Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARS POETICA

O mie de ani cu faţa la soare; Îngerul oilor; Fără sunet; Acul; Teiul cu ramuri de mămăligă; Cheagul nopţilor; O ceată de poeţi telurici; Loc luminos; Hainele; Toamna lui Nicolae; Presentiment; Dumneavoastră; Târâtoarele; Deschidere

Nicolae POPA

Alte articole de
Nicolae POPA
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

O mie de ani cu faţa la soare

Un trăsnet modifică linia vântului.
Miresmele, praful şi pletele
sunt luate şi duse în altă parte,
unde noi nu vom mai fi.

O piatră masivă se scufundă în râu,
se rostogoleşte o vreme prin apă,
apoi iese pe celălalt mal să se usuce.

Stă acolo o mie de ani cu faţa la soare
şi, plictisită,
se rostogoleşte înapoi în apă.

Din cerul deschis cad tăciuni fumegânzi.

Pe urmă cade o picătură de ploaie
care, însă,
nu ne purifică.


Îngerul oilor

Oile înseamnă viaţă, ne tot învăţa el,
şi ne chema să le admirăm urmele ascuţite
prin zăpadă.  El a învăţat de inginer,
dar tânjea să se facă înger – un înger modest
şi nevăzut precum firul de lână care pluteşte
între soare şi gene...
într-o zi neguroasă aflase cum e să cobori bolnav
într-o râpă şi să te urci apoi sleit de puteri
pe costişă în căutarea unui fir de alior
căruia să-i storci toată puterea
şi să o tragi în piept ca să aibă cine
avea grijă de oi. Căci oile înseamnă viaţă!

oile fătau liniştite când era el alături
încotoşmănat în ciulini. El plutea îngereşte
în aburii fătatului şi la unu, şi la două,
şi la trei, şi la patru de noapte.
şi oaia făta liniştită când era el alături,
ştiind că nu i se poate întâmpla niciun rău
atâta timp cât îngerul oilor e alături.

adevărat, uneori oile dispăreau în zăpadă,
în lână şi-n ceaţă, iar el le lăsa de capul lor acolo,
în zăpadă, în lână şi-n ceaţă cam până
pe după Sf. Gheorghe, apoi lua foarfecele cel mare,
tundea lână, tundea ceaţă în căutarea oii pierdute.
şi  numaidecât o găsea şi o scotea la plimbare
goală-goluţă prin verde cald.


Fără sunet

Dar ce caută muzicanţii în ograda noastră!?
două tromboane înalte de-un stat de om
strălucesc rezemate de uşă,
în timp ce mama dă jos via de pe haragi.
e pe la jumătatea dealului, se descurcă tot mai greu,
e tot mai încâlcită în viţă-de-vie şi nu-i spune nimeni
că ne-au intrat în ogradă muzicanţii.

o haină veche uitată pe gardul din plasă de sârmă
parcă ar fi tata, aplecat să rupă ceva de dincolo.
mi-l amintesc în haina asta trecând pe lângă
terenul de fotbal dintre sălcii, făcându-mi
semne cu ambele mâini, cu ambele mâneci, să driblez
fără milă până voi poposi cu tot cu minge în plasă.

trompetistul încearcă să desluşească ceva prin geamul
plesnit dinspre răsărit, însă trompeta se reflectă
în geam precum un sfeşnic răsucit şi înnodat de vânt
şi nu-i dă voie să vadă cum se îmbrăţişează
prin odăile reci rochiile surorii mele – sora mea dispărută
urlând de nedreptate în năbuşeala unei nesuferite peruci.

dezlegată, viţa-de-vie o leagă pe mama de un harag.
de n-ar lega-o, de n-ar prinde-o de harag, ar lua-o vântul
stârnit pe vale şi ar duce-o hăt peste deal
cu ultimele frunze.

între timp clarinetistul se caţără pe casă,
o strigă să vină la vale, căci, uite, ograda e plină
de muzicanţi. Nu-l asculta, mamă! dau să strig,
dar mă acufund în neclintirea  unei mări adipoase
undeva pe partea cea mai înclinată a pământului.
mama însă oricum nu-l ascultă. Mamei nu i-a plăcut
niciodată clarinetul –
cântă prea vesel, crede ea, iar veselia nu-i a bine.

şi muzicanţii rămân să îmbătrânească unul câte unul
în tăcerea ogrăzii, pe locurile unde sunetele
au intrat demult în pământ.

 

Acul

Venise toamna şi bunica tocmai îşi pierduse acul.
se răsucise nu-ş-cum spre fereastră să-i bage aţa
şi nu l-a mai văzut. A dat alarma prin casă:  „Vedeţi voi
cum zburdaţi pe-aici, să nu cumva să vă
intre-un drac de ac în bucă!”
a pus în mişcare mătura, făraşul, cârpa umedă.
niciun rezultat! „Şi nu vă mai zbânţuiţi atâta pe pat,
hai-hai! să nu vă intre dracul de ac într-un loc!”
scuturat cuvertură. Scuturat perne, pătură.
bătut saltea. Din nou niciun rezultat. „Să aducem
magnetul!”   Eu am dat cu magnetul,
sora cu fierul şi cu descântecul: „Spune-mi, draaacule,
undeee-i acul buniciiii, că de nuuu, ’ţi dau cu fieru-n caaap
până când te-oooi omorâîî dii tooot!”
însă n-a mers la magnet. N-a mers la fier şi nici la
descântec! Între timp se făcu toamnă definitiv,
adică am încheiat cu succes culesul de vii.
via a rămas fără de struguri.

bunica a gustat şi ea dintr-un strugure chihlimbariu,
lăcrimos de chihlimbariu,
când deodată a simţit o împunsătură subţire
în inimă: „Uf! Ie-te unde-mi erai! Mă speriasem
că te-oi fi pierdut!”


Teiul cu ramuri de mămăligă

Să ai o noapte grea şi o zi grea,
să-ţi burniţeze în palmă,
iar lingura să-ţi devină încet-încet plată,
să cazi din copac,
din teiul cu ramuri de mămăligă,
s-o apuci încotrova prin apa strălimpede care îneacă
toate borcanele, să dibui cu patinele cărarea de gheaţă
în căutarea unei cofetării. Să te închizi în cofetărie.
să te îndopi cu dulciuri necăjit că nu-ţi iese nici azi
poemul menit să rămână în veci nepublicabil,
să-ţi dai seama că ceva se ascunde la tot pasul de tine,
că în jurul tău e doar ascunziş,
boturi umede pipăindu-te nevăzute,
nevăzutul pipăindu-te ud.
(şi de unde-ai luat-o, mă rog, că între Gog şi Magog
ai fi tocmai tu cel sortit să dea mâna cu antipozii?)

sigur, mersul pe sârmă e o plimbare pentru
cei duşi de mânuţă. Urmează însă mersul
pe sârmă ghimpată cu picioare de aluat
al celui singur sub cer.

o celebritate locală se ridică din glod,
îmbrăţişându-te.


Cheagul nopţilor

Aici, pe patul de după sobă, a zăcut tata. A zăcut şi
a tot citit, apucând să-mi buchisească toate cărţile
şi sperând din toată inima ca următoarele
să fie mult mai interesante.

Pe patul de după sobă tata s-a lepădat de fumat.
acolo a polemizat cu fel de fel de vedenii –
una mai reală decât alta –, acolo a înjurat radioul
fiindcă nu se mai auzeau unul pe altul.
acolo a cerut vin să se îmbete de viaţă.

Pe acelaşi pat şi-a lăsat el oftatul de pe urmă
după ce eu, cu ocazia unei pastile,
i-am adus o cană cu apă pe care a băut-o lacom,
reuşind în ultimul moment să-mi sloboadă din
colţul gurii în palmă aceeaşi pastilă,
deşi eu mă grăbeam să ies din casă, să ies din sat
şi să ajung cât mai repede la Casa Scriitorilor
unde ca şi cum totul se rezolva ca de la sine,
fără nicio pastilă...

Acum pe patul de după sobă întunericul îşi deschide
toate catacombele. Îmi apasă pieptul zăpada
de pe acoperiş, o zăpadă în care n-a mai rămas
nici firicel de alb, totul fiind închegat în întuneric,
în nori compacţi, nituiţi cu stele satanice,
un întuneric străfulgerat de spaima celor care
au plecat demult de lângă sobă, iar dincolo
încă n-au dat de căldură.


O ceată de poeţi telurici

Aceşti poeţi, în general mâncăcioşi,
adunaţi în cete pe dealuri telurice,
pe dealuri mult mai înalte decât florile,
aceşti poeţi mărşăluind pe văi mult mai adânci
decât oasele celor îngropaţi în văile adânci,
aceşti poeţi ridiculizaţi că şi-ar căuta zi de zi casele,
coasele, coastele pe grindiş, pe-acoperiş
de unde se mai şi aruncă din când în când câte unul
fără să dea vreodată de pământ,

aceşti poeţi telurici, adunaţi în cetele lor telurice
cu nevestele şi copiii lor nerăbdători
să simtă şi ei odată cu părinţii desfătările lumii,
poeţi crescuţi din ocară,
fiecare cu cangea cuvântului ascunsă sub geacă,
poeţi care detestă gaşca, detestă lehamitea găştii,
poeţi care îşi cultivă singurătatea în ceată
ţinându-se fiecare pe arcurile propriilor picioare,

iar când rămân singuri în câmp deschis,
de nimeni supravegheaţi la ieşirea din ceaţă,
fiecare este în stare să ţină piept până la capăt
nepăsării
încurajând larva să se transforme în fluture.

numai acestora merită să li se atribuie timpul
necesar, răbdarea fără de margini, suficiente
descălecări în pustiu şi suficientă Mare Neagră
sub soare
pentru a se întreba cum a fost şi ce-a fost în ziua
când rugina intra pentru prima dată în lemn
şi primul cui făcea să mustească
în palmă
o floare de sânge.


Loc luminos

Rupe vântul salcia frunzuliţă cu frunzuliţă,
crenguţă cu crenguţă
şi se luminează locul unde a crescut
şi s-a legănat salcia,
pe mal de râu,
beată de blândeţea înverzirii.

spulberă vântul salcia
şi se luminează locul pe mal de râu,
se luminează bulboana peste care
se tot apleca salcia
gustând din trecerea apei.

apoi brusc vântul se răsuceşte şi
bate din faţă. Te frunzăreşte
amintire cu amintire,
cicatrice cu cicatrice...

de fapt, vântul pregăteşte terenul –
în locul tău va apărea
un loc luminos.


Hainele

Pe unde oare vor fi putrezind acum hainele
de care te-am dezbrăcat pentru prima dată?

Mamă, ce spaimă au tras când le-am atins nasturii!
dar ce aspre au devenit când am pornit fermoarul la vale
pe săniuşul coapsei! Şi ce moi se făceau hainele tale
pe măsură ce se prăbuşeau de pe tine
desprinzându-se de pielea ta încă toată cu
puritatea copilăriei!

O, hainele acelea încă nedezbrăcate de alte mâini,
haine care au înţeles cum e cu dezbrăcatul
datorită mâinilor mele, haine mulate perfect pe tot ce
era mai al tău şi mai de neatins,
neputincioase să mai scoată vreun foşnet între mine
suportând cu greu umilinţa de-a fi
împrăştiate  pe jos
în demisolul cu Nichita ruginit sub piuneze deasupra patului
şi cu alţi poeţi stivuiţi sub pat în volume de poezii,
încă inofensivi pentru noi pe scara valorică.

Vor fi lăsat oare vreo zdreanţă pe undeva
hainele celea, lipsite de sens fără tine,
peste care te mai văd uneori aplecată cu palmele
strâns lipite,
fără mine-ntre ele.


Toamna lui Nicolae

Astăzi am ieşit afară să-mi văd şi eu toamna.
am găsit-o ceva mai stinsă decât toamnele
pe care le-am avut cu alte ocazii,
sub alţi pomi, mai mult sau mai puţin fructiferi,
sub alte garduri, şenile, sub aripile altor îngeri,
mai mult sau mai puţin păzitori. De data asta
toamna mea părea mult mai pregătită să-mi spună
direct ce anume urmează să mi se întâmple.

Toamna mi-a şoptit la ureche că femeia de care-mi
e drag pronunţă Nicolae ca şi cum aş fi
ultimul ei cuvânt, pronunţă Nicolae
de parcă aş fi singurul nume de sfânt pe pământ,
de parcă Nicolae ar fi o gură de apă,
o gură de aer,
o gură de nicolae.

Am intrat în casă. Mi-am dezbrăcat hainele.
am dezbrăcat-o pe ea, cea din casă,
m-am făcut tatuaj pe toată pielea ei,
inclusiv pe ambele-i călcâie perfect vulnerabile,
m-am depus, m-am suprapus peste ea până-n
adânc de subsuoară,
până-n adânc de prima şi ultima oară
şi i-am povestit ce anume mi-a spus cea de-afară
despre felul cum ea, cea din casă, mă nesfârşeşte,
şi mă nicolăieşte
şi s-a aşternut lin între noi o fâşie de dragoste,
apoi s-a aşternut total şi definitiv peste tot
stratificat şi zaharisit
nicolae.


Presentiment

Iată-mă stropit de sângele monstrului –
dovadă că a fost asasinat chiar acum
în revărsatul cântecului de pupăză: Pu-pu-pu!
un cântec prelungit la capătul crengii
asemeni punctelor de suspensie... Pu-pu-pu!

Să fie oare adevărat? Şi-a dat duhul
strivitorul de muşte? Şi ce mă fac eu,
musca de mine, în zori
fără molfăitul monstrului lângă piciorul mesei
sau lângă sandala lui Dumnezeu?

Pu-pu-pu! prin frunzare creasta pupezei
e unicul chiţibuş ce-mi sperie somnul.
să mă spăl să mă curăţ odată! Dar sângele
nu se spală, nu se încheagă – se infiltrează
în piele, în propriul sânge. Doamne,
ce monstruozitate!

Şi mama alungă pupăza care-şi arată
creasta masivă pe la ferestre. Pu-pu-pu! Pu-pu-pu!
mai este până la ziuă,
mai este!


Dumneavoastră

Nu mai trece nimeni pe la Dumneavoastră.
Aveţi un creier mare şi o frunte mare
mâncaţi mult şi gândiţi mult
preferaţi ouăle crude supte cu paiul.
În copilărie aţi avut păduchi
şi azi când se întâmplă
să vă treacă ceva prin cap
vă pipăiţi imediat creştetul
asigurându-vă că totul s-a petrecut înăuntru.

Lecturile nu vă strică tenul feţei
şi-n general nu vă strică
şiroaie de sudoare vă dau în ochi
precum unora le dă în ochi pleata.
Vă stă bine aşa
dar nu intră nimeni să vă vadă.
Faceţi baie prin întuneric
şi cum staţi în apă şi-n întuneric
se întâmplă să vă înspăimânte sexul Dumneavoastră –
Se ştie! Totul se ştie! Şi că nu vă plac
la femei decât aluniţele.
Aţi şi fost căsătorit cândva cu o piele
care vă oferea aluniţa ei –
punctul acela drăgălaş ce nu s-a lăsat
desprins fără sânge de albul pielii.

Însă nu sunteţi un om sângeros
iar când ieşiţi afară
vă place să vă cânte păsările.


Târâtoarele

Erai o plantă târâtoare.
Rătăceai după propria-ţi mireasmă.

Eu fărâmiţam sare într-un loc păscut de putrefacţie
când te-am simţit trecându-mi peste mâini.
Bolovanul se umplu de-o stranie vlagă
apos mi s-a scurs printre degete
iar trecerea ta peste mâini
avea ceva din trecerea brumei prin
înfrunzitele ramuri – lărgeai şi tu câmpurile.

Vară. Toamnă. Îngheţuri.
Vei fi adormit pe undeva –
poate la sânul miresmei dorite
poate pe greabănul ei.

Eram mai mulţi cei de-ţi ghicirăm mersul.
Undeva în sărămură se mai păstrează
un sentiment de atunci.
Acum împotriva înţepenirii
nu şi împotriva putrefacţiei
avem clopoţei la picioare
ne însoţeşte târâtorul şarpe cu clopoţei.
Dacă ne auzi
dă-ne un semn de viaţă
şi-ţi vom da semnul morţii noastre.


Deschidere

Iese la soare şi bate covorul,
bate covorul apoi bate nucul din curte,
bate şi câteva cuie în banca de sub nuc,
se aşază bătrânește pe bancă
și își bate capul.
Își bate capul  să-și aminească
dacă a bătut mai întâi cuiele
sau a bătut nucul și pe urmă cuiele
sau a bătut covorul apoi a bătut nucul,
apoi cuiele, apoi l-a bătut soarele-n ochi,
l-a bătut soarele-n cap
în timp ce bătea covorul de răsuna cartierul.
În fine, după atâta bătaie de cap
bate drumul în căutarea unei uşi
în care să bată și să nu i se deschidă.
Dar ca-nadins,  azi toate ușile sunt deschise,
vede doar uși bătute de vânt
și numai una cu scânduri bătute în cruce,
iar pe scânduri scrie:
„Bate și ți se va deschide”.
Și el ce să facă? Se duce după ciocan și cuie,
revine și bate, bate câteva cuie
în scândurile bătute în cruce
și când simte că totul e bine bătut
așteaptă să bată și pentru el ora deschiderii.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog