Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CASA LIMBII ROMÂNE LA ZECE ANI

Cunoaştere şi autenticitate în literatura românească interbelică

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

Ideea cărţii Cunoaştere şi autenticitate (drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii în literatura românească interbelică), apărută recent la Editurile Augusta şi ArtPress, Timişoara, mi-a venit cu ceva timp în urmă, pe vremea când lucram la elaborarea tezei de doctorat, care purta un titlu similar (Drama cunoaşterii şi tentaţia autenticităţii în literatura românească interbelică), coordonată de reputatul critic şi istoric literar ieşean Dan Mănucă. Cercetarea mi-a oferit multe surprize în sensul că, preconizată iniţial doar pe anumite opere încadrabile în paradigma autenticităţii, aparţinând unor scriitori cunoscuţi – precum Mircea Eliade, pentru care autenticitatea tinde să exprime „concretul”, fiind o tehnică a realului, o reacţie împotriva schemelor abstracte (romantice sau pozitiviste), Camil Petrescu, pentru care autentică este doar realitatea prezentă în planul conştiinţei, adică datul trăit, amplificat prin experienţa anterioară şi intrat într-o structură sufletească, Anton Holban, pentru care autenticitatea se concentrează pe ideea de febrilitate şi semnifică, înainte de orice, captarea în stare cât mai viabilă a tensiunilor emoţionale în chiar momentul producerii lor, şi Mihail Sebastian, pentru care autenticitatea înseamnă „să acumulezi experienţe şi documente la întâmplare”, „să le aduni direct, din locul lor propriu, în clipa lor de afirmare” – ulterior a fost extinsă şi asupra unor opere din Basarabia interbelică, semnate de autori prea puţin cunoscuţi publicului cititor. Este vorba de bolgrădeanul Ioan Sulacov, Al. Robot şi Sorana Gurian. Segmentul dedicat creaţiilor acestor din urmă autori a intrat în cartea de debut: Urme pe nisip, apărută în 2005.
Tentaţia autenticităţii devenind în timp tot mai fascinantă, am revenit la acest concept pe cât de original, pe atât de controversat, abordat şi revizuit de nenumărate ori, dar rămânând deschis unor perpetue interpretări, întrucât diverşi cercetători privesc în mod diferit trăsăturile de la care pornesc în definirea acestei noţiuni contradictorii. Inventariind accepţiile termenului şi reliefând dominantele fiecăreia, se conturează specificul noţiunii de autenticitate: confesiune neliteraturizată, urmărind redarea palpitului existenţial în sine; adevăr indubitabil; normăa conştiinţei morale; similaritate între creaţie şi experienţă; eliberare a creaţiei de componentele eteronome; surprindere a vieţii concrete în desfăşurarea ei; trăire subiectivă, însuşire de a fi tu însuţi, de a-ţi exprima propria integritate psihică şi, în consecinţă, valorificare directă a subiectivităţii existente în jurnalele intime şi în documentele de orice natură; absenţă a „literaturizării” şi renunţare la convenţiile literaturii; calitate de a nu scrie conform gustului unuia sau altuia;stare de deplinătate a fiinţei umane, la care se poate ajunge în urma ieşirii din cotidian prin conştientizarea prezenţei morţii în toate momentele existenţei; întoarcere la originar, la „izvorul” prim al realităţii etc. Trecerea în revistă a accepţiilor cu care a fost investit de-a lungul timpului conceptul de autenticitate dovedeşte, în fapt, complexitate şi polivalenţă. Astfel, volumul cuprinde mai multe studii de caz. Autorii selectaţi marchează trăsăturile definitorii ale conceptului de autenticitate. Fiecare reprezintă un „vârf” în evoluţia istorică a noţiunii sau, dimpotrivă, marchează „rupturi de nivel”. Proza epică a lui Eliade traduce aventura cunoaşterii şi a autenticităţii şi, din acest considerent, lucrarea a avut ca scop să realizeze şi o ierarhizare a romanelor eliadeşti în funcţie de elementul autenticist şi de cel ficţional, insistând în mod exclusiv doar asupra scrierilor autenticiste. Astfel, pe prima treaptă s-ar situa romanele etapei autenticiste, ce urmăresc fidel esenţialul din Jurnal şi din Memorii. Acestea sunt Romanul adolescentului miop şi Gaudeamus. Urmează o etapă mixtă de oscilare între autobiografie şi ficţiune, de intruziune a ficţionalului, în care totuşi autobiograficul deţine supremaţia. Romanele celei de-a doua etape sunt Isabel şi apele diavolului şi Maitreyi. În următoarea etapă, reprezentată de Nuntă în cer, Noaptea de Sânziene şi Huliganii, autenticismul şi autobiograficul pierd, în mod evident, din ce în ce mai mult teren. Ultima etapă este cea eminamente fantastică, ilustrată de romanele Domnişoara Cristina, Şarpele ş. a. Un fapt demn de semnalat este că între romanele preponderent autenticiste şi cele în care domină spaţiul şi timpul mitului nu există o ruptură tranşantă, ci doar o retragere deghizată care oferă impresia de autenticitate. Aproape toate romanele eliadeşti sunt inspirate din existenţa scriitorului. În Isabel şi apele diavolului ficţiunea încorporează existenţa autobiografică. Întoarcerea din rai, Huliganii, Noaptea de Sânziene sunt alimentate, în măsură considerabilă, din practicile existenţiale. În tot ce a scris, Mircea Eliade a ţinut să comunice ceva din propria experienţă, din propriile trăiri, fără a se lăsa furat de preocupări pur literare, rămânând fidel conceptului de autenticitate.
Pentru Camil Petrescu, autenticitatea presupune neapărat substanţialitate. Autorul Patului lui Procust percepe conceptul drept „participare la concret”, „contact cu concretul”. Pe lângă trăirea plenară a concretului existenţial, autenticitatea înseamnă intuirea esenţei acestui concret cu ajutorul cunoaşterii substanţiale. În această ordine de idei, atât Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, cât şi Patul lui Procust ilustrează, în fapt, poetica autenticităţii. Patul lui Procust nu este numai un roman, ci şi o pledoarie competentă pentru o literatură autentică, anticalofilă, pentru o literatură verité. Aşadar, în accepţia lui Camil Petrescu, autenticitatea se identifică cu adevărul. Totodată, autenticitatea este, pentru autorul Patului lui Procust, un mod de a vedea sensibil lumea în concretul semnificaţiei ei, înlăturând schemele prestabilite – fie control raţional al trăirii, fie ideologie care mitizează realul. În acest sens, autenticitatea ajunge să fie confundată cu moralitatea.
Aceeaşi dramă a autenticităţii, ca reflex potenţator,l-a preocupat şi pe Anton Holban. Receptiv faţă de ideile novatoare ale generaţiei sale, autorul Ioanei se dovedeşte a fi scriitorul pentru care opera de artă nu este doar un mijloc de a-şi proiecta propriul eu în lume, ci şi un prilej de a surprinde „eternul uman”, de a-i descifra resorturile interioare, în vederea proiectării unei lumini cât mai revelatoare asupra complexităţii sale. În opinia sa, autenticitatea se concentrează pe ideea de febrilitate şi semnifică, înainte de orice, captarea în stare cât mai viabilă a tensiunilor emoţionale în chiar momentul producerii lor. Retrăirea momentului de transcriere a evenimentului pare mai importantă decât trăirea propriu-zisă. Autenticitatea „trăirii” nu se obţine însă, în concepţia lui Anton Holban, printr-o copiere directă a trăirii, ci printr-o reflectare mediată, printr-o autoanaliză „fără complezenţă”, printr-o selectare ce reţine în momentul redactării numai evenimentele de maximă intensitate psihologică. În O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana şi Jocurile Daniei, se întrezăreşte tentaţia întoarcerii spre sine, sursa autobiografică, opţiunea pentru forma jurnalului intim, recurgerea la „documente” (fragmente de jurnal, scrisori) şi mai ales nevoia de a se confesa. Atât în O moarte care nu dovedeşte nimic, cât şi în Ioana se recunoaşte intenţia de a construi, prin conjugarea unor „modele” narative, un roman, dezvăluind mecanismul romanului în roman.
Dominanta creaţiei lui Mihail Sebastian este, de asemenea, autenticitatea care înseamnă „să acumulezi experienţe şi documente la întâmplare”. Relevându-şi în repetate rânduri preferinţa pentru o literatură directă, sinceră, pasionantă, capabilă să exprime „adevăruri omeneşti din totdeauna”, Mihail Sebastian manifestă o înţelegere pentru romanul care reflectă autenticitatea unei experienţe strict personale, pentru romanul conceput ca un jurnal intim. În acest sens, scrierile sale reprezentative, Fragmente dintr-un carnet găsit şi De două mii de ani, contribuie în mod considerabil la îmbogăţirea literaturii autenticiste, alături de operele lui Mircea Eliade, Anton Holban, M. Blecher, C. Fântâneru, H. Bonciu, Octav Şuluţiu ş. a.
În această situaţie, o discuţie despre autenticitate, concept pe cât de original, pe atât de controversat, rămâne mereu incitantă cel puţin din două motive: pe de o parte, ea provoacă reverii intelectuale, iar pe de alta, poate constitui un prilej de revizuiri şi reconsiderări. Abordând lucrurile dintr-o altă perspectivă, o dezbatere despre conceptul de autenticitate ar putea părea caducă, dacă nu am lua drept evidenţă faptul că noţiunea se deschide perpetuu unor reformulări şi rescrieri din alte perspective critice şi estetice.Reunind în interiorul său accepţii dintre cele mai diverse (etice, obiective, estetice, filozofice, psihologice, politice), autenticitatea rămâne deschisă unei multitudini de interpretări (cf. capitolul O posibilă tipologie a autenticităţii).
Cu încercarea pe care ne-o propunem nu avem orgoliul de a reforma modul în care a fost receptat de critica literară conceptul de autenticitate, ci ne revendicăm cu modestie doar intenţia de a identifica şi de a reda câteva dintre cele mai pertinente puncte de vedere în această problemă, propunând unele reevaluări şi interpretări noi, ce se doresc o întregire a faptelor deja semnalate. Altminteri, textul rămâne deschis în aşteptarea completărilor ulterioare, întrucât nu considerăm „dosarul” conceptului de autenticitate închis. La îndemnul prefaţatorului, Adrian Dinu Rachieru, aventura editorială dedicată autenticităţii probabil va continua, trecând prin „experienţa noului roman francez (pentru care lumea este, pur şi simplu)”, vizând într-un posibil triptic „autenticismul promovat de falanga textualistă şi, mai apoi, noul terorism al autenticităţii (prin schimbarea de cod a douămiiştilor)”.
Ţin să mulţumesc tuturor celor ce au contribuit şi au făcut posibilă apariţia acestei cărţi. Mulţumiri deosebite redacţiei revistei „Limba Română”, care ani de-a rândul a găzduit în paginile sale reflecţiile insistente asupra conceptului de autenticitate, tentaţia autenticităţii devenind pentru cei de la Casa Limbii Române o ofensivă a autenticităţii. Mulţumiri speciale criticului şi istoricului literar Adrian Dinu Rachieru, prin strădania căruia această apariţie a devenit posibilă, dlui profesor Dan Mănucă, care ani de-a rândul a vegheat acest complex periplu autenticist. Sper să îndreptăţesc prin această carte aşteptările şi speranţele celor ce au investit în formarea mea ca literat.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog