Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

SINTEZE

CUVINTE DEZVELITE

PRO DIDACTICA

INTERFERENŢE

CRITICĂ, ESEU

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

EVENIMENT

RESTITUIRI

RECITIREA CLASICILOR

DIALOGUL ARTELOR

NICOLAE POPA – 60

ARS POETICA

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

STAREA DE VEGHE

PROFIL

PROZĂ

MESERII DE ALTĂDATĂ

ECOURI, REFLECȚII

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROFIL

Theodor Magder – destinul unui evreu român în Basarabia

Ioan C. POPA

Alte articole de
Ioan C. POPA
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Pe Theo (așa cum îi spuneau cei apropiați și cum avea să devină și pentru mine) l-am cunoscut în anul 2000, când se apropia de 80 de ani. Lucra în Departamentul pentru relații interetnice ca funcționar cu dispensă, datorită vârstei. Prietenia s-a înfiripat repede și a durat mai bine de un deceniu, până la decesul lui, în 2011. În această perioadă am avut zeci de întâlniri, în Republica Moldova și în România, corespondența însumează peste 30 de scrisori personale, documente din arhiva sa de familie, fotografii, înregistrări audio și video. Am colaborat la câteva proiecte, între care traducerea din limba rusă  și prezentarea în limba română a romanului Motl Pețitorul, dedicat destinului tragic al unei comunități evreiești din Zinnicov (Ucraina). Un roman autobiografic, scris de Iacov Tihman, a cărui versiune în limba română a fost publicată de Editura Hasefer și lansată la Târgul de carte „Gaudeamus”, în anul 2007. Tot la inițiativa și cu sprijinul lui, a apărut la Editura Prut Internațional din Chișinău o ediție în limba rusă a cărții mele Românii, Basarabia și Transnistria (2011).

În ultimii ani de viață a acceptat să-mi acorde un interviu gen „povestea vieții” pe care l-am publicat în volumul Destine frânte. Pagini despre românii din Est, apărut la Editura Academiei în anul 2014.

Theodor Magder este descendent al unei vechi familii evreiești din Moldova. Bunicul, Iacov Magder, a luptat sub drapel în Regimentul 13 Dorobanți în Războiul de Independență din 1877. Drept răsplată, cu acordul celor două Camere ale Parlamentului, Carol I l-a naturalizat ca român prin Decretul nr. 2529/1879, întărit prin Diploma Domnească nr. 605 din 10 decembrie 1879, cu toate drepturile civile și politice de cetățean român.

Viața lui Theodor Magder se confundă cu ultimul secol al istoriei Basarabiei, de la reunirea acesteia cu Patria-Mamă până la desprinderea de imperiul sovietic și proclamarea Republicii Moldova ca stat independent. S-a născut la Iași, la 30 octombrie 1921. În perioada interbelică și-a însoțit părinții în Basarabia, unde tatăl său, avocatul Solomon Magder, a fost transferat cu serviciul. În 1939-1940, Theo a fost student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București. Evenimentele dramatice din vara anului 1940 l-au surprins în vacanță la Chișinău. Fiind declarat fără voia sa cetățean sovietic, în anii războiului și-a continuat studiile la fără frecvență în diverse orașe din URSS, urmând îndeaproape linia frontului.

Între 1947 și 1950 face doctorantura la Institutul de Economie din Moscova, apoi este lector la filiala acestuia din Chișinău (1950-1957). Până în 1973 lucrează ca redactor și traducător, apoi ca redactor-șef al Secției de știri externe la filiala din Chișinău a Agenției de presă TASS. În calitate de redactor-șef și, mai târziu, de șef al Secției de literatură științifică în limba română la Editura Știința (1973-1981), promovează cunoașterea limbii române corecte și utilizarea terminologiei adecvate în limbajele politic, economic, diplomatic etc., inclusiv prin susținerea editării unui album monografic  Mihai Eminescu. Viața și opera în documente, mărturii, ilustrații.

Din 1981 până în 1990, intrat în dizgrația regimului sovietic, a fost nevoit să lucreze mai întâi ca lăcătuș, apoi ca redactor de ziar și organizator la muzeul uzinei Moldhidromaș din Chișinău.

După 1990, este angajat mai întâi consultant, apoi coordonator și șef al Secției relații externe și legături cu diaspora a Departamentului pentru relații naționale și funcționarea limbilor din cadrul guvernului de la Chișinău. În această calitate, precum și în cea de director executiv al Asociației Organizațiilor și Comunităților Evreiești din Republica Moldova (AOCEM), a participat la numeroase simpozioane, colocvii și reuniuni internaționale sub auspiciile OSCE și Consiliului Europei.

La propunerea Ambasadei României la Chișinău, în anul 2000 i s-a conferit, prin decret prezidențial, ordinul Steaua României „Pentru merit” în grad de ofițer. Ca recunoaștere a contribuției sale la dezvoltarea relațiilor moldo-române, i s-a acordat, în două rânduri, diploma de membru de onoare al Federației Comunităților Evreiești din România (FCER).

Iată pe scurt povestea de viață, așa cum mi-a relatat-o însuși Theodor Magder în decursul mai multor convorbiri purtate la Chișinău și București.

„În anul 1939 am absolvit Liceul «Alexandru Donici» din Chișinău, unde tatăl meu a fost trimis din vechiul regat cu serviciul. După absolvire, m-am înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din București, în toamna aceluiași an. Am putut audia la cursuri elita științifică și culturală a României din acea perioadă. De ajuns să vă spun că la istorie l-am avut profesor pe Nicolae Iorga. Era în ultimul lui an de viață. Până astăzi țin minte pasaje întregi din prelegerile acestui mare cărturar al neamului. La psihologie ne preda profesorul C. Rădulescu-Motru, la sociologie profesorii Dimitrie Gusti și Traian Herseni, la estetică profesorul Tudor Vianu, la istoria filosofiei profesorul Mircea Florian, iar la filosofie generală P. P. Negulescu. Aceștia au fost dascălii mei, cei care mi-au format spiritualitatea și mi-au deschis orizonturi nebănuite de mine.

Părinții rămăseseră la Chișinău. După examenul de admitere, tata, Solomon Magder, mi-a trimis o lungă scrisoare cu sfaturile sale la începutul de drum la care mă aflam. Iat-o: este datată 15.XI.1939. Au trecut peste 60 de ani de atunci, dar am reușit să o păstrez. Să-ți citesc câteva rânduri:

Dragă Theule, am primit abia ieri vestea despre examenul tău. Acum, după ce ești încredințat că ai fost admis, țin să-ți urez noroc și să te fac atent asupra câtorva chestiuni importante pentru a preveni orice neplăceri ce ar putea să se ivească în cursul acestui an, trecător și el ca atâția alții. Doresc, și găsesc că ești de aceeași părere, să nu ai lipsuri de la cursuri sau lucrări practice, spre a evita neplăcuta situațiune a unei excluderi... De azi înainte nu mai lucrezi pentru profesori, pentru notă, ci exclusiv pentru tine. De la sine va urma și aprecierea profesorilor și notarea bună...

A studia filosofia nu înseamnă că studiezi pentru a deveni filosof! Înseamnă numai că strângi, culegi și cauți să înveți înțelepciunea pornită din timpurile cele mai vechi... – care îți va putea sluji, pe măsura cât vei reține din această masă enormă de gândire, pentru viață...

Fii tu dintre acei care consideră că severitatea cu sine stă mai presus decât a fi sever cu alții. Deci nu te arunci în critica lipsită de obiectivitate, adică încerci să domini pornirea firească, pe care orice om o are, de a vedea paiul din ochiul altuia...

Vei avea de citit, de consultat multe scrieri, lucrări pe tărâmul filosofiei. E bine ca în diverse caiete să-ți faci notări, cu arătarea autorilor și cărților citite... Am primit de la profesorul Roșca nouă volume – versuri și proză. L-ai văzut ce modest se înfățișează, când l-am întâlnit. Ce calitate strălucită este și modestia! Cu dragoste multă, tata.

P.S. Mama e bine, te dorește mult și pe drept cuvânt așteaptă scrisoare lungă de la tine, despre toate și mai ales impresii de la facultate, despre colegi, prieteni.

Se pare că am ascultat de sfaturile tatei, deoarece am terminat primul an de facultate cu rezultate foarte bune. Să-ți spun ce mi s-a întâmplat cu profesorul Traian Herseni, care ne preda un curs de sociologie rurală. Era foarte exigent, dar și foarte corect. Pentru examen ne-a indicat 100 de cărți ca bibliografie obligatorie. Nu puteai trece examenul dacă nu parcurgeai toată această literatură de specialitate. Când am tras biletul, am găsit o întrebare care suna cam așa: Ce vă spune abrevierea AAA? M-am gândit puțin și mi-am adus aminte că întâlnisem undeva această prescurtare. Era vorba de o lege agricolă importantă din SUA: American Agricultural Act. Când i-am dat răspunsul, mi-a cerut carnetul și m-a notat cu zece, fără alte întrebări. Am ieșit din sală foarte repede, iar colegii care așteptau afară erau convinși că am fost picat. Când au văzut însă nota, unul dintre ei a început să strige în gura mare: A’ nebunit Herseni. Ăstuia, care e și jidan, și basarabean, i-a dat zece, iar pe mine m-a picat a treia oară.

Tata, care era ofițer în rezervă, a fost concentrat. A plecat cu regimentul într-o altă zonă a țării. Mama a rămas singură. În vacanța de vară, în iunie 1940, m-am întors la Chișinău, fără să bănuiesc ce ne va aduce sfârșitul lunii. A venit ziua de 26 iunie, cu ultimatumul sovietic. Totul s-a petrecut foarte rapid. Ne-am pus problema să plecăm, știam că Prutul va deveni o frontieră inaccesibilă și voiam să ne reîntâlnim cu tata. Serviciul de poștă nu mai funcționa și nu mai puteam comunica cu el.

Atunci am hotărât să mergem la gară. Mama, Sima, era îmbrăcată într-o rochiță subțire, nu aveam cu noi niciun fel de documente. Am ajuns la gară și am asistat la plecarea ultimului tren din Chișinău spre București. Era arhiplin, lumea se suise și pe acoperiș. S-a apropiat de noi un ceferist, probabil îl cunoștea pe tata, și ne-a spus cu voce scăzută: Doamnă, nu vă sfătuiesc să plecați. Cum nu existau curse auto, automobilele personale erau foarte puține, nu am mai avut cu ce pleca și am rămas la Chișinău.

Știți că economia sovietică era strict planificată. Primul lucru pe care l-am constatat după venirea sovieticilor a fost dispariția pâinii, a alimentelor. Nu am mai găsit lame să mă bărbieresc. Asta a fost prima impresie.

Am înțeles imediat că fără cunoașterea limbii ruse nu puteam face nimic. Trebuia să am grijă de mama. Tata rămăsese dincolo de Prut. De altfel, a avut un sfârșit trist. În septembrie, după venirea lui Ion Antonescu la guvernare, a fost deblocat din armată. Nu a mai fost primit în barou și a rămas pe stradă, fără familie, fără posibilitatea de a-și câștiga existența. A lăsat o ultimă scrisoare, în care arăta că era foarte îngrijorat de soarta soției și a fiului. Am și după aceasta o copie. Iat-o, cu ultimele sale gânduri: Nimic nu am pe conștiință ca cetățean... Niciodată n-am făcut ticăloșii... Clipe de pe urmă Simei și copilului.

Scrisoarea este din septembrie 1940, fără dată. Într-un moment de disperare, și-a pus capăt zilelor. Eu am aflat abia în octombrie și nu am vrut să-i spun mamei. Dar ea simțea că s-a întâmplat ceva cu el. Mama a murit în timpul războiului. În iunie 1941 s-a refugiat în Uzbekistan. A făcut o hemoragie cerebrală și a murit în 1943, la vârsta de 53 de ani.

După instalarea autorităților sovietice eu trebuia să asigur existența mea și a mamei. În luna august, am aflat că s-a deschis Institutul Pedagogic și m-am dus la rector. Îl țin minte și azi, îl chema Makar Makarovici Radu, era un moldovean din Tiraspol. L-am rugat să mă accepte ca student al Facultății de Limba și Literatura Rusă. El mi-a spus: Cum crezi că îmi pot asuma o asemenea răspundere, ca peste trei ani să îți dau o diplomă care îți dă dreptul să predai la clasele superioare de liceu limba și literatura rusă, când dumneata nu știi boabă de rusă. Era logic ce spunea el. Și atunci am găsit o soluție. I-am spus: Mă acceptați până la prima sesiune de examene, peste trei luni. Dacă atunci primesc note de trecere, înseamnă că am dreptul să fiu student. Dacă nu, mă eliminați și eu nu pot avea nicio pretenție. Am obținut note maxime la toate obiectele.  Adevărul este că m-a ajutat mult prietena și viitoarea mea soție, Asia (1921-1989).

La 19 iunie am susținut ultimul examen, la 20 iunie 1941 am fost la o petrecere studențească. Apoi a început războiul. Am fost mobilizat de autoritățile sovietice, dar, fiind basarabean, nu au avut încredere să mă trimită pe linia întâi. Așa am putut să-mi continui studiile la universitățile pe care le întâlneam din garnizoană în garnizoană, odată ce linia frontului se deplasa spre Est (Transnistria, Ucraina, Rusia, Uzbekistan). Odată cu sfârșitul războiului, am terminat și eu facultatea.

A urmat perioada sovietică, cu provocările ei împotriva istoriei și a limbii române. Îmi amintesc cum, la un moment dat, pe când eram redactor la editură și am publicat un album cu poetul național Mihai Eminescu, o activistă rusoaică de la comitetul orășenesc de cultură și educație socialistă m-a întrebat pe nepregătite: Tovarășe Magder, cum numești dumneata limba pe care o vorbești în familie? Am simțit imediat primejdia: folosirea sintagmei limba română era pedepsită. M-am gândit puțin și am răspuns sec: Maternă. Limba maternă. A dat din cap și a zâmbit forțat, fiindcă nu primise răspunsul pe care, probabil, îl aștepta, dar nici nu putea să-mi reproșeze ceva.

...După câte s-au întâmplat de atunci, este greu să fii prooroc într-o perioadă cu evenimente atât de imprevizibile, cum este cea pe care o trăim. Am citit nu de mult unele referiri făcute în 1946, la început de an, de către prim-ministrul dr. Petru Groza despre întâlnirea cu Stalin din 1945, când s-a aflat la Moscova în vizită oficială. Groza l-a întrebat pe Stalin despre viitorul Basarabiei și României. Acesta i-ar fi răspuns așa: Nu încape îndoială că Basarabia este pământ românesc. Sigur, Stalin se gândea că România avea să urmeze drumul Basarabiei și să devină republică sovietică sau, oricum, comunistă. Dar important este faptul că el recunoștea că Basarabia este pământ românesc.

... După multe demersuri și așteptări, la începutul anului 2007 mi-am redobândit cetățenia română. Pentru că erau multe obstacole birocratice, inclusiv din partea autorităților de la București, datorită pierderii – fără voia mea – a cetățeniei române în 1940, m-am adresat de două ori și fostului președinte al României, dl Emil Constantinescu, să intervină pentru a urgenta procedura, pentru că sunt la o vârstă care nu-mi permite să mai aștept mult. A intervenit, într-adevăr, și la 3 februarie 2007 i-am scris câteva rânduri de mulțumire. Iată-le:

Din momentul în care am fost anunțat că urmează să depun jurământul de credință Patriei redobândite, tot gândul meu bun, călăuzit de un sentiment de adâncă recunoștință, este îndreptat spre Excelența Voastră. Vă urez din suflet să rămâneți mereu, de-a lungul anilor, pentru cei din jur, tot atât de atent, mărinimos și săritor la nevoie, cum ați fost față de mine.

... Cum remarca odinioară strămoșul nostru, Cronicarul, nu vremurile sunt sub oblăduirea omului, ci bietul om este supusul lor. Și totuși, dacă această biată făptură, atât de ușor expusă intemperiilor vieții, ar rămâne așa cum îi fusese hărăzit de la bun început de către Cel de Sus, probabil că ar ști mai bine cum să facă pentru ca să câștige și cum să-și păstreze demnitatea atunci când pierde... Oricum ar sta lucrurile, eu unul, îndărătnic cum sunt, rămân azi ceea ce am fost ieri și alaltăieri, cu alte cuvinte, cam de vreo 88 de ani, cu imaginea măiestrului vers eminescian generalizat, pe care m-am apucat cândva să-l traduc în franceză: Je ne t’oublirai jamais,/ ma Boucovine aimee....

Între cărțile așezate pe rafturile bibliotecii din apartamentul său de pe strada Zelinski 8, din Chișinău, figurau la loc de cinste câteva volume aparținând lui Nicolae Titulescu, despre care Theo afirma: „O personalitate proeminentă la care țin foarte mult. Era deosebit din toate punctele de vedere, în care politicul nu se despărțea de morală. Eu nu mai cunosc asemenea cazuri... Titulescu era un om și rămâne, după părerea mea, în istoria României ca o figură, pe de o parte singulară, dar pe de altă parte el a creat o tradiție, a continuat o tradiție, a respectat o tradiție. Deci el este făuritor de idei, de soluții, dacă vreți. În orice caz, Titulescu a fost și rămâne, după părerea mea, un caz singular. El nu are pereche. Eu am lucrările lui și am nu numai lucrările, dar și însemnările sale, foarte interesante, care rămân în activul, dacă vreți, al istoriei. Asta este”.

„În ce mă privește, spunea Theo pe un ton glumeț, într-o singură chestiune am și eu o atitudine singulară: Basarabia. Ce este Basarabia? E o țară? Nu. E o etnie? Nu. E o istorie rotundă, ca să spun așa? Nu. Ce este Basarabia? Există așa o țară? Eu nu cunosc. Eu sunt născut la Iași și am crescut într-o atmosferă, să spun așa, firească, între români. Dar ce este Basarabia? Ea are, dacă vreți, ceva abstract în mijlocul ei. Este ceva, aș spune, aproape nefiresc: n-o poți defini. O limbă? Nu. O cultură? Nu. O economie? Nu. Așadar, ce este Basarabia?

A doua problemă este: cui aparține Basarabia? Asta e o chestiune nerezolvată definitiv până azi. Trăim într-o cultură care nu are nimic exclusiv față de alte culturi. Sigur că asta e o temă... nu numai de discuții. Am impresia că problema asta n-a fost scrisă până la capăt... Și generațiile care ne vor urma vor trebui să revină asupra ei.”

„Ce aș putea spune tineretului? Că în viață trebuie să fii cinstit față de tine însuți, în primul rând. Și să te conduci de unele interese care par a fi mai departe de interesele tale directe și, oarecum meschine, ca să spun așa... Să te gândești la unele momente mai înălțătoare și să-ți iubești țara în care te-ai născut, ai crescut, ai învățat carte, ai ascultat înțeleapta vorbă morală a părinților tăi. Îmi amintesc un episod de după 1990, când am ajuns cu o delegație oficială a Republicii Moldova în Israel, la Tel Aviv și Ierusalim. Fiul meu era deja cetățean israelian, o nepoată lucra ca pilot pe un elicopter militar. Un oficial israelian m-a întrebat discret: Ca evreu moldovean, la cine țineți totuși mai mult – la Israel sau la Moldova? I-am răspuns printr-o altă întrebare: Dumneavoastră îmi puteți spune la cine țineți mai mult: la Mama sau la Tata? Și-a cerut scuze...

Așadar, când este vorba de iubirea de țară, asta cu dragă inimă aș dărui tinerilor. În orice caz, să ai interese care te despart de anumite obiceiuri, ca să spun așa, de anumite cutume care te trag înapoi, spre un materialism îngust, inutilizabil în mare parte.

Și să-ți iubești limba. Asta e foarte important. După părerea mea, dragostea față de limbă trebuie să predomine... Trebuie să-ți iubești limba, s-o simți că-i a ta și, în cazul de față, e numai a ta. Și s-o cunoști. Cu asta poate chiar să începi, să înveți limba. Foarte puțină lume, în general, cunoaște fără cusur, ca să spun așa, sau fără cusur vizibil, limba părinților lui, limba din copilărie. Să-ți iubești limba. Face s-o iubești. O limbă are la baza ei jertfe umane, morale, materiale destul de mari, care merită toată atenția. Ei, dar asta e așa, cam abstract... Sigur, este știut prin câte a trecut limba aici, în Basarabia. Prin câte a trecut limba și prin câte au trecut interesele celor care foloseau această limbă sau încercau să o folosească...”.

În fine, iată și opinia lui Theodor Magder despre lumea în care trăim:  „Caracteristica principală a acestei epoci este SCHIMBAREA. Și înainte au fost schimbări, dar acum se schimbă totul: opinii, aprecieri, mentalități, evoluții. Se schimbă lumea”.

La 18 octombrie 2011, Theo se despărțea pentru totdeauna de această lume în care a trăit atât de curat. Viața sa a tremurat permanent, precum o făclie în bătaia vântului. A plecat discret, așa cum venise. Multă vreme după încheierea misiunii diplomatice în Republica Moldova, prezența lui Theodor Magder la Chișinău era un motiv să revin și să-l revăd. Fără spiritul său antrenant, animat permanent de gânduri și proiecte generoase, Basarabia mi se pare azi mai săracă.  

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog