Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

PROFILURI LITERARE EUROPENE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

REGISTRU ACTUAL

CRITICĂ. ESEU

POESIS

INSTANTANEU

ANIVERSĂRI. VICTOR A. VOICU – 80

DESTINE

STAREA DE VEGHE

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

INTERFERENŢE

AD LITTERAM

RESTITUTIO

IN MEMORIAM ANATOL CIOBANU

SINTAXĂ

LOGIC ȘI ANALOGIC ÎN COMUNICARE

RECITIREA CLASICILOR

TEXTE SACRE

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. VICTOR A. VOICU – 80

O lecție de umanism

Andrei Valentin MEDVEDOVICI

Alte articole de
Andrei Valentin MEDVEDOVICI
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

O lecție de umanism

… L-am întâlnit pe Profesorul Victor Voicu în urmă cu trei decenii. La trei ani după absolvirea Facultății de Chimie, cu o specializare în chimie analitică, consideram la aceea vreme că Centrul de Cercetări Științifice Medico-Militare din București ar putea să-mi ofere mediul propice pentru dezvoltarea mea profesională ulterioară. Am cunoscut în persoana comandantului Centrului, pe durata întrevederii acordate, o personalitate evident diferită de ceea ce eu consideram prin definiție a fi „un militar”. O persoană elegantă, rafinată, dotată cu excepționala calitate de a-și asculta cu atenție interlocutorul (în mod evident prea tânăr și lipsit de orice fel de experiență), manifestând o politețe caldă și neprefăcută și un interes nesimulat. Demersul meu nu s-a materializat din varii și nerelevante motive.

Au urmat anii de după 1989, transferul meu la Facultatea de Chimie a Universității din București ca asistent, doctoratul, stagiile mele la Universitatea din Gent și Research Institute for Chromatography, Kortrijk, Belgia, pe durata a aproape patru ani – șansă care m-a purtat în preajma unui mare și renumit dascăl în Științele Separării, Prof. Pat Sandra, și debutul unei colaborări cu industria farmaceutică privată românească, în speță Sindan și LaborMed. Astfel, în anul 1998, l-am reîntâlnit pe cel care, în ciuda unei întrevederi prea scurte, produsese asupra mea o impresie puternică, Profesorul Victor Voicu. Din acest moment, a început și s-a dezvoltat, gradual, între noi, o colaborare roditoare în plan profesional. Am avut și am în continuare marea șansă de a putea învăța (aș spune aproape pe nesimțite) de la un mare pedagog aspecte ce țin de domenii profesionale exterioare domeniului meu strict de competență, câștigând în egală măsură, în persoana Domnului Profesor, un interlocutor deosebit de erudit în a aborda subiecte care nu ne aparțin niciunuia dintre noi (literatură, artă, filosofie, politică). Orice discuție cu Profesorul Victor Voicu, chiar foarte scurtă, orientată asupra oricărui subiect, îmbogățește. Domnia Sa are marea amabilitate de a mă include în categoria prietenilor, fapt care, indubitabil, mă măgulește.

Profesorul Victor Voicu urmează tiparul multora dintre marii intelectuali români în ceea ce privește formarea sa. Plecat de la sat (Bolovani, județul Dâmbovița), în absența spiritului călăuzitor al tatălui, în conjunctura dificilă a realității românești de după cel de-al Doilea Război, o formare de natură militară a putut reprezenta o soluție, cel puțin în sensul rezolvării acutelor probleme de natură materială. Nu trebuie totuși trecut cu vederea un detaliu cu totul specific: formarea ca militar presupunea în egală măsură acceptarea îndoctrinării ideologice caracteristice noului regim politic din România după 1948. Erau timpuri în care doctrina ideologică comunistă era impusă fără menajamente, iar riscurile unei „ieșiri din rând” puteau genera nu doar o simplă excludere din sistem, ci chiar pierderea libertății personale. Este o performanță rară de a te putea forma în aceste condiții fără a-ți silui sufletul. Mulți nu au reușit să facă asta. Profesorul Victor Voicu a izbutit totuși, fără compromisuri majore. Preocupat să se construiască pe sine, se dedică studiului și reușește o strălucită carieră medicală și didactică, dublată de una de natură militară. Profesorul Victor Voicu arareori vorbește despre perioada formării sale (liceul militar, Institutul Medico-Militar). Nu o face din dorința de a ascunde ceva, ci pur și simplu dintr-o covârșitoare modestie. Nu se va oferi niciodată ca exemplu explicit, preferă să-și mobilizeze interlocutorul prin subiectele luate în discuție și prin modalitățile originale de abordare a acestora. Are capabilitatea de a fi explicit și convingător și cu cei care nu aparțin domeniului său. Are capacitatea de a înțelege și a oferi soluții în afara domeniului său strict de competențe. Deschide ferestre, nu funcționează axiomatic. Potențează, și nu inhibă. „Spiritul cazon” îi este cu totul străin, deși a marcat perioada sa de formare. Cum a reușit acest lucru? Am o ipoteză simplă: a avut întotdeauna o mare capacitate de discernământ. Cumva a acționat conform unui vechi principiu de esență talmudică, atât de coerent exprimat însă de Reinhold Niebuhr: „Doamne, dă-mi seninătatea de a înțelege și a accepta ceea ce nu se poate schimba, dă-mi curajul și puterea să schimb ceea ce pot și dă-mi înțelepciunea de a deosebi ceea ce se poate schimba și stă în puterea mea, de ceea ce nu se poate schimba și nu e în puterea mea să intervin în vreun fel”. Altfel spus, a fost preocupat de autoconstrucție, a reușit să dobândească cunoștințe de bază robuste (ceea ce englezul definește sintetic ca „background”), s-a format omogen și armonios. Armonia sufletească este o caracteristică a Profesorului Victor Voicu. Reacțiile sale sunt consecințele acestei armonii, ale acestui echilibru funcțional.

Am găsit cu totul întâmplător o mărturie care susține opiniile exprimate anterior. Profesorul universitar Dr. Dumitru Constantin-Dulcan, un remarcabil neuropsihiatru aparținând aceleiași generații, notează în volumul său intitulat sugestiv În căutarea sensului pierdut: „Cea mai frumoasă ascensiune din generația mea a avut-o Acad. Prof. Dr. Victor Voicu. Era un coleg foarte serios, matur în gândire și cu o voință fermă de a evolua profesional”. Probabil că mulți ar fi tentați să asocieze termenilor „voință fermă”, din citatul mai sus menționat, cuvântul „ambiție”. Și, cu toate acestea, aș spune că nu cuvântul „ambiție” trebuie asociat Profesorului Victor Voicu, ci mai degrabă cel de „determinare”. Veți spune că e doar o problemă de nuanță lingvistică, și totuși nu cred că este așa. Determinarea nu provine doar din dorința internă de a evolua și de a performa profesional, ci și din continua raportare la referențiale solide, atât de natură strict profesională, dar și de natură culturală și psihologică. Revin astfel la echilibrul și armonia ce-l caracterizează atât de bine pe Profesorul Victor Voicu.

Mă voi folosi de un alt citat din aceeași sursă pentru a-mi continua gândurile: „Sesizându-i posibilitățile certe de evoluție profesională, seriozitatea cu care a lucrat în laboratorul lui ca intern preclinic, Prof. Dr. Alfred Teitel l-a ajutat (pe Profesorul Victor Voicu) să promoveze. Este un exemplu rar în care un om, străin de orice interes ajută un elev dotat să promoveze”. Prin această mărturie vom ajunge inevitabil la subiectul alegerii mentorului și a relației maestru-discipol. Am avut deseori ocazia să-l ascult pe Profesorul Victor Voicu vorbind despre maestrul său, Prof. Alfred Teitel-Bernard. Nici de această dată Profesorul Victor Voicu nu comite păcatul efuziunilor excesive. Dar este suficient să distingi căldura din vorbă și să simți modulațiile duioase ale vocii Domniei Sale ca să poți înțelege conexiunea profundă stabilită între discipol și maestru. Să fi fost o alegere, ca de obicei, judicioasă a celui ce urma să devină Profesorul Victor Voicu? Să fi fost doar alegerea maestrului, în persoana marelui farmacolog Alfred Teitel, în baza intuiției sale îndelung instruite? Cred că e vorba de ambele procese, dezvoltate simultan. 

 

***

O componentă esențială a oricărei mari personalități o reprezintă generozitatea. E vorba atât de generozitatea exprimată la nivel strict profesional, cât și cea manifestată la nivel uman. Mărturiile despre generozitatea Profesorului Victor Voicu sunt nenumărate. Este fondatorul Departamentului de Farmacologie și Toxicologie Clinică în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București și inițiatorul unui program de studiu denumit Psihofarmacologie. Altfel spus, Profesorul Victor Voicu este un creator de școală, lucrând neobosit nu numai pentru propria și continua sa (re)afirmare, ci și pentru viitor, devenind la rândul său mentor pentru multe generații de tineri. O altă expresie a generozității sale este lesne observabilă prin colaborările științifice pe care le realizează, aducând laolaltă specialiști din domenii inter- și transdisciplinare, o dovadă a capacității Domniei Sale de a coagula, cataliza și organiza activități extrem de diverse și de a interpreta în mod coerent fenomene extrem de complexe. Oferă subiecte de reflexie, transmite îndoieli care mobilizează (tocmai pentru că are capacitatea de a expune frumusețea intrinsecă a marilor semne de întrebare), posedă limbajul structurat al varii domenii științifice pe care le intersectează și le adună în căutarea unor noi sensuri și abordări. Ademenește învățarea și cunoașterea, întinzând mrejele îndoielii, asumând raționalul în lăuntricele meandre ale continuei căutări. O superbă ilustrare a descartianului monolog „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”.

L-am văzut pe Profesorul Victor Voicu ajutând persoane pe care abia le cunoștea. Îmi reamintesc că o dată chiar mi-am exprimat surpriza vizavi de o reacție de susținere a unei persoane pe care Profesorul o cunoștea într-o manieră vagă. Răspunsul a venit imediat și natural: „De ce n-aș face-o, dacă-mi stă în putință?”. Superbă lecție de umanism, aș zice! Și mare devotament pentru jurământul făcut lui Hipocrate!

 

***

Am onoarea să cunosc familia Profesorului Victor Voicu. Afirm aceasta, conștientizând că sunt beneficiarul unei nemăsurate oportunități. Și cred că familia este cea care îi asigură Profesorului rezerva inepuizabilă de echilibru sufletesc și creativitate. Pentru că sunt persoanele cu care Profesorul împarte, fără rezerve, afecțiune, încredere, respect și susținere. În această familie am simțit întotdeauna un izvor de căldură firească, o naturalețe a gesturilor, a privirilor și a șoaptelor, o nemăsurată dragoste pentru frumos, în cele mai discrete forme ale sale, o armonie în sensul cel mai cuprinzător cu putință. În sânul familiei Voicu am reușit să pătrund trăirile versurilor baudelairiene din L’invitation au Voyage: „Là, tout n’est qu’ordre et beauté,/ Luxe, calme et volupté”.

Istoria aparține învingătorilor! Virgil Carianopol consemna în versurile sale „Sunt temerari care în frunte/ S-au răstignit pe stânci de dor,/ Care-au urcat întregul munte,/ Lăsați-i pe-nălțimea lor”. Priviți-l pe Profesorul Victor Voicu, la optzeci de ani de viață și mai mult de cincizeci și cinci de ani de carieră științifică medicală. Timpul pare să-l fi ocolit!

Manifestă entuziasmul pe care greu reușești să-l regăsești chiar la cei tineri. Este într-o continuă căutare de noi provocări, are un interes constant nu numai pentru știință, ci și pentru toate aspectele realității imediate. Muncește enorm și e foarte departe de renunțare. E tonic, incitant, dezinvolt, nealterat fizic și moral, viguros, comportându-se elegant și natural. Nu s-a plictisit niciodată în a-i asculta pe ceilalți. Reacționează întotdeauna cu măsură, chiar dacă uneori o face în mod tranșant și fără echivoc. Se situează în afara oricărei duplicități.

Îmi amintesc, copil fiind, că, urmărind o ediție a „Teleenciclopediei”, am privit un documentar legat de Profesorul Octav Onicescu. S-a prezentat în acest context o fotografie a magistrului după împlinirea a nouă decenii de viață, prezidând o „ședință” de lucru a colaboratorilor săi. Fotografia alb-negru comunica seninătate și liniște sufletească, dezvoltând un mesaj aproape biblic: un apostol printre elevii săi. Așijderea, Profesorul Victor Voicu mai are încă multe de spus și de făcut. Desigur, îi adresăm urările noastre sincere de viață lungă și sănătate. Și sunt convins că vor mai fi decenii în care prezența Domniei Sale alături de noi ne va ajuta să ne orientăm și ne va face mai buni.

Profesorul Victor Voicu are o trăinicie aproape minerală, este alcătuit dintr-o gemă dură și asiduu autoșlefuită. A rezultat o infinită claritate și o nebănuită profunzime. Nouă, celor din jurul lui, nu ne rămâne decât să ne alăturăm acestor profunzimi și să ne testăm, la rândul nostru, limitele. Limite care, pentru Profesorul Victor Voicu, par să nu existe.

Să trăiți întru mulți ani cu sănătate, alături de minunata dumneavoastră familie, Domnule Profesor!

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog