013; Balcoane pentru elefanți, 2011; Marele Ciulică, 2012; Ghiozdanul zburător, 2016). Accederea la un alt sistem de valori, de gândire nu e tocmai simplă, acest lucru evidențiindu-l, într-un inconfundabil stil malițios, în „România literară”, scriitorul decan de vârstă Aureliu Busuioc, care afirmă despre Nicolae Popa că „e un prozator meritoriu pentru etapa reformatoare ce urmează realismului socialist. Fără a fi un regionalist, e un scriitor basarabean de importanţă regională semnificativă”.

Venind din zona unor realități marcate de oboseală, de apatie, demersul literar al lui Nicolae Popa, la fel ca și al colegilor săi de generație, va fi orientat spre un univers constant, din care să lipsească regretele, lupta cu scrisul desfășurându-se în termenii ludicului: „Du-te, bă, de aici!/ i-am zis poemului care venise/ să mă roage să-i fiu autor./ Cum să-ți fiu eu ție autor,/ zdohnitură nevertebrată ce ești, dacă vii, așa,/ bolborosind pe toate coridoarele Uniunii Scriitorilor/ și-mi pătrunzi în suflet prin toate crăpăturlie, dându-mi/ peste cap programul de muncă, distrugându-mi calmul/ și liniștea, și familia! Cum să-ți fiu eu autor, incipientule?” (Autor). Situarea „între deschis și închis”, „întredeschisul”, vizează un fel de permanență și, în același timp, o anumită perenitate în raportul poetului cu lumea înconjurătoare. Privirea îndreptată spre seninul ceresc, ca și spre învolburările spumei, spre vâltorile nămoloase ale adâncurilor apelor, diverse stări, de la cea a plantei târâtoare, rătăcind după propria-i mireasmă, până la sentimentele multiple de cândva, păstrate undeva „în saramură”, țintesc spargerea limitelor percepțiilor. Totul a fost spus și dacă e așa, atunci contează nuanțele, variațiile, subtilitățile. Interesul pentru subtilitățile din ce în ce mai tehnice vizează orientarea spre un public larg, la a cărui inimă autorul vrea să ajungă, căci, cu voia sau fără voia sa, scriitura, după cum afirmă și Phillipe Sollers, este politică: „Scriitura este continuarea politicii cu alte mijloace” (Philippe Sellers, Teorie de l’ansamble, p. 78). Tot aici, probabil, se înscrie și intenția de scoatere a poeziei din cercul îngust al inițiaților, prin traducerea în cuvinte a atmosferei particulare a timpului în care trăim, întredeschizând în fața cititorului fereastra, prin care să se poată vedea și ceea ce mai înainte nu se vedea.

Poetul, în accepția lui Nicolae Popa, este cel care ar putea avea curajul de a rupe relația cu expresia „poetică”: „Și doar știi, Scribule, că eu mă simt/ atât de aproape de poezie,/ încât aș putea să n-o scriu deloc” (Scrisoare Scribului). Abordarea subversivă, miza pe enigmă, pe fascinație, reflecțiile în alb și negru, lumina și frigul, o anumită neutralitate a eului, textul raportându-se la însuși textul, sau, cu alte cuvinte, raportarea la sinele așternut pe hârtie etc., toate acestea indică asupra unui spațiu în care literatura e depășită de realitate, și unde scriitorul e preocupat de om și locul lui în lume, problemă ce e comună creatorilor de pe diverse meridiane. În mod surprinzător, va da de un asemenea reper de care are nevoie chiar în preajma casei sale părintești: după cum va mărturisi în cadrul unei seri frumoase petrecute cu prietenii și colegii la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, cu prilejul aniversării sale, el a descoperit în dealul viei cultivate de moșii și strămoșii săi vestigiile unor obiecte din ceramică, despre care va afla de la arheologii care le-au examinat că datează de mii de ani. Stăteau, cum spune fericitul descoperitor, „de mii de ani cu fața la soare”, intacte, indiferente la tulburările pe care istoria le-a abătut peste mult pătimitul pământ basarabean.

Cu acest episod, care a dat și titlul cărții O mie de ani cu fața la soare, se conturează cel de al doilea moment decisiv în întorsătura care s-a produs în creația lui Nicolae Popa, dar și în literatura română din Basarabia postcomunistă. Mai exact, este vorba de tentativa re-constituirii unui vis de lungă durată al ființei umane, din care fragmente sparte, contradictorii, goluri, lacune, nămoluri vehiculează aceeași întrebare în care autorul se autovizează: cine sunt eu și de unde vin? Răspunsul pe care ni-l dă poetul ar putea fi următorul: într-o atmosferă lipsită de patos, anemică, inertă, cucerirea lumii poate începe cu imaginea re-proiectată asupra trecutului nostru mai profund, cu re-evaluarea unei moșteniri cunoscute insuficient. Or, la acest capitol românii basarabeni au fost din cale afară de năpăstuiți. Mă întreb dacă nu cumva acel ceva „profund dureros”, pe care Sorin Alexandrescu îl observa în poezia lui Nicolae Popa ca fiind „mereu pus în surdină, cu acea tipic optzecistă discreție”, la fel ca și prezența în versurile sale a semnelor naturiste diverse, trans-substanțierea cărora „nu încetează să marcheze deziluzii”, la care făcea trimitere Constantin Ciopraga, vin din aceeași zonă, a interogației sinelui în raport cu istoria, un raport acum mai complicat și mai greu de exprimat. Să ne amintim, bunăoară, că intelectualii români cu studii în perioada interbelică aveau conștiința participării la făurirea istoriei. Ce s-a întâmplat cu această conștiință după cel de al Doilea Război Mondial? E o întrebare care chiar dacă nu e pusă pe față, e lesne să o întrezărim prin întredeschiderile din poezia lui Nicolae Popa, nutrind un sentiment de respect față de colegii săi înaintași, cărora le-a fost dat să apere valorile identitare în condiții drastice.

Rămasă față în față cu limbajul său, poezia lui Nicolae Popa, înscriindu-se într-un angrenaj estetic și cultural amplu, trebuie citită, bineînțeles, la lumina altor texte deja scrise, inclusiv la lumina propriilor cărți apărute, cu alte cuvinte, interdiscursiv și metapoetic. Căci recognoscibilitatea lumii sau a lumii în care trăim noi, cei de la Est de Prut, este tot mai anevoioasă: falia deschisă între cuvinte și lucruri, între discursul literar și ceea ce acesta își propune să reflecte este tot mai evidentă. Iar Nicolae Popa este unul dintre cei care își asumă conștiința crizei ce afectează de ceva vreme relația dintre verbe și lucruri, această conștiință fiind caracteristică postmodernismului. Intertextualitatea, lectura celor care l-au precedat (Eminescu, bunăoară), tradiția (există în poezia sa o amprentă lingvistică „de acasă”), sau dialogul dintre autor și cititor, acestea conferă claritate universului său, care însă se cere descifrat mai întâi la lumina întâmplărilor prin care a trecut însuși autorul, familia din care provine, locul unde s-a născut, Basarabia ca un fragment în care se răsfrânge drama întregului și așa mai departe. Și aici se impune referința la conceptul de realism care a fost mult timp înțeles canonic, liniar, rectiliniu, sărac, el fiind asociat caracterului experimențial, figurativ și sentimental al realității, care, cu alte cuvinte, poate fi probată doar în felul acesta. Realitatea sentimentală este depășită de către Nicolae Popa, care optează pentru dilatarea noțiunii de realitate. Din punctul său de vedere, realitatea sentimentală, figurativă, experimențială este prea inconsistentă, după primele volume de versuri autorul intervenind în această realitate, introducând schimbări radicale în sensul că pentru el realitatea și imaginația nu sunt străine una de alta, nu se opun una alteia decât din punct de vedere formal. El revendică ideea unei realități mai ample, în comparație cu realismul naiv, o realitate care include transformarea „subiectului”, deplasarea, devenirea lui într-o așa măsură și până la un punct, altul decât el însuși, numai astfel având acces la adevăr. Situația dată explică limbajul debarasat de retorica inutilă.

Toate acestea se întâmplă deoarece, afirmându-se cu începere din anii ’80, Nicolae Popa se situează, de fapt, la confluența dintre totalitarism și posttotalitarism. Ce înseamnă aceasta? În primul rând, faptul că, debutând într-o perioadă când literatura era profund marcată de opresiunea ideologiei comuniste, a continuat să scrie într-un timp în care datorită perestroikăi, limbajul comunist a decăzut, dar încă nu a fost creat un alt limbaj, un nou joc al raporturilor semnificant/semnificat. Amintim că Orwell, care a elaborat, între anii 1937-1940, un concept propriu al totalitarismului, a demonstrat că în totalitarism contează nu doar poliția, ci și mecanismele intelectuale care au condus la aceea ca sentimentele și credințele unui individ să fie dictate de linia momentului. Anume pierderea autonomiei și instabilitatea fac imposibilă literatura și Orwel arată că mecanismele psihologice, intelectuale și spirituale ale totalitarismului sunt incompatibile cu existența literaturii.

În perioada comunistă lucrurile sunt împinse într-o zonă a absurdului, a schizofreniei și Nicolae Popa, într-una din poeziile sale, întitulată Încercuiți de tristețe, dezvăluie imensa injustiție de care au avut parte românii basarabenii: „Ați pus mână de la mână și ați confecționat/ această mână de fier care ne tot dă peste mâini/ ori de câte ori încercăm să ne atingem./ Dar, ne atingem./ Voi ați doborât arborii noștri solari/ și ați plantat pe locul lor putregaiul și frigul.// Ați irigat oglinzile apelor. Ați rupt ce ați rupt,/ ați sfâșiat pe îndelete,/ ați rumegat pe săturate, ați ordonat/ ca până și cele mai domesticite cuvinte/ să fie pronunțate și înțelese greșit,/ deși lucrați în cuvânt,/ vă plăcea să stăpâniți prin cuvânt./ Și tot ce ați făcut pentru coastele noastre rupte/ a fost să le tot răsuciți:/ ne-a durut când am râs, când am tușit,/ când am dormit pe stânga, când am dormit pe dreapta/ și când am pornit printre coaste cu număratul,/ împiedicându-ne de fiecare fractură./ Voi ați înfășurat minunile lumii în tăcere,/ apoi le-ați obligat să se facă auzite./ Ați distribuit vociferările prin toate pavilioanele./ Ați înflorit. Ați acceptat să înfloriți.// Când ne-am trezit, eram deja desfrunziți./ Era frig, murdărie și toamnă. Încercuiți de tristețe,/ am curățat peștii de solzi și i-am învățat să înoate”. Se citește printre rândurile acestei poezii criza moștenită din perioada totalitaristă, care a făcut ravagii în sistemul nostru de gândire. Dar mai e și altceva aici: literatura română a evoluat, de la începutul secolului al XX-lea, pe calea modernismului, care înfrunta teoria clasicistă a operei literare ca organism perfect închegat și închis. Să ne amintim și de drumul anevoios parcurs în interbelic între tradiție și modernitate și apoi de perioada postbelică în care literatura a fost aruncată în mrejele realismului socialist, o teorie menită să manipuleze literatura și scriitorii prin comanda introdusă cu forța la toate nivelurile în artă. Deci putem vorbi despre o criză dublă sau chiar triplă. De aici obiectivul extrem de complicat al scriitorului în posttotalitarism în această parte a Europei. Și pentru a obține o viziune clară și clarificatoare asupra unui demers liric precum este cel al lui Nicolae Popa trebuie să pornim de la relațiile complexe și problematice care sunt între această poezie și contextul în care a fost și este scrisă. Contează, bineînțeles, relația dintre limbaj și lume, imaginație și realitate, inconștient și conștient. Căci o poezie a limitelor ce se constituie într-o alternativă a dezumanizării, a negativismului este tot mai frecvent întâlnită în zilele noastre. Aceasta este, într-un anume fel, o explicație a ceea ce suntem noi, cei de azi.

Se desprinde din poezia lui Nicolae Popa o sensibilitate critică acută. Or, tocmai capacitatea de analiză critică contează cel mai mult. Nu afirma și Alain Besancon că „majoritatea celor care au fost în măsură să gândească au fost privați de cunoașterea istoriei lor și și-au pierdut capacitatea de analiză”? Căci, susține în continuare același autor francez, „nimic nu e mai problematic, după disoluția unui regim totalitar, decât reconstruirea, în rândul poporului, a unei conștiințe morale și a unei capacități intelectuale normale. În această privință, Germania postnazistă se găsea într-o poziție mai bună decât Rusia postsovietică. Societatea civilă nu avusese când să fie distrusă în profunzime. Judecată, pedepsită, denazificată de armatele occidentale, ea a fost capabilă să însoțească această mișcare de purificare, să se judece ea însăși, să-și amintească și să se căiască. În Europa de Est nu s-a întâmplat la fel, și Occidentul are partea lui de responsabilitate în acest sens” (Alain Besancon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Soah-ului”, Editura Humanitas, București, 2015, p. 150-151). În acest context, perioada pe care o parcurgem în prezent devoalează înșelătoarea opțiune a artei pentru artă. Însă lucrurile nu pot fi tratate simplu, căci dacă orientarea spre esteticul pur nu este suficientă, atunci nici angajarea politică nu e un avantaj în artă. Relația de distanțare obiectivantă în raport cu lumea socială este echilibrată de memoria culturală ca temelie, prezentă ca palimpsest. Abordând lucrurile din acest unghi, înțelegem că nu putem exista fără raportarea la tradițiile care constituie fundamentul unei paradigme renovate în literatura de azi. Adept al continuității bazate pe recuperarea lor, Nicolae Popa va ține cont de atitudinea estetică a șaizeciștilor, care au renovat limbajul poetic de după al Doilea Război Mondial, realizând conexiunea cu neo-modernismul generației lui Nichita Stănescu și deschizându-le drumul promoțiilor care au urmat. Spre deosebire de rupturiștii care nu-i recunosc pe cei de până la ei, Nicolae Popa va ține cont de necesitatea dialogului cu tradiția, inclusiv cu una recentă neo-modernistă. Anume în felul acesta se conturează sensibilitatea critică acută a unui scriitor de azi, fapt ce contează pentru înțelegerea și interpretarea influenței nefaste a totalitarismului asupra literaturii din estul Europei. Citită cu luare aminte, poezia sa ne ajută să înțelegem o anumită experiență prin care au trecut părinții noștri și noi înșine. Este punctul său de vedere expus în poezie cu onestitate intelectuală, fără a se identifica, în sens artistic, cu vreuna din formulele în vogă. Sunt semne care ne dau siguranța rezistenței în timp a poeziei lui Nicolae Popa.

Exponent al unei generații de scriitori, care au cunoscut diferite regimuri, Nicolae Popa a ajuns pe o culme a vieții și a creației sale. Îi dorim, din partea revistei „Limba Română” ca soarele să strălucească pentru el, luminându-i calea, cât mai mulți ani!

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog