Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

FAȚETELE CUVÂNTULUI

TESTIMONIU LEXICOGRAFIC

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

INTERFERENŢE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

STAREA DE VEGHE

EVOCĂRI

POESIS

PROZĂ

JUVENTUS

CRITICĂ. ESEU

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

SINTAXĂ

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

DISOCIERI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IN MEMORIAM ANATOL CIOBANU

Corelația limbă-cultură-identitate în viziunea lui Anatol Ciobanu

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Corelația limbă-cultură-identitate în viziunea lui Anatol Ciobanu

Stimați profesori, dragi studenți,

Este un privilegiu pentru mine, absolventă a Facultății de Litere a USM, fostă studentă a profesorului Anatol Ciobanu, să vorbesc de la aceeași catedră de la care a conferențiat și profesorul nostru, comemorat astăzi. Mi-am propus această tema fiind provocată de afirmația lui Matei Cazacu, unul dintre autorii importantei lucrări întitulate Republica Moldova. Un stat în căutarea națiunii, traducere de Adrian Ciubotaru (Editura Cartier, Chișinău, 2017): „Chiar dacă a părăsit avanscena de ceva timp, chestiunea națională rămâne de neocolit, iar răspunsurile contradictorii la această problemă continuă să alimenteze criza socială, economică, administrativă, culturală… În amonte, e problema limbii, în aval, cea a identității” (Cazacu 2017: 11). Din start voi meționa că, potrivit afirmației lui Thierry Menissier, autorul studiului Culture et identite. Une critique Philosophique de la notion d’appartenance culturelle, există o distincție între „identitatea înțeleasă în calitate de ceea ce constituie caracterul ireductibil specific unui individ și ansamblul de comportamente, de reprezentări și de valori tradiționale transmise de ere de civilizații care se disting conștient unele de altele”. La întrebarea în ce măsură identitatea are nevoie de cultură, autorul francez răspunde că, în cazul oamenilor, priviți ca indivizi aparte, identitatea este interiorizată, aceștia distingându-se prin faptul de a fi ei înșiși și de a-și cunoaște sinele. Contează capacitatea omului de a se identifica și, prin aceasta, de a se recunoaște și de a fi recunoscut de celălalt. Identificarea umană, ca autoidentificare și identificarea de către celălalt implică și un act de limbaj, cultura fiind elementul definitoriu al civilizației, al unei societăți umane. Iar limbajul este un principiu primordial, deoarece el este mijlocul de a uni oamenii într-o colectivitate. Căci limba e necesară la constituirea unei identități colective, ea fiind garantul coeziunii sociale a unei comunități, prin ea consolidându-se simbolistica identitară. Prin limbă suntem strâns legați de trecut, de istorie. Limba are un rol identitar sau poate mai degrabă limbajul, altfel spus, maniera de a o pune în operă (Menissier 2007).

Toate acestea scot în relief importanța unei generații întregi de scriitori și profesori basarabeni care au contribuit la anihilarea consecințelor proletcultismului și ale deznaționalizării în Basarabia postbelică. În acest context se evidențiază interesul acordat limbii, între cei implicați în procesul de menținere a limbii române la standardele ei cele mai înalte un loc important revenindu-i lui Anatol Ciobanu. Preocupat în cercetările sale de sintaxă (funcțională, transformațională, contrastivă), sociolingvistică, lingvistică generală, cultivarea limbii, punctuație, limbile clasice (latina) ș.a., semnatar a opt monografii, zece manuale, două dicționare, multiple materiale didactice, articole științifice, recenzii etc., profesorul universitar, doctor habilitat, membru corespondent al AȘM, Anatol Ciobanu a fost un susținător activ al revistei „Limba Română” și al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu” din Chișinău. A publicat în revista „Limba Română” mai bine de 20 de articole, studii, prezentări de carte, recenzii. Unul dintre acestea i-a fost dedicat profesorului de la Universitatea Provence din Ex-en-Provence Valeriu Rusu. Am fost martora prieteniei dintre acești doi oameni deosebiți, care au ilustrat, fiecare la locul său, destinul filologiei românești: Anatol Ciobanu – la Chișinău, iar Valeriu Rusu – la București și la Universitatea Provence din Ex-en-Provence, Franța. Întâlnirea dintre ei a fost un moment fast, pe care Anatol Ciobanu îl dezvăluie într-un articol dedicat confratelui său, descoperit cu prilejul unui stagiu de cercetare în Franța: „Pentru întâia oară am avut fericita ocazie de a-l întâlni pe profesorul Valeriu Rusu în anul 1996, când, cu sprijinul Fundației SOROS Moldova, m-am aflat 45 de zile într-un stagiu de documentare la Universitatea Provence. Înainte de plecare, într-o discuție telefonică, profesorul Valeriu Rusu mă rugase să-i aduc din satul răzeșesc al mamei sale (Daria Secară), Niorcani, județul Soroca, o crenguță de măr și un săculeț cu pământ strămoșesc. A avut o bucurie imensă când i-am îndeplinit această mișcătoare dorință. A sărutat „pământul țării sale” și la prima oră de curs, în aula plină de studenți, a demonstrat, spre surprinderea lor, cadoul basarabean” (Ciobanu 2008). Sub semnul acelei crenguțe de măr a început prietenia strânsă a celor doi filologi care au făcut parte din aceeași generație de intelectuali puși în situații complicate să lupte pentru menținerea flăcării conștiinței naționale, aflați, până la un punct, în condiții aparent similare, dar totuși foarte diferite. Valeriu Rusu provenea dintr-o familie de basarabeni refugiați în România, pe când viitorul dialectolog avea doar opt ani; și-a făcut studiile în Țara-mamă, fiind angajat apoi în cercetarea filologică și cunoscând ulterior un al doilea refugiu în Franța; confratele său Anatol, cum obișnuia să i se adreseze, și-a construit destinul de filolog la școala sovietică. Cred că întâlnirea dintre cei doi a marcat traseul parcurs de Anatol Ciobanu în ultima perioadă a vieții sale în sociologia lingvistică de la noi. Într-un studiu întitulat Eroziunea conștiinței naționale a românilor moldoveni, inclus în volumul Reflecții lingvistice, apărut în 2009, el afirma: „Conștiința națională nu este un fenomen ereditar; ea se formează în procesul dezvoltării fiecărui individ în ambianțe sociale concrete, în contact direct cu lumea, cu cei care îl înconjoară, cu conaționalii săi, cu tradiția, cultura poporului său etc. În situații anormale, cum au fost cele create la noi în anii totalitarismului, conștiința națională a copiilor, a tineretului studios putea să difere de cea a părinților acestora și viceversa. Caz paradoxal, dar prezent în viața republicii noastre. Așadar, conștiința națională este reflectarea cognitivă a convingerilor pe care omul și le-a format în urma unei educații concrete într-un mediu concret” (Ciobanu 2009: 56). În fond, în acest citat se conține profesiunea de credință a filologului Anatol Ciobanu, care își înțelegea misiunea de îndrumător al generațiilor viitoare anume din perspectiva educării conștiinței de sine, a conștiinței naționale, care până la ’89, era tabu. Să educi generații de viitori profesori în spiritul valorilor culturale ținute sub sechestru mi se pare un act de adevărat curaj. Și cred că nu voi exagera dacă îi voi considera pe majoritatea profesorilor de aici, de la Facultatea de Litere, între care Nicolae Corlăteanu, Ion Osadcenco, Gheorghe Dodiță, Vitalie Marin, Ludmila Rădăuțan și alții învingători ai fricii inoculate de regimul comunist de a avea sentimentul demnității naționale. Oleg Serebrean avea să afirme, pe bună dreptate, referitor la evenimentele de după ’89, că nu a fost condamnat comunismul ca sistem, ci ca instrument al perversiunii identitare, căruia i-am fost supuși. Contracararea comunismului ca instrument al perversiunii identitare, bineînțeles, era echivalentă cu demolarea din interior a sistemului. Să ne amintim fraza celebră a criticului și istoricului literar Vasile Coroban despre metoda realismului socialist: pentru a corespunde metodei respective de creație, „literatura trebuie să fie socialistă din punct de vedere a conținutului și națională de formă”. Iată de ce promovarea valorilor create de predecesori, bineînțeles, a acelor valori clasice, care erau admise de regim, va avea o semnificație aparte în peisajul culturii basarabene postbelice. Anatol Ciobanu va analiza meticulos, bunăoară, concepțiile lingvistice ale lui Vasile Alecsandri, pe care Mihail Sadoveanu îl considera „unul din creatorii României moderne”, într-un studiu amplu compartimentat în cinci părți (Ibidem: 25-41). Și, bineînțeles, creația lui Eminescu va fi abordată din perspectiva unității limbii și a poporului român: „Mihai Eminescu nu putea rămâne indiferent fată de problemele ce se discutau privind geneza limbii și a poporului român”, scrie profesorul Anatol Ciobanu, citând în continuare din Eminescu: „Într-un articol publicat în «Curierul de Iași» (IX, 1876, nr. 125 din 17 noiembrie), poetul scria că noi, Românii, câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, «una singură» ca ne-alte popoare, și aceasta în oceane de popoare străine ce ne încongiură...” (Ibidem: 43). Va evidenția, de asemenea, și perspectiva eminesciană asupra importanței alfabetului limbii române, citându-l pe marele înaintaș: „Da, de la Roma venim, scumpi și iubiți compatrioți din Dacia Traiană! Se cam ștersese diploma noastră de noblețe: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboșite de bătrânețe în literele de aur ale limbilor surori”. La Alexei Mateevici va menționa interesul pentru moștenirea „faimoșilor noștri înaintași, marii cărturari din secolele trecute: înalte fete bisericești (mitropoliții Varlaam, Dosoftei etc.), domnitori (V. Lupu), spătari, cronicari (Gr. Ureche, M. Costin, N. Milescu-Spătaru etc.), învăţaţi-enciclopedişti (D. Cantemir), scriitori clasici din secolul al XIX-lea, inclusiv basarabenii B.-P. Hasdeu, C. Stamati-Ciurea. Lingvistul din zilele noastre subliniază faptul că „vrednicii şi curajoşii unionişti de la 1917-1918 s-au pronunţat pentru glotonimul limba română şi etnonimul popor român”, făcând referință și la faptul că, în aprilie 1913, Alexie Mateevici, pe atunci student la Academia Teologică din Kiev, într-o corespondență cu acad. Ioan Bianu din România, afirmă: „Sunt român din Basarabia... m-a atras totdeauna cu o putere deosebita folclorul românilor noştri...”

Lingvistul reliefează anturajul și condițiile în care a fost apărată și promovată limba română, subliniind implicarea lui Vasile Alecsandri în calitate de autor de gramatică, normator al limbii române (cu reușite și eșecuri), emițător de opinii despre limbă și corelează faptele evocate cu situația concretă a momentului prin care treceam și noi, românii basarabeni, după ’89: „În Arghir («Convorbiri literare», 1876, p. 137), Alecsandri scria: Limba este cartea de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam, semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi; altarul în jurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii către alţii. Aşadar, limba este semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc, ea este, în sfârşit, lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi. Cât de veritabile şi actuale sunt ultimele cuvinte. Pe tot spaţiul nistrean-carpatin-dunărean locuiesc membri ai aceleiaşi familii şi care se înţeleg perfect în aceeaşi limbă – română – cea mai scumpă moştenire a strămoşilor care au lucrat, generaţie de generaţie, la elaborarea acestui suprem produs sufletesc (N. Iorga, Lupta pentru limba românească, Вucureşti, 1906, р. 17). Dar ce s-a întâmplat la noi acasă? În urma unei politici antinaţionale, antipopulare şi antimoldoveneşti, promovată cu insistenţă şi în mod planificat decenii de-a rândul, limba maternă, pe meleagurile noastre, a ajuns la o totală degradare…” (Ibidem: 40). Anatol Ciobanu cercetează cu multă luare aminte și studiile contemporanilor săi pe care îi pune în valoare. Printre aceștia se află Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Boris Cazacu, Valeriu Rusu, Ion Dumeniuk, Vitalie Marin, Gheorghe Cincilei și alții.

Problema competenţei lingvistice a profesorului filolog din învăţământul preuniversitar, bilingvismul național-rus ca factor distructiv al unității de neam și de limbă a românilor basarabeni, a limbii de stat din Republica Moldova reprezintă subiecte pentru numeroase studii bine documentate ale reputatului lingvist. În fond, Anatol Ciobanu merge pe urmele înaintașilor, sintetizând opiniile predecesorilor cu privire la problema limbii și a unității de neam a românilor. La întrebarea firească ce ar putea să apară: era sau nu era necesară această reluare a argumentelor? răspunsul nu poate fi decât afirmativ, de vreme ce situația limbii române în Republica Moldova continuă să fie complicată.

La una din întâlnirile sale cu elevii, la Casa Limbii Române, Anatol Ciobanu îi îndemna insistent pe acei copii să nu uite că limba pe care o vorbesc este o avere inestimabilă a lor și ea trebuie să le servească în viață ca o dimensiune a demnității lor, acasă și în lume. Căci, se știe că în cultura română au existat și există două orientări: una etnocentrică, spre valorile tradiționale, și alta spre multiculturalism. De altfel, să nu trecem cu vederea și faptul că literatura română a fost receptivă la surse de inspirație din diverse spații geografice. În ultimul timp, cea de-a doua orientare este, poate, mai proeminentă. În aceste condiții, trebuie ținut cont de faptul că identitatea culturală este rezultatul complex al echilibrului între continuitatea culturii în istorie și faptul întâlnirii cu alte culturi, precum și rezultatul conflictelor și al rupturilor care se pot produce. Pentru românii basarabeni, în general, deschiși, poate prea deschiși spre celălalt, „o ruptură” dar de alt ordin s-a dovedit la propriu scoaterea lor din albia firească a culturii române, la 1812 și la 1940. Re-așezarea lucrurilor la locul lor se dovedește a fi și până în zilele noastre un proces deloc simplu. Acum învățăm să-l realizăm din mers, având în minte și orizonturile ademenitoare ale altor culturi sau ale multiculturalismului pe care să îl acceptăm, ținând cont și necesitatea respectării diferențelor culturale. Anume acest punct de vedere îl promova și Valeriu Rusu, la Seminarul de traduceri de la Universitatea unde a activat, traducând cu studenții săi din creația lui Eminescu, Blaga, din poezia basarabenilor.

Indubitabil, rolul profesorului este magistral, el constând în formarea, educarea spiritelor, înarmarea lor astfel încât să poată analiza evenimentele sociale, învățarea limbii și a limbilor fiind și o bună ocazie pentru înțelegerea complexității identității, pornind de la limba pe care o vorbim și despre care academicianul Ion-Aurel Pop afirmă: „Nu cred că există vreun coagulant care să ne lege şi care să ne fi legat aşa cum a făcut-o şi o face în mod cotidian limba română! Când nu am avut nici stat unitar, nici recunoaşterea originii daco-romane, nici graniţe pe râuri, nici credinţă „receptă“, nici libertate, limba română le-a suplinit pe toate” (Pop 2017).

Profesorul Anatol Ciobanu a fost un îndrumător bun în sensul acestei afirmații elocvente. Nu ne rămâne decât să-i urmăm îndemnurile.

 

Referințe bibliografice:

1. Cazacu 2017 = Matei Cazacu, Nicolas Trifon, Republica Moldova. Un stat în căutarea națiunii, Trad. Adrian Ciubotaru, Chișinău Cartier.
2. Ciobanu 2008 = Anatol Ciobanu, Împătimit cercetător al limbii și culturii române, în „Limba Română”, nr. 11-12.
3. Ciobanu 2009 = Anatol Ciobanu, Reflecții lingvistice, Selecție, coord. și prefață Al. Bantoș, Chișinău, Tipografia Centrală.
4. Menissier 2007 = Thierry Menissier, Culture et identite. Une critique Philosophique de la notion d’appartenance culturelle, în „Le PortiQue, revue de philosophie et de sciences humaines”, nr. 5.
5. Pop 2017 = Ion-Aurel Pop, Elogiul limbii române, în „Apostrof”, 2017, nr. 9 (328).

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog