Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

FAȚETELE CUVÂNTULUI

TESTIMONIU LEXICOGRAFIC

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

INTERFERENŢE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

STAREA DE VEGHE

EVOCĂRI

POESIS

PROZĂ

JUVENTUS

CRITICĂ. ESEU

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

SINTAXĂ

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

DISOCIERI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERFERENŢE

Limbajul între preţuire şi dispreţuire. Câteva aspecte

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

1. Evaluarea limbajului în istoria filosofiei

Asimilând temeinic informaţiile din primul capitol (intitulat Problema limbajului în istoria filosofiei) al celui dintâi volum (Limbajul) din trilogia lui Ernst Cassirer, Filosofia formelor simbolice (cf. Cassirer 2008: 65-135), gânditorul american (de orientare fenomenologică) Wilbur Marshall Urban se arată interesat (în cartea sa masivă din 1939, Language and Reality) mai cu seamă de momentele de criză ale culturii europene occidentale, adică de acele adevărate puncte de cotitură în ceea ce priveşte reflecţiile asupra limbajului1. El relevă faptul că în istoria gândirii există atât perioade de preţuire a limbajului (high evaluations of language), cât şi faze de dispreţuire a acestuia (low evaluations of language).

Urban distinge cinci momente culturale critice marcate de felul depreciativ în care ajunge să fie evaluat limbajul: „(a) perioada sofiştilor şi a scepticilor greci [din Antichitate]; (b) scolastica Evului Mediu târziu; (c) epistemologii secolului al XVIII-lea; (d) reacţia idealistă din cursul secolului al XIX-lea şi, în cele din urmă, (e) aceste prime decenii ale secolului al XX-lea, când sunt resimţite din plin efectele naturalismului evoluţionist generat de epoca darwinistă”2.

De altfel, titlurile scurtelor secţiuni în care Urban tratează aceste epoci de criză sunt şi mai explicite, ajutându-ne să ne construim o imagine de ansamblu mai coerentă: (1) Scepticismul sofistic şi reafirmarea cuvântului; (2) Nominalismul şi reacţia realistă; (3) Empirismul şi reacţia transcendentală; (4) Von Humboldt şi Hegel: filosofia idealistă a limbajului; (5) De la Hegel la Darwin (Urban 1939: 23-31).

Este cert că preocupările referitoare la limbaj s-au adâncit, cu fiecare moment de cotitură, prin acest conflict dintre atitudinile de preţuire şi, respectiv, de dispreţuire. Dar, indiferent că vorbim de o evaluare ridicată sau de una scăzută a limbajului, indiferent că avem în vedere mişcarea raţionalistă sau cea empiristă, se pleacă întotdeauna de la relaţia inseparabilă dintre problema cunoaşterii şi problema limbajului: „Pentru sofist, nu mai puţin decât pentru Platon şi Aristotel, pentru Locke, nu mai puţin decât pentru Descartes şi Leibniz, pentru naturalismul evoluţionist, nu mai puţin decât pentru idealismul lui von Humboldt şi Hegel – aceasta este supoziţia care creează problema limbajului pentru filosof şi în acest punct, acum şi întotdeauna, se nasc problemele filosofiei limbajului”3.

Înainte de a-l părăsi pe W. M. Urban, să mai notăm ce anume constata acest filosof ca fiind caracteristic pentru situaţia culturală a anilor ’30 din secolul al XX-lea. După părerea sa, problemele de filosofie a limbajului luaseră o nouă turnură datorită:

(α) perspectivei pur naturaliste asupra limbajului, apărută ca o consecinţă a aplicării principiilor darwiniste la toate formele de cultură; şi

(β) distanţei tot mai mari dintre limbajul natural şi simbolurile tehnice, non-lingvistice, ale ştiinţei, ca urmare a influenţei fizicii moderne (şi, de aici, dificultatea de a reda semnificaţiile acelor simboluri în limbajul obişnuit) (Urban 1939: 33).

Fiindcă mă interesează aici mai ales primul aspect, mă opresc doar la un citat legat de acesta: „Trecerea de la Hegel la Darwin, care [...] a schimbat faţa studiilor lingvistice din secolul al XIX-lea, a avut ca rezultat tendinţa nu doar de a explica, ci şi de a evalua limbajul în termeni strict naturalişti şi biologici. Limbajul nostru a devenit astfel «ţipetele din pădure corupte şi complicate de maimuţele antropoide» şi s-a pus foarte firesc întrebarea cum de a putut ajunge o atare simplă extensie a funcţiunii umane de producere a uneltelor, acest simplu organ de adaptare la mediu [...], un vehicul pentru călătoria prin cele mai înalte, cele mai adânci şi mai multiple [dimensiuni] ale întregii lumi!”4.

 

2. Intuiţionism vs empirism în lingvistică

Cu câţiva ani în urmă, un discipol direct al lui Eugeniu Coşeriu, profesorul Johannes Kabatek (predând actualmente la Universitatea din Zürich), a reevaluat într-un articol (scris în limba spaniolă: Intuición y empirismo; vezi Kabatek 2012: 99-115) situaţia din lingvistica modernă, constatând că există doi mari poli în jurul cărora gravitează teoriile lingvistice în prezent: intuiţia (sp. intuición) şi empirismul (sp. empirismo). După ce arată că metodele noului empirism lingvistic – în pofida desfăşurării de forţe şi de fonduri impresionante în câmpul cercetării5 – nu conduc la un progres semnificativ în ceea ce priveşte cunoaşterea mecanismelor prin care funcţionează limbajul, Kabatek demonstrează (cu argumente preponderent coşeriene) că ideea unei lingvistici construite pe o bază pur empirică, fără intuiţie, este o iluzie. Lingvistica este o ştiinţă hermeneutică, de aceea ea trebuie să pună intuiţia omenească la baza oricărei investigaţii6.

Se cuvine să notăm – fie şi în treacăt – că specialistul german vorbeşte despre cele două direcţii din lingvistica de astăzi fără să facă, mai întâi, o (succintă măcar) prezentare a vechilor tendinţe din istoria filosofiei limbajului (cum a procedat Urban, vezi supra). El se va fi gândit, probabil, că evoluţia acestor concepţii (care, prin denumire, trimit neîndoielnic la filosofie) este deja bine cunoscută cititorilor.

Kabatek sintetizează particularităţile celor două mari curente într-un tabel. Pentru a oferi mai multe informaţii despre distincţia de mai sus, am decis să extrag din tabel particularităţile respective şi să le prezint „discursiv” în cele ce urmează.

(1) Pentru empirişti „(i) Limbajul este un fenomen care trebuie studiat empiric (şi numai empiric). Noile metodologii permit în sfârşit şi studierea proceselor cognitive”; „(ii) Lingvistica trebuie să fie o ştiinţă exactă asemeni celorlalte. Este momentul să se aplice şi în lingvistică standardele metodologice corespunzătoare”; „(iii) Fiinţele umane sunt doar animale cu un sistem cognitiv foarte dezvoltat, dar care, în principiu, nu este diferit de cel al celorlalte primate. Trebuie să îngropăm o dată pentru totdeauna mitul care ne face să credem că suntem ceva cu totul extraordinar”7.

(2) Pentru intuiţionişti (în paralel) „(i) Limbajul se manifestă în mod empiric ca un ergon, dar, în mare parte, nu este imediat observabil  – în pofida noilor tehnologii”; „(ii) Lingvistica este o ştiinţă hermeneutică. Nu poate şi nici nu trebuie să renunţe la intuiţia umană ca bază a oricărei investigaţii”; „(iii) Noi, fiinţele umane, suntem diferite de orice alt animal; limbajul omenesc este esenţialmente diferit de sistemele semiotice ale celorlalte specii”8.

Cele două mari orientări, fie că este vorba de (a) preţuirea limbajului vs (b) dispreţuirea limbajului, fie că este vorba de (ai) intuiţie vs (bi) empirism, par nişte tendinţe/curente sau concepţii ireconciliabile. Lucrurile nu trebuie să stea chiar aşa. L-aş menţiona, de exemplu, cel puţin, pe marele filosof american John Dewey, care – graţie şi evoluţiei sale intelectuale, pesemne – dă impresia că împacă, în filosofia sa, cele două direcţii contrarii (însă de această chestiune m-am ocupat în altă parte9, aşa că nu voi relua discuţia aici).

 

3. Idealism şi realism lingvistic

Eugeniu Coşeriu a susţinut, cu diverse ocazii, că idealismul (lingvistic) este orientarea cea mai potrivită pentru cei care se ocupă de problemele limbajului: „Da, idealismul lingvistic, care pentru mine este nu idealism, ci este realism lingvistic, cum a spus apoi domnul Copceag într-un articol” (Coşeriu 1996: 10)10. Deşi tributar, în mare măsură, idealismului (ca viziune filosofică îndeosebi)11, Coşeriu a acceptat ca doctrina sa lingvistică să fie caracterizată prin sintagma „realism lingvistic”, deoarece (după cum o declara frecvent) îşi construise teoria într-un mod coerent şi unitar pornind întotdeauna de la realitatea limbajului12 şi criticându-i pe cei care procedaseră invers, adică printr-un „veritabil transitus ab intellectu ad rem” (Coşeriu 1997: 15)13.

De altminteri, să remarcăm că aceste două concepte (orientări) – «idealismul» şi «realismul» – nu sunt antagonice nici în filosofia ca atare, odată ce sunt înţelese corespunzător. În acest sens, este bine să luăm seama la ceea ce observa (pe la începutul secolului al XX-lea) José Ortega y Gasset, un gânditor agreat şi de Coşeriu: „Dar cuvântul idealism suferă şi el false interpretări: de obicei, [se consideră că] idealist este acela care, în faţa uzanţelor practice ale vieţii, se comportă cu nu ştiu ce stupidă imprecizie şi cecitate, este cel care încearcă să introducă în climatul ambient proiecte adecvate altor clime, cel care umblă adormit prin lume. I se mai spune şi romantic şi visător. Eu unul i-aş zice imbecil. Istoric vorbind, cuvântul idee vine de la Platon. Şi Platon a numit idei conceptele matematice. Şi le-a numit astfel simplu şi exclusiv pentru că sunt nişte instrumente mentale ce slujesc la construirea lucrurilor concrete. Fără numere, fără plus şi minus, care sunt idei, acele presupuse realităţi sensibile pe care le numim lucruri n-ar exista pentru noi. Aşa încât pentru o idee este esenţială aplicarea ei la concret, aptitudinea ei de a fi realizată. Adevăratul idealist nu copiază, aşadar, nebulozităţile naive care-i trec prin creier, ci se cufundă cu fervoare în haosul presupuselor realităţi şi caută în ele un principiu de orientare pentru a le domina, pentru a pune cu toată puterea stăpânire pe res, pe lucruri, care îi sunt unica preocupare şi unica muză. Idealismul ar trebui să se numească la drept vorbind realism” (Ortega y Gasset 2000: 90-91).

 

Note:

1 Numai comparând cele două lucrări se poate vedea cât de mult îi este îndatorat (pentru secvenţa de început a cărţii sale) W. M. Urban lui Ernst Cassirer. Altminteri, Urban (1939: 24) trimite într-o notă de subsol la cartea lui Cassirer (vol. I), precizând că, la acel moment, chiar dacă era mai mult o schiţă, contribuţia filosofului german neokantian era cea mai bună istorie a filosofiei limbajului.

2 În original: „(a) The period of the Greek sophists and sceptics; (b) the latter part of mediaeval scholasticism; (c) the epistemologists of the eighteenth century; (d) the idealistic reaction in the course of the nineteenth century, and finally (e) these early decades of the twentieth century when the full effects of the Darwinian epoch of evolutionary naturalism are being felt.” (Urban 1939: 22). Traducerea românească a citatelor reproduse în acest articol îmi aparţine.

3 În original: „For the Sophist, no less than for Plato and Aristotle, for Locke no less than for Descartes and Leibniz, for evolutionary naturalism no less than for the idealism of von Humboldt and Hegel – it is this assumption which creates the problem of language for the philosopher, and it is at this point, now as always, that the problems of the philosophy of language arise” (Urban 1939: 32).

4 În original: „The step from Hegel to Darwin, which [...] changed the face of linguistic studies in the nineteenth century, eventuated in a tendency not only to explain but to evaluate language in purely biological and naturalistic terms. Our language became «the cries of the forest corrupted and complicated by anthropoid apes», and the question was very properly asked how such a mere extension of the tool-making function of man, this mere organ of adaptation to environment [...], a vehicle for travelling through the highest and deepest and the manifold of the entire world!” (Urban 1939: 33).

5 Sunt trecute în revistă metode şi tehnici precum magnetoencefalografia, crearea imaginii funcţionale prin rezonanţă magnetică etc., toate necesitând o aparatură extrem de sofisticată şi de costisitoare.

6 Cred că merită să redau aici o constatare a lui Eugeniu Coşeriu, datând încă din 1958, pe care o găsim într-o notă de subsol din cartea sa de referinţă Sincronie, diacronie şi istorie: „În lingvistică se observă adesea tendinţa de a căuta «principiile» în ştiinţele naturale şi matematice (care sunt ştiinţe cu caracter cu totul diferit), sau chiar în unele discipline cu fundament îndoielnic, cum sunt sociologia şi psihologia. Şi sunt unii care cred că tehnici în întregime mecanice, precum cibernetica sau statistica, ne-ar putea oferi soluţia pentru anumite probleme teoretice, adică raţionale. În schimb, se neglijează adesea asemănarea intimă care există între problemele lingvisticii şi acelea ale celorlalte ştiinţe umaniste; şi mulţi lingvişti, râvnind la o autonomie improprie, privesc cu neîncredere filosofia, care este ştiinţa însăşi a principiilor. Datorită acestei stări de dependenţă inoportună, pe de o parte, de lamentabilă izolare, pe de altă parte, în lingvistică continuă să se pună, ca «actuale», probleme vechi, rezolvate deja de multă vreme, sau eliminate ca inconsistente de către filosofie sau de către celelalte ştiinţe ale omului. Este pedeapsa pe care lingvistica o ispăşeşte pentru păcatul «misologismului» [= ‘ura faţă de argumente’ – n.m., Cr.M.], păcat foarte grav după Platon, Phaidon, 89c-90” (Coşeriu 1997: 190, nota 63; ultima frază, cea despre misologism, a fost adăugată ulterior, în ediţia a II-a a cărţii, cea din 1973).

7 În original: „(i) El lenguaje es un fenómeno que hay que estudiar empíricamente (y solo empíricamente). Las nuevas metodologias permiten por fin estudiar también empíricamente los procesos cognitivos.”; „(ii) La lingüística debe ser una ciencia exacta como otras. Ya es hora de que se apliquen los estándares metodológicos correspondientes también en lingüística.”; „(iii) Los seres humanos solo son animales con un sistema cognitivo altamente desarrollado pero en principio no diferente del de otros primates. Tenemos que enterrar una vez por todas el mito que nos hace creer que somos algo tan extraordinario” (Kabatek 2012: 101).

8 În original: „(i) El lenguaje se manifiesta empíricamente como ergon, pero en gran parte no es inmediatamente observable – a pesar de las nuevas tecnologías.”; „(ii) La lingüística es una ciencia hermenéutica. No puede ni debe prescindir de la intuición humana como base de cualquier investigación.”; „(iii) Los seres humanos somos diferentes de cualquier otro animal; el lenguaje humano es esencialmente diferente de los sistemas semióticos de otras specias” (ibidem.).

9 Este vorba de teza mea de doctorat în filosofie (în curs de publicare), susţinută în 2017, intitulată John Dewey şi problema sensului. De la teoria investigaţiei la premisele unei hermeneutici integrale.

10 Într-un articol omagial din 1981 (publicat în spaniolă), Dumitru Copceag propusese denumirea de realism lingvistic pentru teoria lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu (vezi Copceag 2002: 100).

11 Să consemnăm amănuntul că – parafrazând titlul unei celebre lucrări aparţinându-i lui Karl Vossler, Positivismus und Idealismus in der Sprachwissenschaft (publicată la Heidelberg în 1904) – lingvistul K. Rogger a scris articolul Idealismus und Realismus in der Sprachwissenschaft (apărut în „Zeitschrift für romanische Philologie”, vol. 75, nr. 5-6, 1959, p. 403-438).

12 Vezi, de pildă, cele spuse de Coşeriu în anii ’60, când avea deja în proces de structurare „una teoría lingüística coherente y, al mismo tiempo, conforme al objeto lenguaje” (Coseriu 1967: 7). 13 Idee afirmată şi astfel: „Aparentele conflicte dintre raţiune şi realitate sunt întotdeauna conflicte ale raţiunii cu sine însăşi, căci nu realitatea trebuie să se adapteze intelectului, ci viceversa” (Coşeriu 1997: 15).

 

Bibliografie selectivă:

Cassirer 2008 = Ernest Cassirer, Filosofia formelor simbolice [1923], vol. I, Limbajul, Traducere din limba germană de Adriana Cînţa, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.

Copceag 2002 = Dumitru Copceag, „Realismul lingvistic” sau doctrina ştiinţifică a lui Eugenio Coseriu [1981], în „Limba Română” (Chişinău), anul XII, nr. 10, 2002, p. 100-107.

Coseriu 1967 = Eugenio Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, Segunda edición, Editorial Gredos, Madrid, 1967.

Coşeriu 1996 = Lingvistica integrală, Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.

Coşeriu 1997 = Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Versiune în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

Kabatek 2012 = Johannes Kabatek, Intuición y empirismo, în Jesús Martínez del Castillo (coord.), Eugenio Coseriu (1921-2002) en los comienzos del siglo XXI, număr monografic din „Analecta Malacitana” (Universidad de Málaga), Anejo LXXXVI, 2012, p. 99-115.

Ortega y Gasset 2000 = José Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică, Traducere din spaniolă, prefaţă şi note de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

Urban 1939 = Wilbur Marshall Urban, Language and Reality. The Philosophy of Language and the Principles of Symbolism, George Allen & Unwin Ltd, London – The MacMillan Company, New York, 1939.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog