Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

FAȚETELE CUVÂNTULUI

TESTIMONIU LEXICOGRAFIC

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

INTERFERENŢE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

STAREA DE VEGHE

EVOCĂRI

POESIS

PROZĂ

JUVENTUS

CRITICĂ. ESEU

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

SINTAXĂ

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

DISOCIERI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

DECI

Alexandru GAFTON

Alte articole de
Alexandru GAFTON
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

1. Kant ne spune că timpul este o categorie subiectivă, care, în realitatea primă sau divină, nu există. De sub imperiul altei perspective şi ceva mai precis, Marx socoteşte că spaţiul şi timpul sînt atribute fundamentale ale materiei-mişcare, în afara căreia nimic nu există. Einstein şi fizica modernă consideră spaţiul ca pe o ţesătură multidimensională în care timpul este urzit, şi împreună cu care alcătuieşte un cadru elastic (spațiu-timp) în care energia convertită în materie îşi duce existenţa astfel concretizată.

Pentru majoritatea nepedepsită în ale fizicii, spaţiul şi timpul nu prea există în modalităţi elaborat conceptualizate. Dominată de percepţia locală şi comună, mai puţin orientată spre a gîndi cadrul larg al existenţei universale, fiinţa umană reuşeşte să-şi gestioneze cumva existenţa zilnică în această ţesătură complexă şi puţin înţeleasă. De aceea, cînd este vorba despre aceste două categorii – pe care le utilizează frecvent şi pentru nevoi imediate şi curente –, gîndirea şi limba îşi creează cu anevoinţă modalităţi de conceptualizare şi de exprimare, structurile acestora reflectînd modalităţi de concepere a spaţiului şi timpului aproape mereu împotmolite în metaforele concretului sau în forme cu conţinut convenţionalizat.

Întrucît Natura a avut grijă ca vietatea umană să ajungă la a cunoaşte şi a gestiona între limite mulțumitoare realitatea în care are a trăi, timpul şi spațiul necesare vieții umane au fost percepute şi concepute în cadrele ființei biologice supuse ritmurilor: o clipită, o bătaie a inimii, o respirație, apoi lungimea unui pas, a membrelor superioare, ori a altor părți sau intervale create de ele. Cu toate acestea, atunci cînd mintea se avîntă dincolo de limitele biologice supreme – supraviețuirea şi reproducerea – se observă lesne că mai dificil decît a cuprinde în gîndire şi în limbă un concept dinamic este a folosi unul neînţeles.

La rîndul ei, relația cu limba vădeşte că, mai mult decît în cazul altor concepte, atunci cînd are a înţelege şi a numi spaţiul şi timpul, limba îşi dezvăluie măsura precară în care, ca instrument de cunoaştere, poate pătrunde şi ordona realitatea, precum şi pe cea în care, ca formă şi creatoare de mijloace de exprimare, reuşeşte apoi a reda segmentul realităţii astfel pătrunse, înglobate şi exprimate.

Înseşi problemele pe care diferitele limbi le au în a gramaticaliza aceste concepte (prea marile diferenţe de a conceptualiza şi exprima spațiul şi timpul în limbile primitive, dar şi în cele moderne, problemele concordanţei timpurilor, relaţia cu modalitatea şi aspectul, funcţiunile feluritelor particule însărcinate să poarte spațiul şi timpul) reflectă asperităţile proceselor prin care a evoluat conceptualizarea acelor raporturi. În acest caz, evoluţia pare a semnifica mai degrabă tribulaţiile căutării şi dinamica înţelegerii umane – date fiind nevoile ei prime şi fundamentale, de comunicare –, adică raportul dintre două procese aflate în concurenţă, mereu inegale, şi în care nevoia de comunicare se luptă cu cea de cunoaştere.

2. Deşi relația lucrurilor cu spațiul, pe de o parte, şi cea a proceselor cu timpul, de cealaltă, par a fi oarecum preferențiale – în chip vădit corporalitatea implicînd spațialitate, iar procesualitatea implicînd temporalitate –, întrucît totul există şi se petrece deopotrivă în spațiu şi în timp, ambele pot fi văzute ca puncte de plecare ale unor procese ce implică lucruri.

Faptul este reflectat în vechile texte româneşti de enunțuri precum: „Şi fu, deaca săvîrşi Isus porîncind ucenicilor săi celor doisprăzeace, trecu de aciia ca să înveaţe şi să povestească pren oraşăle lor” (ntb, Mt., 11, 1), „Şi fu deaca săvîrşi Isus poruncind celor doisprăzeace ucenici ai lui, trecu de acolo ca să înveaţe (…)” (bb), respectiv: „Cine-ş va împărţi fata de la sine şi-i va da dzeastrele toate şi va lăcui sîngură de sine, nu mai are puteare de-aciia să-i facă moarte, daca o va găsi curvind” (legi Mold., 96, 17-19); „De-acii le împărţi limbile pre deregători, numai Ever ce-ş ţinu limba cu ceata-ş” (moxa, 12v/8-9); „De-acia încolo nu eşti şerbu, ce fiiu” (ai, Gal., 4, 7), „Deci nu mai eşti rob, ce fiiu” (bb).

Avînd capacitatea de a exprima punctul de plecare, de aci1 intră în enunțuri care stimulează utilizarea conjuncţiei în contexte ce trec dincolo de perspectiva spațială, astfel încît secvența ajunge să poarte deopotrivă temporalitate. Un astfel de proces de echivalare şi de transcendere dezvăluie un fenomen fundamental pentru felul în care funcționează relația dintre realitate, simțuri, minte şi limbă. În mod obişnuit, vorbitorul nu are în vedere şi nu se referă la ‘spaţialitate’ sau la ‘temporalitate’ în sine, pe care nici nu le conceptualizează prea lesne şi dincolo de nivelul necesar supraviețuirii. Apoi, el percepe şi reflectă cadrul spaţio-temporal în care lucrurile există, iar acțiunile se petrec. Tot astfel în ceea ce priveşte devenirea realității, pe care o ia în seamă numai în măsura în care interesele sale individuale sau de grup îl determină să privească atent și profund la desfăşurarea proceselor, la faptul că acestea urmează succesiuni stricte şi determinate cauzal, avînd caracter ireversibil2. Pentru individ, lucrurile şi procesele pe care le percepe şi le reflectă sînt oarecum integrate în cadrul în care ele există și funcționează, separațiile care ar identifica şi izola elementele cadrului – starea în spațiu şi în timp, punctul și momentul de plecare al acțiunii, succesiunea, devenirea – putînd intra în cercul conştiinței şi putînd fi conceptualizate numai şi numai dacă acest lucru i se impune cu necesitate în urma unei solicitări speciale.

3. Întrucît percepția, reflecția şi transmiterea sînt determinate de posibilități şi de nevoi şi orientate de interese, atunci cînd relatează devenirea lucrurilor şi desfăşurarea proceselor, vorbitorul se concentrează asupra succesiunii evenimentelor în timp, spațiul devenind implicit, adică nu solicită cu necesitate exprimarea sa explicită – experiența și economia de energie şi de mijloace îndemnînd la subînțelegerea elementelor (organice şi indispensabile, dar neprezente sub raza focală a comunicării) ale cadrului.

Înglobînd valoarea locală inițială pe care o avea de aci(a) – prin suprapunerea hic et nunc petrecută în discursul narativ, euristic şi pedagogic –, vorbitorul ajunge să învestească forma cu valoare temporală. Desigur, forma în discuţie era cît se poate de aptă pentru a dobîndi întrebuinţări şi valori care să-i depăşească domeniul originar: primul element, de, indica punctul de plecare sau de îndepărtare (din perspectivă spaţială, dar cu posibilităţi egale de a face acelaşi lucru din perspectivă temporală), cel de-al doilea, eccum hic, indicînd în mod precis respectivul punct. Fără a-şi pierde substratul (‘punct de plecare’), prin uz, de aci căpătă valori ce o fac să exprime temporalitatea (desigur, văzută şi exprimată din perspectiva punctului de plecare al unui proces).

Întrucît exprimarea punctului de plecare nu limitează uzul secvenței, specializînd-o, sfera şi aplicabilitatea în discurs a acesteia se lărgește, ea ajungînd a fi utilizată şi pentru a exprima succesiunea: „sui-se şi frînse pîine şi gustă pînă la voie, besădui pînă la zori, deaci ieşi” (cb, fa, 20, 11); „deaci svetuiaşte (...) să vie” (cb, Sp. la 1P, 297/1), „deaci svetuiaşte (...)” (cv 69r), „de aciia sfătuise” (cp, 158/21); „Deci notară într-acea dzî, de-acii s-au scornit vînt în ponciş şi stătură multă vreame la o linişte, pînă ce-au dat vînt de treabă” (vs, 402, 31-32)3; „şi deade leage rătezarea, deci feace Isac” (cb, fa, 7, 8); „de acia cerşură împărat” (cb, cp, fa, 13, 21), în bb: „Şi de acolo, au cerut împărat”, în ntb: „Şi după aceaia, cerură craiu”, situaţii care indică uzul conjuncţiei deaci cu valoarea temporală ‘apoi’.

Primul enunț al ultimului cuplu prezintă un fapt care era de așteptat – fiind ușor de constatat în numeroase cazuri din aceeași clasă de procese –, dat fiind felul în care funcționează limba. Astfel, după ce deacii apare cu valoarea spaţială ‘de acolo’, în virtutea relației astfel create, el dobîndeşte capacitatea de a vehicula valoarea temporală a lui ‘apoi’, fapt adesea concretizat.

În consecință, evidențierea relației de succesiune poate fi exprimată cu ajutorul lui de aci (deaci), în ipostaza de formulă narativă: „pentru această ocină am avut gîlceavă mai dina[in]te vreame, c-au datu părinţii lor bani de-au plătitu siliştea. Dici se-au sculatu Danu şi cu Micul şi au împresurat locurele noastre şi ne-au făcutu pe noi mărţ (?) de tot. Dici noi am mersu înaintea domnului lui Alixandru vodă la divan şi am rămas pe Dan şi pe Micul. Dici Arbănaşul, apucîndu-se, carei scriu mai sus, dici Arbănaşul nu s-au lăsat, ci iar au mersu la judecată, ci ne-au rămas pe noi de bani, să-i plătim. Dici noi n-am avutu cu ce plăti, ci am vîndut ocina aceasta care iaste scrisă mai sus dereptu ughi 18. Şi am prinsu şi datoria cea veache tot într-acei bani. Iar Arbănaşul să fie volnic cu scrisoarea noastră să stăpînească moşia în pace, de acum cu feciorii i cu nepoţi[i] lui” ( XII, p. 105)4, sau: „Era un om căsătoriu, ce sădi vie şi cu gard îngrădi pre ia şi săpă în ia teasc şi zidi turn şi o tocmi lucrătorilor şi să duse departe. Deci cînd să apropie vreamea rodului, trimise slugile sale cătră lucrători să-i ia rodul ei” (ntb, Mt., 21, 33-34), „Era un om căsătoriu, care sădi vie şi cu gard îngrădi pre ea şi săpă în ea teasc şi zidi turn şi o deade pre ea lucrătorilor şi să duse departe. Iară cînd să apropie vreamea rodului, trimise slugile sale cătră lucrători să-i ia rodul ei” (bb); „Şi viiarii prinsără slugile lui, deci pre unu-l bătură, iară pre altu-l omorîră, pre altul cu pietri-l ucisără” (ntb, Mt., 21, 35), „Şi viiarii, prinzînd slugile lui, pre unul bătură, iară pre altul omorîră, pre altul cu pietri îl uciseră” (bb); „Deci, cînd fu la războiu, el întîiu începu a fugi. De-acii îndărătnici pre toţi a fugi” (moxa, 63v/5-7).

În multe dintre aceste situaţii se observă o oarecare imposibilitate de a spune cu certitudine că am avea a face exclusiv cu atributul ‘temporalitate’, dar comunicarea funcţionează. Atît timp cît contextul nu are nevoie de explicitarea spațialității sau a temporalității, vorbitorul nu este nevoit – deci nici interesat – să focalizeze astfel discursul, suficientă fiind subînțelegerea prin experiență a faptului că, oricum, totul se petrece în spaţiu şi în timp, deopotrivă și succesiv.

4. Petrecîndu-se în spaţiu şi în timp, procesele intră în variate relaţii care nu doar depăşesc domeniul de origine al mijloacelor de exprimare, dar şi noile limite. Deşi observă domeniile spațial şi temporal în sine, ființa umană percepe cadrul spaţio-temporal mai degrabă ca pe un dat în care lucrurile şi procesele există, se manifestă şi devin ca urmare a unor relații de succesiune – eventual cu participarea anumitor agenți. De aceea, spațiul, timpul şi relațiile de succesiune devin implicite, vorbitorul percepînd sau doar imaginînd relaţii de cauzalitate (din acest loc sau/şi moment, în relaţie cu cutare lucru sau proces, deci din această cauză), de finalitate (din acest loc sau/şi moment, din această cauză și în acest scop), concluzive (din acest loc sau/şi timp, din această cauză şi în acest scop, aşadar).

Astfel se face că, după utilizarea conjuncției deaci cu valorile ‘de aici’, ‘din acest moment’şi ‘apoi’, şi după ce vorbitorul începe a o utiliza ca formulă narativă servind relatării de evenimente petrecute succesiv şi la intervale relativ scurte, el ajunge să o folosească spre a evidenţia existenţa (reală sau de el stabilită), între aceste procese sau evenimente, a unor relaţii cauzale, de finalitate și concluzive. Fiind intim legate de felul în care procesele realităţii se petrec, spaţiul şi timpul îşi vor manifesta caracterul implicit, eliberînd relaţiile generate. În cele de mai jos spațialitatea și mai ales temporalitatea ajung să devină nuanțe implicite, ceea ce iese în evidenţă și se exprimă fiind cauza, scopul, consecinţa.

4.1. Datorită plurivalențelelor și a caracterului ei de cadru absolut, temporalitatea este implicată și solicitată pentru a exprima consecințele și cauza acțiunii (post hoc, ergo propter hoc), în combinație cu scopul şi concluziile, eventual modalitatea de desfășurare a temporalității și a procesului, în general. Cazurile care se înșiră în continuare ilustrează apariția acestor valori: „el fugi, de-ş lăsă cununa muncitoriului şi se călugări; deci dobîndi împărăţiia de vec[i]” (moxa, 88r/8-9) ‘apoi, de aceea, în consecință’’; „Şi de acii au chiemat acel oraşi Zoar” (po, Gen., 19, 22) ‘din acel moment, apoi, de aceea’; „Iară să va fi mîncat de gadine, adevereadze aceaea, deci nu plătească” (po, Ex., 13, 22) ‘de aceea, în consecință’; „Iară ei mi-au dzîs să postesc trei luni, să mă curăţăsc de toată imăciunea şi, de-acii, să mă spodobască Svîntului Botedz” (vs, 138, 2-3) ‘apoi, de aceea, în consecință’; „de ce rogu-vă voi a lua hrană” (cb, fa, 27, 34), „deaci vă rog voi, luaţi-vă hrană” (cp), „derept aceaia, rog pre voi să luaţi bucate” (ntb), „Pentru aceaea, rog pre voi să luaţi de mîncat” (bb) ‘apoi, de aceea, așadar’; „de aci Pavel ieşi din mijlocul loru” (cb, fa, 17, 33)5.

4.2. Exemplele următoare permit observarea evoluţiei şi a relaţiilor dintre straturile pe care conjuncţia deci le-a dobîndit de-a lungul timpului. Din acest motiv, nuanţele consecutivă, cauzală, finală şi concluzivă participă împreună, cu ponderi variabile în funcţie de nevoile comunicării, la a aduce din potenţă în act sau la a da diferite grade de pregnanţă acelora dintre ele de care comunicarea are nevoie într-un moment sau în altul. Fără ca forma care le vehicula să aparțină vreuneia dintre aceste valori, ele erau acomodate la conjuncţia care încă îşi conţinea valorile etimologice: „Deaci mărturisescu voao întru zua de astăzi că” (cb, fa, 20, 26)6; „Deaci (...) nu fuiu protivnicu cereştiei vedeare” (cb, fa, 26, 19)7; „deci şi fără toată pîrîrea veniiu” (cb, fa, 10, 29), „deci fără de toată părearea” (cp)8; „Deaci eu giudecu se nu supărămu cei ce dintru limbi întorcu-se” (cb, fa, 15, 19)9; „deaci prevegheaţi” (cb, cv, fa, 20, 31)10; „Deci i-am vîndut de [a] mea bunăvoia şi cu ştirea tuturor vecinilor şi de sus şi de jos, să-i fie lui moşîia şi feciorilor şi nep[o]ţilor şi strenepoţilor lui, să-i fie moşîia în vecia” ( 100, 5-7); „Eu pre cîţ voiu iubi, mustru-i şi certu-i, deci răvneaşte şi te pocăiaşte” (bb, Apocalips., 3, 19); „Deci, vădzînd boiarinul nemutarea ei, îmvăţă de o dezvăscură pînă la brîu şi o bătură cu rane” (vs, 290, 29); „Deaci ceia ce şi-s de o laturi a opta spiţă iertăm să fie nuntă” (lucaci, 177, 9-10); „Deaci cîndu va fi unchiul mainte luoat nepoata şi va vrea nepotul de se ia muiare pre mătuşea ceaea de apoi ce va fi, prentru că e învăluit lucrul, iaste apărată nunta” (lucaci, 170, 23-25); „Deci, lepădînd toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi zavistiile şi toate muzaviriile” (bb, 1Petru, 2, 1); „Deci, neîndoite fiind aceastea, cuvine-se voi să fiţ aşăzaţi şi nemică cu obrăznicie să nu faceţ” (bb, fa, 19, 36); „Deaci, fraţii miei, încingeţi maţili cugetelor voastre” (cb, 1P, 1, 13)11.

5. În perioadele de transformare şi de evoluţie, sensurile, valorile şi nuanţele coexistă şi încă oferă modalităţi sincretice de expresie. Preţul acestor frumuseţi caleidoscopic îmbinate este o oarecare plurivalenţă a sensurilor – care poate genera o nevoie presantă de contextualizare. Chiar dacă sensurile implicite se estompează, cele noi nu reuşesc să le înlăture pe deplin pe cele pe a căror temelie se instituie şi din care îşi trag sevele. De aceea, multe dintre exemplele oferite nu doar prezintă urme ale valorilor sedimentate, ci reflectă, în fapt, procese evolutive de natură să caracterizeze relaţia limbă-gîndire.

Capacitățile şi necesitățile de exprimare în fac pe vorbitor să utilizeze limba ca pe un sistem economic – atribut derivat, dar inerent, al limbii. Totodată, aceasta funcționează astfel încît inferenţele pe care gîndirea le extrage din dinamica proceselor realităţii pot conduce la a genera modalități de exprimare care, prin uzul la care este supusă o formă, determină capacitățile ei de exprimare în direcția dezvoltării unor valori potențiale și a exprimării optime a unor conținuturi de gîndire cognate, încă încapsulate simbiotic. Faptul se poate petrece indiferent de valorile etimologice ale respectivei forme. Pe măsură ce noile sensuri şi valori se dezvoltă – ele exprimînd modul în care se înțeleg, extrag şi conceptualizează din realitate anumite raporturi12 – devine tot mai dificilă gestionarea lor, nu atît datorită faptului că se hrănesc din acelaşi trunchi, cît datorită creşterii nevoilor de exprimare nuanţată şi precisă. Astfel se instituie concurenţa între respectivele sensuri și valori, care, în chip firesc, duce la reculul procesului şi la fixarea uneia dintre acestea, eventual la dezvoltarea de noi forme.

Preţul exprimării concise, lipsite de echivoc, al vitezei de comunicare –, în care formele au valori uşor recognoscibile şi clare –, îl constituie abandonarea valorilor intermediare, a straturilor din care sensul ultim provine şi s-a nutrit, adică ruperea relațiilor cu procesele intuitiv-cognitive ce au furnizat rezultatul. Povara volumului diacroniei este înlocuită cu uşurătatea suprafeţei sincroniei.

În cazul discutat, un adverb aparținînd spațialității – împreună cu o prepoziție – ajunge să exprime punctul spațial de plecare al unei acțiuni. Întrucît acea acțiune se petrece nu doar în spațiu, ci, în mod inerent, şi în timp, iar adverbul respectiv poate exprima temporalitatea la fel de eficient, tendința vorbitorului de a profita de plurivalența formei va fi stimulată de suprapunerea spațio-temporală – în realitate şi în concept. De aceea, el va folosi aceeași structură pentru a exprima sensul paralel: punctul de plecare în timp, al unei acțiuni. Sesizarea de către vorbitor a complexității realității şi exercițiul, în această direcție, al formei vor duce la adaptarea acesteia în direcția redării sensurilor afine sau conjuncte decoperite, întrucît, în gîndire, pe valoarea spaţio-temporală se grefează nuanţe ce trimit către cauză, scop, consecinţă, concluzie. Sensul cel mai sintetic, cel care le mistuie pe toate – concluzia –, ajunge a se impune, cu toate că înlăturarea sensurilor precedente (cauză, scop, consecinţă) conduce la dispariţia humusului etimologic, ceea ce, practic, lasă forma fără rădăcini şi în derivă. Ea va supraviețui, însă, întrucît vehiculează informația – oricît de săracă, de redusă ori exclusivă – pe care vorbitorul o are de transmis.

6. Cazurile anterior menționate ilustrează o perioadă a vechii române literare, în care efectele evoluției încă nu înlăturaseră datul originar; forma, sensul şi relațiile conviețuiau în modalități reciproc acomodate, dînd profunzime şi farmec limbii, punînd în act capacităţile prin care aceasta rafina procurînd înţelegere şi cunoaştere.

În general, în procesul de apariție, formare şi funcționare a unei structuri se petrece acest fapt: ea apare, cunoaşte uzul primar, este selectată, se dezvoltă încărcîndu-se şi acumulînd felurite conținuturi şi abilități, ceea ce-i poate spori valoarea de întrebuințare, şi evoluează în virtutea potențialului ei şi a solicitărilor întrebuințării ei.

Exercițiul dat de uzul intens, însă, face ca sistemul care o utilizează să se perfecționeze în direcția observării, decelării, operării distincțiilor şi nuanțărilor, în consecință acutizîndu-se nevoia tratării tot mai nuanțate a realității. Este momentul în care uzul solicită specializarea structurilor, implicîndu-le în contexte preferențiale, care vor selecta (cu precădere) un sens – despovărare ce direcționează uzul structurilor.

Cum se întîmplă adesea, şi în acest caz, instaurarea concurenţei dintre sensuri a condus la trecerea de la o formă deţinătoare de sens(uri) la un sens deţinător al unei forme. Cu toate că trecerea în penumbră a temeliei pe care era clădită forma – cea conferită de ascendenţa etimologică –, adică întreruperea relației dintre origine și formă, are drept consecinţă directă şi de neînlăturat instrumentalizarea şi specializarea formei (prin îngustare, pierdere şi eliminare), pentru utilizatorul structurii, o astfel de segregare a instrumentului este consecventă descompunerii analitice a realităţii complexe şi vehiculării ca atare a respectivelor cunoştințe şi perspective.

Modalitatea aceasta amintește de chipul în care se pregăteşte refolosirea materialului genetic parental care în urma întîmplărilor vieții concrete şi particulare a părintelui a acumulat mărci epigenetice. Intrînd în funcțiune anumite mecanisme biologice, acestea „şterg” respectivele mărci şi reprogramează materialul genetic pentru o nouă viață, una proprie viitorului organism. Procesul, însă, nu reuşeşte mereu – poate niciodată – să ajungă la perfecțiune, nici în ceea ce priveşte totalitatea materialului genetic, nici în ceea ce privește acuratețea eliminării totale a mărcilor unui anumit segment de ADN.

În felul acesta, adesea, viitorul trainic se construieşte pe un palimpsest, fapt care – dincolo de continuitatea pe care procesul, organismul şi cultura o mărturisesc implicit – nu face decît să ateste felul în care se clădeşte şi funcționează materia biologică, precum şi similaritatea chipului luat de produsele acesteia.

 

Note:

1 Redarea grafică a secvenţei respectă întru totul lecţiunile și opțiunile de transcriere ale autorilor ediţiilor utilizate. În fapt, avem a face cu o prepoziţie (de) urmată de un adverb (ici, aci, ci). Cum se va vedea, uneori ar fi fost mai potrivit să se transcrie de (a)ci, d-ici, spre a nu crea confuzii şi, mai ales, spre a evidenţia faptul că avem a face cu o secvenţă compusă.

2 Toate exemplele din această clasă arată că timpul este văzut ca dominant, spaţiul subordonîndu-i-se şi împrumutînd de la acela caracterul ireversibil, o eventuală revenire în spaţiu – întrucît se petrece în curgerea ireversibilă a timpului – reprezentînd o altă stare, iar nu revenirea la o stare anterioară, de unde şi dobîndirea ireversibilităţii de către spaţiu.

3 Unde prima secvenţă are valoare spaţială, cealaltă temporală, ambele în aceeaşi frază.

4 Probabil că, în acest caz, secvenţa care ne interesează trebuia redată de către editori prin d-ici, modalitatea aceasta fiind nu doar singura potrivită, ci şi una care nu ar fi fost de ceva împiedicată.

5 În ultimul exemplu, valoarea modală ‘astfel’, ‘în felul acesta’ cunoaște infiltraţia unei nuanţe concluzive, dar fără pierderea sensului temporal.

6 În cv şi cp deaci, în ntb şi bbpentru aceaea”.

7 În cp apare deci, iar în cv deaci. „Unde, craiu Agrippo, nu fuiu neîngăduitoriu arătării cereşti” (ntb), „Pentru aceaea, împărate Agrippo, nu m-am făcut neascultatoriu cereştii vederi” (bb).

8 În ntbDerept aceaia, fără îndoire veniiu”, în bbPentru aceaea şi fără price am venit”.

9 În ntbderept aceaia”, în bbpentru aceaea”.

10 La Coresi apare derept aceia. în ntbderept aceaea”, în bbpentru aceaea”.

11 În ntb şi bb pentr-aceaia.

12 Tot aici se află principalul motiv pentru care, în textele paralele, apar forme de exprimare cu iară, cînd, care, introducînd construcţii gerunziale cu valori circumstanţiale (temporale, spaţiale, cauzale, consecutive, concluzive).

 

Sigle:

ai = Apostolul Iorga, în Nicolae Iorga, Câteva documente de cea mai veche limbă românească. (Sec. al XV-lea şi al XVI-lea), în aa XXVIII (1905-1906), p. 99-115 (text editat în cb).

bb = Biblia 1688, (ediţie întocmită de V. Arvinte, I. Caproşu, Al. Gafton, Laura Manea, N.A. Ursu), 2. vol., Iaşi, 2001, 2002.

cb = Codicele Bratul, (ediţie de text de Al. Gafton), Iaşi, 2003.

cp = Texte de limbă din secolul XVI reproduse în facsimile îngrijite de I. Bianu, membru al Academiei Române. IV. Lucrul Apostolesc. Apostolul tipărit de diaconul Coresi la Braşov în anul 1563, Bucureşti, 1930 (ediție parțială în cb).

cv = Codicele Voroneţean, (ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana Costinescu), Bucureşti, 1981.

= Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, (text stabilit şi indici de Gh. Chivu, M. Georgescu, M. Ioniţă, Al. Mareş, Alexandra Roman-Moraru), Editura Academiei, Bucureşti, 1979.

legi Mold. = Carte romînească de învăţătură 1646, (ediţie critică, coord. Andrei Rădulescu), Bucureşti, 1961.

moxa = Mihail Moxa, Cronica universală, (ediţie critică însoţită de izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă), Bucureşti, 1989.

ntb = Noul Testament (tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan, mitropolitul Transilvaniei, reeditat după 350 de ani cu binecuvîntarea înalt prea sfinţitului Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei), Alba Iulia, 1998.

po = Palia de la Orăştie (1582), vol. I Textul (ediție de Ioan Caproșu, Vasile Arvinte și Alexandru Gafton, indice de Sorin Guia), Iaşi, 2005.

vs = Dosoftei, Viaţa şi petreacerea svinţilor, Iaşi, 1682-1686.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog