Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

PROFILURI LITERARE EUROPENE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

REGISTRU ACTUAL

CRITICĂ. ESEU

POESIS

INSTANTANEU

ANIVERSĂRI. VICTOR A. VOICU – 80

DESTINE

STAREA DE VEGHE

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

INTERFERENŢE

AD LITTERAM

RESTITUTIO

IN MEMORIAM ANATOL CIOBANU

SINTAXĂ

LOGIC ȘI ANALOGIC ÎN COMUNICARE

RECITIREA CLASICILOR

TEXTE SACRE

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

VOCI DIN TRECUT

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Cronica unui secol tragic pentru România

Nicolae Dan FRUNTELATĂ

Alte articole de
Nicolae Dan FRUNTELATĂ
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Atunci când prietenul meu vechi, sociologul și istoricul Ioan C. Popa, m-a rugat să scriu câteva rânduri despre cartea lui pentru o prestigioasă revistă din Basarabia, revistă care se cheamă, frumos și curat, „Limba Română”, mi-am amintit ca într-o străfulgerare de poemele marelui poet român, frate de suflet și de credință al meu, Grigore Vieru. Poemele lui despre un Iisus care se întoarce acasă la el, în Basarabia românească, din „siberii fără de sfârșit”.

Cartea pe care ne-a dăruit-o Ioan C. Popa este cronica unui secol tulburat, al XX-lea, cronica vânzării și sfâșierii unei țări de către imperii hulpave venite în tinda noastră din ceața istoriei. O cronică și o mare carte de învățătură în același timp. Ea se numește Fața nevăzută a agresorului, tipărită la „Semne” de un editor patriot, Ștefan Dulu, cu gândul la oamenii tineri din această țară. Și la politicienii care o conduc astăzi, când are, vorba lui Mircea Eliade, destinul unei corăbii bete, cârmuite de piloți orbi.

M-am gândit la ei, la cei care nu știu aproape nimic din istoria României în veacul al XX-lea, la pagina falsificată și plină de omisiuni a manualelor școlare, la groaza de lectură a politicienilor obtuzi care nu vor să învețe nimic, au doar preocupările lor meschine de a se lupta pentru putere într-o țară vlăguită și transformată, cu fiece zi, într-o colonie umilă.

Cartea lui Ioan C. Popa este un studiu amplu, de sociolog, de istoric, de om cu un acut simț geopolitic, despre secolul al XX-lea al României și al lumii.

Unii dintre noi, născuți în burta acestui veac nebun, ne-am petrecut tinerețea, școala, viața până aproape de capăt în acest timp și am văzut multe, am trăit multe, am citit cu disperare din cărțile scrise până azi. Ioan C. Popa strânge toate aceste cărți, le completează cu documente și analize contemporane, realizând o adevărată arhitectură tragică a existenței unei țări răstignite între marii tâlhari ai lumii.

Această țară este România. O țară de grăniceri între imperii lacome. Povestea pleacă din veacul al XIX-lea, de la războiul pentru independență, de la alianța de nevoie cu imperiul țarist pentru a desface jugul turcesc, trece în secolul următor, când Europa se pregătea de primul măcel mondial, merge apoi spre apoteoza crucificării poporului român pe cea mai cumplită Golgotă a istoriei noastre – pactul Ribbentrop-Molotov.

Autorul aduce în prim-plan niște argumente zguduitoare ale prezenței tuturor marilor puteri ale lumii la această pomană cinică, la care mieii de jertfă au fost națiunile mici, sacrificații la zaruri: Polonia, România și alții.

Și acum, să numim „agresorii”: Rusia și Germania. Rusia țaristă la început, cu pofta ei de Basarabia, de Bucovina, de ieșire totală la Marea Neagră, URSS apoi, preluând aceleași pofte. Germania, braț la braț cu marea putere răsăriteană, sprijinind victoria bolșevicilor, drumul lui Lenin în trenul blindat german, memoriile lui Von Ludendorf, șeful Marelui Stat Major German, despre „marea responsabilitate pe care și-a asumat-o Germania sprijinind bolșevismul”, ideile lui Titulescu al nostru și avertismentele lui cu privire la „frăția agresorilor”, Germania și Rusia.

Un capitol al cărții se cheamă Rusia țaristă sprijină unificarea Germaniei. Unde și când am mai auzit noi propoziția asta?

Una dintre mizele politice ale acestei regiuni în care trăim și am trăit este Basarabia.

Noi, românii, ne-am supus arbitrajelor europene pentru că eram mici și singuri, „legați de Germania prin dinastia adusă la București, copleșiți de interesele celor mari din Răsărit, din Apus, din Imperiul Otoman care asfințea”.

Multe pagini și multe argumente vom găsi în cartea lui I. C. Popa despre participarea României la lupta împotriva bolșevismului. Rațiunea acestei lupte era una a încercării de salvare națională. Când detașamentele unei armate în disoluție provocau revolte pe teritoriul României, când la Odessa, Internaționala a treia, Cominternul, îl pregătea pe marele comunist „român” Cristian Rakovski, de origine incertă, să declanșeze o revoluție bolșevică în România, ce puteai să faci ca stat român?

România a fost salvată de bolșevizare de o Europă care avea nevoie de statul-tampon, nu de iubirea pentru valorile românești. A fost și o reacție națională și naționalistă chiar, a românilor, a unor mari politicieni, scriitori, oameni de știință (D. Gusti, Duiliu Zamfirescu, Al. Averescu ș.a.). Ion C. Brătianu a spus: „Nu poate nimeni, nici cu istoria în mână, nici cu harta în mână, nici cu tratatele în mână să spună că Basarabia nu este românească”.

Ei, și?!?

Cinismul celor mari de la Bismarck la Gorceakov, de la Brest-Litovsk, marele compromis între Germania și noua putere bolșevică a fost hotărâtor. Premiul Rusiei, țariste ori bolșevice, a inclus Basarabia și Bucovina.

Istoria acestui veac tulbure vorbește despre „coincidențe de interese”. Le-a teoretizat Lenin, le-au preluat germanii. Le-au suportat românii, basarabenii mai cu seamă, hăituiți, deportați, umiliți.

Lumea se pregătea de al Doilea Război Mondial. Hitler spunea: „Trebuie să recunoaștem în bolșevismul rus genul de tentativă făcută de evrei pentru preluarea dominației asupra lumii”. Îl acompania Churchill: „A duce un război împreună cu Rusia împotriva Occidentului ar fi un act criminal, pentru că țelul Sovietelor este triumful iudaismului internațional”.

Judecați dumneavoastră consecvența și principialitatea marilor puteri.

În tot acest timp, împotriva României se derulau provocări grosolane, cu morți nevinovați, cu sfidări ale oricăror convenții internaționale. Tatar-Bunar, Fântâna Albă, numai două repere ale agresiunii fără limite.

Stalin, gruzinul care l-a egalat pe Hitler, înotând în sângele popoarelor URSS și ale Europei, spunea: „În vremea noastră, nu este obiceiul să se țină seama de cei slabi”.

La 23 august 1939, se semnează între Germania și Rusia tratatul de neagresiune. Era un compromis odios, pactul între cei doi mari prădători.

Iată care era percepția României în acest context politic abominabil:

Stalin: „România e un fel de Polonie. Cine se leagă de România cu un ajutor reciproc, acela trebuie să țină sabia pregătită”.

Hitler: „Orice încercare de a evita pericolele care amenință țara dv. (...) trebuie să fie și va fi sortită eșecului. Mai devreme sau mai târziu – și probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”.

Aceste sentințe se dădeau într-un timp în care atașatul militar german la București afirma: „... Germania, fără cerealele și petrolul României, nu poate purta niciun război care ar depăși durata câtorva săptămâni!”

Capitolul din cartea lui Ioan C. Popa care are titlul Ora răfuielilor cu România este asemănător cu scenariul unei tragedii antice.

Este ora pactului Ribbentrop-Molotov. „România va deveni partea sovietică din pradă”. În acest timp, marile puteri occidentale dansau un cadril politic absurd. „Garanțiile” Angliei și Franței erau niște glume diplomatice fără niciun suport! Se făceau că nu aud dictonul lui Molotov: „Trebuie să înțelegeți că, în viitor, națiunile mici trebuie să dispară”. Tot el, „șobolanul istoric Molotov”, era cel care spunea: „Cu românii nu puteți discuta decât despre vreme”.

Dincolo, în Vest, alți cavaleri ai Apocalipsei, Ribbentrop și Ciano, dădeau drumul câinilor în Transilvania de Nord. Pentru „rezolvarea definitivă a chestiunii Transilvaniei” (30 august, 1940).

Dacă nu este înțeleasă politica lui Ion Antonescu în acest timp ca o politică a disperării, ca o politică a unei națiuni răstignite între două imperii, dacă sunt unii care îl mai judecă pe Mareșal după principiile politically correct, este treaba lor.

Noi, românii mai vârstnici, mai pățiți, mai citiți, zic eu, îl judecăm ca pe un preot martir al Doctrinei salvării.

Cartea lui Ioan C. Popa ne aduce toate argumentele. Faceți un efort patriotic și citiți-o și acceptați că, de la Tucidide, „Națiunile mari fac ceea ce doresc, pe când națiunile mici acceptă ceea ce trebuie” și până la sentința gentlemanului Churchill într-o adresare spre Stalin: „În negocierile cu privire la România, în cadrul cărora considerăm că aveți cel mai greu cuvânt”, istoria noastră a trăit într-un secol de un tragism absolut.

Abia în perioada lui Ceaușescu, România a încercat să-și impună adevărul și drepturile. La Helsinki, în dialogurile pe care dictatorul român le-a purtat cu mai marii lumii contemporane, s-a putut auzi o parte din acest trecut românesc.

Despre România, Saint Aulaire, fost ministru plenipotențiar al Franței la București, spunea, după Primul Război Mondial: „Nicio altă țară nu a cunoscut în același timp, ca România, foamea, frigul, tifosul, ocupația – dubla ocupație, aceea a dușmanului, neamțul, și aceea, mai înfricoșătoare, a falsului aliat, rusul. Pentru a nu cădea sub povara acestei împătrite sau încincite cruci, României îi trebuia un curaj care sporea odată cu nenorocirea ei. Ea însăși se înălța odată cu nenorocirea ei”.

Aceasta este concluzia cărții lui Ioan C. Popa. Și miezul ei, și strigătul unei națiuni care a traversat un infern și-l traversează încă, încercând să mai fie.

Citiți această carte, prieteni, cu creionul în mână, cu sufletul în palmă!

Dacă mai credeți, dacă vă mai credeți români!

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog