Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

PROFILURI LITERARE EUROPENE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

REGISTRU ACTUAL

CRITICĂ. ESEU

POESIS

INSTANTANEU

ANIVERSĂRI. VICTOR A. VOICU – 80

DESTINE

STAREA DE VEGHE

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

INTERFERENŢE

AD LITTERAM

RESTITUTIO

IN MEMORIAM ANATOL CIOBANU

SINTAXĂ

LOGIC ȘI ANALOGIC ÎN COMUNICARE

RECITIREA CLASICILOR

TEXTE SACRE

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

Legislația lingvistică și utilitatea ei

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Aprobarea acum trei decenii a legislației lingvistice, implicit legiferarea limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova, reprezintă un eveniment de importanță majoră pentru românii basarabeni. În istoricul an 1989 s-a revenit și la fireasca și tradiționala grafie latină pentru limba română vorbită în Basarabia. Acestea sunt mari victorii obținute în cadrul Mișcării de Eliberare Națională din spațiul românesc de la est de Prut.

Conform legilor adoptate cu privire la statutul de stat al RSS Moldovenești, cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină, limba română oficială a fost introdusă în toate instituțiile și organizațiile de stat: administrație, învățământ, presă, radio, televiziune. La dispoziția publicului larg au fost puse lucrări științifice și științifico-practice, broșuri de popularizare, ghiduri informative și normative în vederea studierii și însușirii limbii române literare.

Pentru instituțiile de învățământ universitare și preuniversitare au fost elaborate și implementate în procesul de instruire cursuri speciale de lingvistică generală, de istoria limbii române, derivatologie, stilistică, cultivarea vorbirii. La facultățile umaniste a fost introdusă ca obiect de predare, istoria românilor, în loc de istoria de orientare antinațională. În presa periodică, la radio și televiziune au fost inițiate și susținute rubrici și emisiuni permanente privind problemele corectitudinii limbii române și vorbirii curente: ,,Normele limbii române literare”, ,,Ortografie și stilistică”, ,,Grai matern”, ,,În lumea cuvintelor”.

Pentru persoanele alolingve, în cadrul instituțiilor, organizațiilor și întreprinderilor din mediu urban și rural, au fost deschise cursuri de instruire și însușire a limbii române. Au luat ființă școli și cercuri serale și duminicale, având ca sarcină aprofundarea cunoștințelor în domeniile limbii, istoriei și civilizației românești. Pentru conlocuitorii noștri de altă etnie au fost deschise școli cu predare în limba maternă, iar în unele centre urbane (Chișinău, Comrat), pentru continuarea studiilor și specializarea în domeniile dorite, au fost înființate instituții de învățământ universitare.

Revenirea la grafia latină şi adoptarea normelor ortografice unice ale limbii române au avut drept rezultat şi reglementarea onomasticii naţionale româneşti pe bază de noi principii. Se știe că în condiţiile totalitarismului sovietic politica lingvistică nechibzuită a influenţat negativ toponimia naţională. Din iniţiativa autorităților de ocupație au fost substituite numele multor sate, atribuindu-li-se, în schimb, denumiri în spiritul regimului de administrare străină: Iliciovka pentru Dragoş-Vodă, Ukrainka pentru Sturzeni, Ceapaevka pentru Mihnea-Vodă, Cernenko pentru Şoldăneşti, Svetlâi pentru Deneviţa etc. Circa 250 de localităţi au dispărut de pe harta republicii în urma comasării sau a desfiinţării aşezărilor respective, considerate de autorităţi ca fiind lipsite de perspectivă. S-a promovat şi în acest mod politica de înstrăinare a ţăranilor de pământ, a autohtonilor de locurile natale, de baştină.

Din motive lesne de înţeles, ca să nu semene cu cele româneşti de peste Prut, multor nume topice li s-au substituit formanţii, adăugându-li-se terminaţii ruseşti. Astfel, Antoneşti a devenit Antonovka, Ciolacu – Ciolakovka, Sturzeni – Sturzovka, Volintiri – Volontirovka etc. Numele unor sate au fost denaturate până la imposibilitatea de a fi identificate: Kakora, Kârganî, Ataki, Voleadânk, Zberoi, în locul celor autentice şi corecte Cucoara, Crihana, Otaci, Valea Adâncă, Zbieroaia. S-a încercat şi pe această cale să se îndepărteze scrierea oficială de formele uzuale corecte ale numelor topice, toponimiei noastre impunându-i-se un aspect străin.

A avut mult de suferit şi nomenclatura urbană locală. Prin denominaţii tendenţioase oraşele noastre au fost, în fond, lipsite de tradiţionalele lor nume topice.

Urmarea adoptării legislaţiei lingvistice de după 1989, s-a făcut o anumită ordine în toponimie şi antroponimie, deşi în acest domeniu mai sunt încă acțiuni nerealizate. Multor localităţi li s-au restabilit denumirile tradiţionale şi corecte, s-a precizat transcrierea în limba rusă a numelor topice, debarasându-ne astfel de monstruoasele forme în -eştî şi -anî/-eanî: Kriuleanî, Faleştî, Floreştî, Glodeanî, Râşkanî, Vulkaneştî etc.

Limba română, cum se știe, a fost declarată pe teritoriul republicii ca limbă oficială de stat, dar, cu părere de rău, nu a fost şi promovată / respectată conform legii, chiar de către cei care au învestit-o în drepturile sale legitime. Evenimentele ce s-au desfăşurat în anii următori demonstrează cu prisosinţă această tristă realitate: definirea limbii de stat prin glotonimul aberant „limbă moldovenească”, fixat și în Constituţia republicii; desfiinţarea Departamentului de Stat al Limbilor, a cărui misiune consta în supravegherea funcţionării limbii oficiale în toate domeniile şi sferele de activitate umană, precum şi promovarea şi implementarea legislaţiei lingvistice în republică; amânările repetate, până la anularea definitivă a termenelor privind atestarea nivelului de cunoaştere a limbii de stat de către cadrele de conducere din republică şi de către specialiştii alofoni, care, în virtutea funcţiilor de serviciu, vin în contact direct cu populaţia.

Ulterior, la acestea s-au mai adăugat şi alte acţiuni instigatoare: declararea a trei limbi de stat în Găgăuzia (rusa, găgăuza, româna) şi în nerecunoscuta Transnistrie (rusa, ucraineana, româna); introducerea în programele şcolii a limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu; substituirea (ce e drept, nereușită) în instituţiile de învăţământ a istoriei românilor prin inventata „istorie integrată”; propagarea ideii de „patriotism moldovenesc” şi tolerarea actelor făţişe de românofobie etc.

Despre ce fel de patriotism poate fi vorba dacă unii politicieni de la noi insistă și acum să fie acceptată ca limbă de stat şi o limbă impusă forțat – rusa, tot ei susţinând şi promovând o istorie fărâmiţată a propriului neam, împovărată cu evenimente / fapte arbitrar selectate și care țin de istoria altei ţări. Știut este că Duma de Stat a Federaţiei Ruse a adoptat recent o lege prin care migranţii stabiliţi sau angajaţi la muncă temporar în Rusia sunt obligaţi să cunoască şi să vorbească peste tot limba rusă. La noi însă instituțiile abilitate se tem ca nu cumva să-i supere în acest plan pe etnicii ruși, aceştia fiind chiar cetățeni ai statului Republica Moldova.

Legea privind limba oficială a țării nu este respectată, cu toate că unul dintre articolele ei de bază stipulează: „Ca limbă de stat, limba moldovenească (corect română, n. n. – A.E.) se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplineşte, în legătură cu aceasta, funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii” [1, p. 6].

E bine cunoscută tendinţa statelor europene de a se integra într-o comunitate internaţională capabilă să asigure stabilitatea socială şi progresul economic în fiecare ţară, pacea şi buna înţelegere între popoarele continentului. Comunitatea europeană, după cum e şi firesc, presupune omogenitatea etnolingvistică şi culturală internă, consolidarea spirituală a societăţii din fiecare stat. Iată de ce edificarea unei societăţi trainice, sub toate aspectele, a devenit politica prioritară a parlamentelor şi guvernelor din ţările europene.

Drept exemplu în acest sens pot servi realizările din statele baltice, în care instituţiile şi organizaţiile neguvernamentale activează de comun acord în vederea realizării programelor de stat privind integrarea în societatea civilă. Oficial sunt definite strategiile edificării şi consolidării societăţii, sunt stabilite obiectivele, căile şi metodele de soluţionare a problemelor în domeniu, acestea având drept scop afirmarea unei societăţi deschise pentru toţi cetăţenii ţării, indiferent de apartenenţa lor naţională sau confesională. Scopul suprem al activităţii în comun este consolidarea societăţii şi integrarea ţărilor respective în comunitatea europeană [2]. Cert e că în aceste țări există un cadru legislativ şi juridic adecvat în ceea ce privește edificarea unei societăţi democratice deschise, de susţinere a activităţilor organizaţionale şi instituţionale în vederea reformelor sociale, educaţionale şi culturale.

Factorii ce consolidează societăţile civile din ţările baltice sunt de ordin complex: politica consecventă promovată de autorităţile statale pentru prosperarea naţiunii şi încadrarea grupurilor alolingve minoritare în societatea unitară a statului; lipsa armatelor străine pe teritoriul statului; conştiinţa de neam şi de ţară suverană şi independentă împărtăşită de întreaga populaţie; lipsa unor  grupări vădit opoziţioniste, care creează mereu situaţii destabilizatoare, ce generează dezordinea şi conflictele în societate; nivelul de cultură net superior, starea materială a populaţiei şi condiţiile de viaţă mult mai bune în comparaţie cu cele din Moldova.

În Republica Moldova nu s-a făcut aproape nimic în vederea încadrării spirituale şi culturale a cetăţenilor într-o comunitate unitară. Încercările de apropiere a reprezentanţilor minorităţilor naţionale prin însuşirea şi cunoaşterea limbii oficiale, a limbii române ca mijloc de comunicare interetnică pe teritoriul republicii, au fost zădărnicite prin decizii şi dispoziţii oficiale încă prin anii 1994-1996. Nu dispunem în prezent de o concepţie fundamentală în ceea ce priveşte procesele şi modalităţile de integrare a tuturor cetăţenilor într-o societate civilă unitară, lipsind cu desăvârşire în acelaşi timp un cadru legislativ şi juridic adecvat în acest sens. La noi lipseşte ca atare un dialog constructiv între organizaţiile neguvernamentale şi instituţiile de stat. În plus, unele societăţi culturale ale minorităţilor, în contradicţie cu principiile şi angajamentele statutare, se implică în politică şi promovează idei ce cauzează înstrăinarea şi izolarea alogenilor. Presa nu încurajează deocamdată discuţii publice în problemele de interes comun, excepţie făcând unele reviste şi ziare de orientare democratică.

În Franţa există un comitet naţional care informează în permanenţă președintele ţării asupra stării şi funcţionării limbii oficiale în toate domeniile şi sferele de activitate umană. În ţările baltice misiunea aceasta o au comisiile respective (parlamentare şi guvernamentale), care coordonează activitatea comisiilor şi subcomisiilor ramurale, din ministere, departamente, instituţii, organizaţii şi întreprinderi. Ministerul justiţiei din Letonia, de exemplu, dispune de subdiviziuni speciale în acest plan: de elaborare a proiectelor de legi şi hotărâri în problemele limbii de stat, de supraveghere a stării şi funcţionării limbii oficiale în societate, de control şi inspectare, precum şi de sancţionare a cazurilor de nerespectare a legilor privind limba oficială.

În Letonia programul învăţământului de stat prevede trecerea treptată la limba letonă ca limbă de predare în toate instituţiile preuniversitare şi universitare [3]. La noi, şcolile cu predare în limba rusă, de altfel destul de numeroase, continuă să-şi majoreze efectivul. În plus, după cum s-a menţionat deja, se mai deschid şi universităţi de tot felul, slave, ruseşti. Se iscă întrebarea: pentru care ţară se pregătesc cadre calificate în instituţiile noastre şi din bugetul statului nostru?

În Moldova sunt necesare investigaţii ştiinţifice fundamentale, sub toate aspectele integrării conlocuitorilor într-o societate comună, unificată, consolidată. Problemele integrării trebuie discutate şi propagate în presă, la radio şi televiziune, în instituţiile de învăţământ, în cadrul societăţilor etnoculturale. Nu avem nevoie de discuţii interminabile asupra denumirii limbii, după cum insistă unii politicieni; problema e demult soluţionată şi astăzi este limpede pentru toţi: vorbim limba română, o altă limbă romanică în spaţiul dacoromân nu există.

Să luăm aminte la cele spuse de reputatul lingvist Eugen Coşeriu: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o abstracţie şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural” [4, p. 30-31].

E timpul ca în marea operă de instruire şi luminare lingvistică să se încadreze activ elitele comunităţii noastre: savanţii, scriitorii, oamenii de cultură şi artă. Lingviştilor le revin sarcini deosebite şi de mare răspundere: să realizeze opere de valoare sub raport teoretic şi aplicativ; să abordeze în studiile lor probleme majore şi de actualitate, care să contribuie la ameliorarea situaţiei lingvistice în republică; instituţiile de cercetări ştiinţifice şi catedrele universitare de limba română să-şi revadă în acest sens tematica investigaţiilor, evitând planificarea unor lucrări (monografii, teze de licenţă, de masterat şi de doctorat) irelevante științific şi fără randament practic.

În condiţiile de astăzi este necesară crearea unui centru de cercetări şi implementări practice în domeniul integrării în societatea civilă. În această muncă de folos şi interes comun să fie antrenaţi specialişti de înaltă calificare, din diferite domenii: economie, sociologie, jurisprudenţă, istorie, lingvistică. Cu aceste drepturi și sarcini de mare responsabilitate poate fi învestită Casa Limbii Române ,,Nichita Stănescu” din Chișinău, care, pe parcursul a zeci de ani, a desfășurat o amplă activitate de culturalizare și educație patriotică. Centrul ar avea următoarele obiective şi direcţii principale de activitate: elaborarea strategiilor în problemele integrării; editarea unor lucrări cu caracter practic în domeniu; discutarea publică şi propagarea ideilor şi principiilor politicii integrării. Dat fiind faptul că instituțiile abilitate n-au ajuns încă la înţelegerea acestor necesităţi, susţinerea organizatorică şi financiară în acest plan va trebui obținută, probabil, tot prin realizarea unor proiecte şi programe internaţionale.

Limba este mijlocul principal de comunicare între oameni, dar ea mai este şi un factor de prim ordin în procesul de consolidare a societăţii umane. Pe teritoriul Republicii Moldova limba română trebuie să devină catalizatorul unificării şi consolidării societăţii civile, dar pentru aceasta e necesar ca ea să fie respectată de toată lumea şi, bineînţeles, să fie însuşită şi vorbită de toţi cetăţenii țării, indiferent de apartenenţa lor etnică. Limba oficială a statului trebuie să intre pe deplin în drepturile sale legitime.

 

Bibliografie:

1. Actele legislative ale R.S.S. Moldoveneşti cu privire la decretarea limbii moldoveneşti limbă de stat şi revenirea ei la grafia latină, Chişinău, 1990.
2. Les politiques linguistiques des pays baltes. Terminogramme, Quebec, 1998.
3. The Integration of Society in Latvia. National Programe,  Riga, 2001.
4. Eugen Coşeriu. Latinitatea orientală, în Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, Chişinău, 1996, p. 30-31.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog