Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

FAȚETELE CUVÂNTULUI

TESTIMONIU LEXICOGRAFIC

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

INTERFERENŢE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

STAREA DE VEGHE

EVOCĂRI

POESIS

PROZĂ

JUVENTUS

CRITICĂ. ESEU

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

SINTAXĂ

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

DISOCIERI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Proiectul grecesc și regatul Daciei

Vlad MISCHEVCA

Alte articole de
Vlad MISCHEVCA
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Pe măsura tensionării problemei orientale și înăspririi confruntărilor de interese în Balcani în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sporesc preocupările Marilor Puteri europene pentru Principatele Române. Una din numeroasele dovezi în acest sens o constituie înființarea consulatelor străine, în pofida opunerii Роrții Otomane, la București și Iași. Din 1782 activează primul consul al Rusiei – S. L. Lașkariov din 1783 – primul consul al Austriei – I. Raicevich; Franța își deschide un consulat la 17961, Маrеа Britanie – la 1803 (funcționează din 1801). Ele rup cercul ruso-turco-austriac, operează о mai largă deschidere către Europa. Agenții consulari sunt numiți pentru ambele Principate, iar în cazul desemnării a doi consuli – cel de la București avea rangul de consul general, ceea ce însemna recunoașterea realității: ambele Principate alcătuiesc о entitate2.

Poziția geografică strategică а Principatelor, amplasate la hotarul de interferență а intereselor marilor imperii, conjugat cu constrângerea unui pericol mereu crescând al confruntărilor dintre aceste mari puteri (Turcia, Rusia, Austria) а generat ideea creării unui stat românesc tampon. Ideea а fost promovată de înșiși boierii pământeni prin memoriul de constituire а Principatelor într-un singur stat, înaintat încă la 1772 congresului de la Focșani; proiect preluat și dezvoltat de către diplomația țaristă în scopul întăririi propriilor poziții în Sud-Estul Europei. În timpul Războiului ruso-turc din 1768–1774, Ecaterina a II-a s-a limitat doar la planurile de a oferi Rusiei acces sigur la Marea Neagră. Cu toate acestea, pentru a primi sprijinul popoarelor ortodoxe de la Nordul și Sudul Dunării, împărăteasa a transmis, prin intermediul conducătorilor ei militari, că războiul se duce pentru a-i elibera de jugul otoman.

Tentativele neîncetate ale Porții Otomane de a reconsidera unele clauze ale Tratatului de la Kuciuk-Kainargi, în primul rând cea ce se referă la independența Crimeii, pe de o parte, fixarea în calitate de obiective prioritare imediate asigurarea navigației comerciale libere a navelor ruse în Marea Neagră și prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, stipulații prevăzute de Tratatul ruso-turc din 1774 și, nu în ultimul rând, anexarea Crimeii3 (acest act fiind considerat un prim pas în realizarea unor proiecte mai ample în privința Imperiului Otoman, în direcția Balcanilor), pe de altă parte, au determinat corectarea esențială a politicii externe a Rusiei, axa ei principală plasându-se de la vest spre sud-vest și sud. În acest sens, Petersburgul a desfășurat acțiuni energice în vederea stabilirii relațiilor strategice cu Imperiul Habsburgic în temeiul interesului comun în soluționarea Problemei Orientale.

Unul dintre primele efecte ale acestei reorientări a constituit apariția ambițiosului proiect, cunoscut în literatura istorică cu titlul de „Proiect grecesc4. Apariția acestui proiect de partajare a posesiunilor europene ale otomanilor a fost precedată de încheierea, în luna mai 1781, a tratatului de alianță ruso-austriacă având un caracter pronunțat anti-otoman. Potrivit documentului, împăratul Austriei recunoștea achizițiile teritoriale ale Rusiei fixate în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi și se angaja să acționeze împotriva turcilor în cazul în care Poarta Otomană declară război Rusiei. La rândul său, Ecaterina a II-a recunoscuse integritatea teritorială a Imperiului Habsburgic în corespundere cu Sancțiunea pragmatică (Sanctio pragmatica) – decretul împăratului Carol al VI-lea din data de 13 aprilie 1713 privind succesiunea la tronul Habsburgilor și asigurarea indivizibilității și inseparabilității posesiunilor monarhiei, a susținut pretențiile teritoriale ale Habsburgilor asupra Serbiei de Nord cu Belgradul, Valahiei Mici și a unei părți din teritoriul Bosniei, ceea ce oferea Austriei ieșire la Marea Adriatică5.

Cu toate că prevederile tratatului erau strict confidențiale, s-a produs totuși scurgerea informației, provocând în Europa nervozitate și o reacție nefavorabilă a Rusiei și Austriei. În scrisoarea din data de 2 aprilie 1782, adresată ambasadorului Prusiei la Petersburg fon Hertz, regele Prusiei Frederick al II-lea nota: „Continuă să primim informații destul de contradictorii despre aceea că ambele curți imperiale (rusă și austriacă – n.n.) deja au coordonat între ele împărțirea cuceririlor pe care intenționează să le efectueze. Se afirmă că nu doar Belgradul, dar și o parte a Traciei, Moldovei și Valahiei urmează să aparțină curții vieneze. Însă nu-mi vine să cred ca împărăteasa să fi avut așa de prost grijă de interesele proprii și să fie dispusă să cedeze austriecilor majoritatea sfărâmăturilor Imperiului Turc, cu excepția Constantinopolului și al Adrianopolului… Franța, care de asemenea a aflat ceva despre proiectul celor două curți imperiale, face agitație în Turcia și ea, probabil, a decis să se opună cu toate forțele sale în cazul în care se va realiza acest proiect. Cred însă că acest proiect va avea aceeași soartă ca majoritatea celorlalte, formulate de împărăteasă – va rămâne pe hârtie fără a se prea împovăra cu executarea acestuia”6.

Ecaterina a II-a a inițiat realizarea înțelegerilor prealabile, convenite de către Rusia și Austria în primăvara anului 1781, într-un plan de acțiuni. În legătură cu izbucnirea insurecției împotriva protejatului său în Crimeea (primăvara anului 1782), Ecaterina a II-a i-a propus lui Iosif al II-lea să convină în privința „compensării” ambelor puteri în cazul unui eventual război cu Turcia. Împăratul Austriei i-a răspuns prompt, la 1 (12) iulie 1782, exprimându-și disponibilitatea „să încheie orice acord cu Majestatea Sa Imperială referitor la orice eveniment, care poate fi provocat de răscoala din Crimeea”, reclamând insistent ca împărăteasa „să-și deschidă gândurile și intențiile sale”7.

Proiectul grecesc și-a găsit reflectarea sa amplă în corespondența, demarată în toamna anului 1782, dintre Ecaterina a II-a, „principesa Moldovei” („moldavanskaia kneaghinea”8, unul din titlurile prin care s-a autointitulat împărăteasa Rusiei într-o scrisoare particulară) și Iosif al II-lea.9 La 10/22 septembrie 1782 împărăteasa Rusiei s-a adresat către împăratul Austriei cu o scrisoarea în care i-a expus planul său grandios de partajare a Imperiului Otoman, propunând două proiecte distincte – minim și maxim, fiind conștientă totodată că realizarea lor va depinde întru totul de conjunctura politică din Europa. Caracterizând în linii generale posibilele atitudini ale puterilor europene vizavi de un eventual război cu Turcia, Ecaterina a II-a consideră, în continuare, că la baza preconizatei noii convenții secrete între ambele părți (Imperiul Rus și Sfântul Imperiu Roman – n.n.) trebuie să fie pus principiul conform căruia între cele trei imperii – otoman, rus și austriac – nu trebuie să existe vecinătate nemijlocită, ceea ce presupune existența între ele a unui stat tampon. Pornindu-se de la acest deziderat, se sugera ideea de a restabili statul independent, cunoscut în antichitate cu numele de Dacia, în componența Moldovei, Valahiei și Basarabiei (teritoriul cuprins între Dunăre și Nistru, alias Bugeac – n.n.) în frunte cu un suveran de religie greacă (ortodoxă); preconizatul stat nu trebuia să fie dependent nici de Rusia și nici de Austria și nu putea fi anexat nici la prima și nici la doua putere; se propunea, de asemenea, ca hotarele „noului stat” Dacia să fie Nistru și Marea Neagra din partea Rusiei, râurile Dunărea și Aluta (Olt – n.n.) din partea austriacă. Referitor la achiziții teritoriale Ecaterina a II-a era decisă să se limiteze cu spațiul dintre Bug și Nistru (teritoriu cucerit ulterior în urma Războiului ruso-turc din anii 1787-1791) și la câteva insule din Arhipelag, urmând ca Austria, de sine stătător, să-și contureze apetitul teritorial10. În viziunea împărătesei ruse, această acțiune ar prezenta o variantă de partajare a spațiului european al Imperiului Otoman. În continuare Ecaterina a II-a își exprima convingerea că în cazul în care ambele părți (Rusia și Austria – n.n.) vor reuși în comun „[…] să salveze Europa de dușmanul creștinismului prin izgonirea acestuia din Constantinopol”, împăratul (Austriei – n.n.) nu va renunța să contribuie „[…] la restabilirea, pe ruinele (Imperiului Otoman – n.n.) și după căderea cârmuirii barbare care acum domină acolo, a vechii monarhiei grecești cu o condiție indispensabilă din partea mea: de a păstra monarhia restabilită într-o stare de independență deplină față de monarhia mea și de a ridica pe tronul ei pe nepotul meu cel mic, marele principe Constantin, care se va obliga ca niciodată să nu aibă pretenții la tronul Rusiei, pentru că niciodată aceste două coroane nu pot și nici nu trebuie să fie împreunate deasupra unui cap”. La rândul lor, marii principi Pavel Petrovici și fiul său Alexandru vor jura că nu vor pretinde la tronul Constantinopolului11.

În scrisoarea de răspuns, semnată nu mai devreme de 13/25 noiembrie 1782, Iosif al II-lea, exprimându-și incertitudinea în privința supoziției că Franța și Prusia vor lua o atitudine indiferentă față de proiectele de partajare a Imperiului Otoman, în principiu acceptase ambele propuneri ale Ecaterinei a II-a, manifestând, totodată, unele rezerve în privința realizării lor: „… doar mersul războiului poate să hotărască totul…” și că realizarea acestor planuri nu va întâmpina piedici din partea sa „… dacă ele (planurile – n.n.) se vor armoniza și uni cu cele pe care eu le consider echitabile”. În continuare împăratul Imperiului romano-german nominalizează teritoriile la care ar pretinde Austria: Hotinul pentru acoperirea Bucovinei și Galiției, Valahia până la râul Olt (Valahia Mică), Serbia de Nord cu Belgradul, o parte din Bosnia și Herțegovina, asigurându-i-se Austriei ieșire la Marea Adriatică, precum și posesiunile venețiene Dalmația și Istria12. În urma discuțiilor diplomatice la acest subiect, prin scrisoarea din 4/16 ianuarie 1784 către Iosif al II-lea, Ecaterina a II-a s-a arătat decepționată de pretențiile teritoriale exagerate ale Austriei în raport cu cele ale Rusiei13.

Analiza substratului politic intern și extern în mediul căruia a apărut Proiectul grecesc nu intră în obiectivele prezentului studiu, astfel încât evocăm doar un singur moment în contextul chestiunii abordate, la care s-a referit și istoricul francez Albert Sorel în lucrarea sa Lа question d’Orient au XVIII siècle (1878).

La 17 ianuarie 1772 cancelarul de stat al Austriei, prințul Wenzel Kaunitz14 remite împărătesei Maria Tereza15 un memoriu în care expune propunerile contelui Massin, cavaler al Ordinului de Malta, în serviciul Rusiei din 1770 în calitate de contr-amiral, referitor la condițiile care ar putea fi puse la baza apropierii ruso-austrice cu scopul „izgonirii definitive a turcilor din Europa”.

Kaunitz a atras atenția asupra a două propuneri dintre cele șase variante de partajare a Imperiului Otoman în cazul unui război victorios împotriva acestuia („Les six propositions du comte Massin pour le partage de la Turquie”)16. Potrivit primei propuneri, Austria ar fi primit Serbia, Bosnia, Herțegovina, Albania și Macedonia până la Moreea; cealaltă parte a Balcanilor în comun cu Constantinopolul și Dardanele este transmisă Rusiei. În contextul Proiectului grecesc prezintă un mare interes a doua variantă de partajare, ambele planuri având coincidențe surprinzătoare. În ea se prevedea crearea unui regat cu centrul la Constantinopol, care ar fi fost compus din Macedonia, Albania, Rumelia, majoritatea insulelor arhipelagului grecesc, urmând ca conducătorul acestei formațiuni să fie desemnat de către Rusia. În posesiunea Imperiului Rus se propunea de a fi cedate o mare parte a teritoriilor din stânga Dunării (Moldova și Țara Românească – n.n.), țărmul Mării Negre, cu excepția Crimeii, căreia i se acorda independență sub protectoratul Rusiei. La rândul său, Austria ar fi primit Valahia dintre Dunăre și Olt, Serbia, Bulgaria și Herțegovina; Moreea urma să fie reorganizată într-un stat independent sub puterea arhiducelui austriac sau transmisă Veneției, care, în schimb, ceda Habsburgilor Istria.

E interesant faptul că una din variantele propuse presupunea neutralizarea Prusiei prin acceptarea noilor ei pretenții teritoriale față de Polonia, Varșovia fiind recompensată în acest context din contul Moldovei și Valahiei17. Coincidența uimitoare a momentelor esențiale ale Proiectului grecesc cu cele din a doua variantă a planului contelui Massin, a schimbului de teritorii în cadrul triumviratului Prusia – Polonia – Principatele Române cu proiectul similar vehiculat de către cercurile guvernamentale ruse în anii 1769 și 1771 ne face să-i acordăm dreptate lui Kaunitz care, la 1772, scria: „Les Russes, ont fait insinuer par le comte Massin qu’il y avait à choisir entre plusieurs plans” (citat de către A. Sorel: propunerile contelui Massin au fost sugerate de ruși)18.

Cu toate că Proiectul grecesc a rămas doar o construcție ipotetică, în el și-au găsit exprimare, cu o claritate suficientă, principiile fundamentale și tendințele generale ale politicii Rusiei în Sud-Estul Europei; acest proiect marcând „o etapă în elaborarea cursului geostrategic al Rusiei în Balcani… a servit punct de pornire pentru următoarele combinații privind restructurarea teritorial-statală a Europei de Sud-Est”19. Acest „grand projet” poate fi considerat un plan real de partajare a posesiunilor europene ale otomanilor, o dovadă a poftelor expansioniste ale Curților de la Sankt Petersburg și Viena în anii ’80 ai secolului al XVIII-lea. Iar coautorii principali au fost Ecaterina a II-a și Iosif al II-lea, asistat de Kaunitz20.

Abandonând Proiectul grecesc ca atare, Rusia și Austria au revenit, la mijlocul anilor ’90 ai secolului al XVIII-lea, la ideea creării unui stat tampon în spațiul carpato-dunărean. În Declarația secretă referitoare la alianța între Rusia și Austria din data de 23 decembrie 1794 /3 ianuarie 1795 se stipulează că în cazul unui război comun al ambelor curți imperiale împotriva Imperiului Otoman suveranii se obligă să contribuie, prin toate mijloacele disponibile, la realizarea planului schițat în scrisorile Ecaterinei a II-a din 10/22 septembrie și a lui Iosif al II-lea din 13/25 noiembrie 1782. În particular, se preconiza „[…] separarea, pe vecie, a Moldovei, Valahiei și Basarabiei de Imperiul Otoman și crearea unui stat independent, pus, pentru totdeauna, la dispoziția principelui sau principesei familiei imperiale ruse și urmașilor lor de ambele sexe”21. După cum lesne se observă, s-a produs o anumită corectare a Proiectului grecesc: Constantin sau alt reprezentant(ă) al curții imperiale a Romanovilor trebuia să instaureze o dinastie de sine stătătoare deja nu la Constantinopol, ci în Dacia, fie la Iași, fie la București sau în alt oraș din preconizatul stat. În schimb, Rusia se angaja să contribuie Austriei la achiziționarea teritoriilor nominalizate, după cum reiese din scrisoarea lui Iosif al II-lea de la 13/25 noiembrie 178222. Acest proiect, la fel ca și cel grecesc, era lipsit totuși de perspectivă, căci Austria însăși avea „ochii deschiși asupra Valahiei și а Moldovei pentru а nu le lăsa rușilor”23.

Conjunctura internațională din а doua jumătate а anilor ’80 – începutul anilor ’90 еrа de acum alta, puțin favorabilă Curții imperiale de la Petersburg pentru traducerea în viață а planurilor orientale. Subtextul geopolitic al alianței ruso-austriece (1781) și al Proiectului grecesc, anexarea Crimeii și Georgiei Orientale (1783) la Imperiul Rus au tensionat situația politică în Europa: apăruse pericolul coagulării unei coaliții europene contra Rusiei și Austriei; iar relațiile între Rusia și Poarta Otomană permanent balansau la marginea rupturii.

Din toamna anului 1786, Rusia a desfășurat acțiuni de planificare a operațiunilor militare și de pregătire a trupelor pentru un eventual război cu turcii. Astfel, perioada interbelică nu se lungi mult timp, deoarece, așa cum se destăinuise însăși împărăteasa rusă iubitului său Potemkin, în august 1787: „...în capul meu războiul fierbe, precum berea tânără într-un butoi”24.

„După Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, scrie istoricul american St. K. Batalden, atenția Ecaterinei a II-a tot mai mult se concentrează asupra evenimentelor din Noua Rusie. Un indiciu al interesului împărătesei pentru această regiune a fost numirea în fruntea Novorosiei a lui G. A. Potemkin, un favorit și o putere în creștere în politica Curții ruse”25.

Faimosul favorit urma să recunoască, cu regret, țarinei sale, la 28 august 1787, că: „Turcii au anticipat făcând o declarație de război și au schimbat astfel întregul plan ofensiv, care ar fi putut să se producă, fără îndoială, într-un an din partea noastră”26. Se știe că Potemkin a participat activ în derularea noului război, optând, deja din primăvara anului 1787, pentru necesitatea stabilirii cooperării militare cu Polonia în lupta împotriva Porții Otomane. În cadrul negocierilor diplomatice ruso-polone privind încheierea tratatului de amiciție și cu scopul de a detașa Polonia de puterile antiruse, în primul rând de Prusia, desfășurate pe parcursul Războiului ruso-turc din anii 1787-1791, din nou a fost abordată, fie la inițiativa Poloniei sau a Rusiei, chestiunea recompensării teritoriale a Regatului Polon din contul posesiunilor otomane, mai concret vorbind – pe seama Moldovei și Basarabiei27. Având în vedere conjunctura internațională nefavorabilă Rusiei, Petersburgul nu a riscat să revendice insistent anexarea Principatelor, limitându-se cu cererea independenței acestora. Tentativa de a reanima proiectul grecesc a suferit un eșec total. Clauza proiectului Tratatului de pace, elaborat încă în vara anului 1789, prevedea ca teritoriul cuprins între Dunăre, Nistru, Marea Neagră și posesiunile austriece, adică Moldova și Valahia „să rămână independent sub conducerea domnului de credință creștină și cu un mandat sigur că acesta (pământul – n.n.) nicicând nu va fi alipit și cedat nici Rusiei, nici Austriei, nici Porții”28. Această propunere, asemănătoare proiectului creării statului independent Dacia în frunte cu un principe din dinastia imperială rusă, a fost respinsă categoric de aliatul său – Austria, care-și revendica, la rândul său, Țara Românească29. În fine, Petersburgul s-a limitat cu doleanța „de a nu modifica statutul (politico-juridic – n.n.) Principatelor Dunărene”30, ceea ce însemna că Moldova și Valahia rămâneau în componența Imperiului Otoman.

Grigori Alexandrovici Potemkin (n. 23/24 septembrie 1739 – d. 5/16 octombrie 1791)31, care, de fapt, a fost a doua persoană din stat și, după unii biografi, chiar era co-guvernantul împărătesei ruse32, privind „Moldova ca pe o moșie care îi aparține”, a înființat, editat și publicat propriul ziar, numit „Le Courrier de Moldavie”, ce purta stema tradițională a Moldovei și făcea cunoscute știrile internaționale și locale33. Acest „ziar de scandal” promova în paginile sale atât propaganda antifranceză, cât și crearea unui „regat românesc independent” sub serenisimul conducător de oști ruse. Nu întâmplător generalul A. Samoilov (nepotul lui Potemkin), care îl însoțea în timpul Războiului ruso-austro-turc, afirmase că nu ar fi încheiat pacea decât dacă Moldovei – Dacia – i se garanta independența, iar Valahiei o „ușurare a situației”, urmărindu-se, astfel, scopul de a avea oricând pentru armata rusă drum liber până la Dunăre34.

Concluzionăm că, în secolul al XVIII-lea, Hanatul Crimeii și Principatele Române se aflau în structura geopolitică a regiunii de Nord a Mării Negre, într-un „câmp încrucișat” clasic (clasificare de către K.V. Pleșakov)35, pe care mai multe state vecine le revendicau. Începutul ultimului deceniu al secolului al XVIII-lea marchează sfârșitul unei perioade de grele încercări pentru poporul nostru. Războiul ruso-austro-turc declanșat în august 1787, întru încercarea Porții de a vindeca „rana deschisă pe trupul statului”36 otoman de Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), s-a terminat prin „Păcile albe” (aprecierea lui N. Iorga) de la Șiștov (24 iulie/4 august 1791) și Iași (29 decembrie 1791 / 9 ianuarie 1792). Astfel, Imperiul Rus devine vecin nemijlocit cu Principatul Moldovei – pe hotarul Nistrului.

De remarcat că, o altă tentativă de refacere a Daciei va exista și în timpul domnului fanariot Constantin Ypsilanti (1760-1816), care în cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812 considera că „are cuvântul țarului că acesta se va interpune cu toata stăruința pentru a-i asigura demnitatea de principe ereditar al Munteniei”. Iar partizanii săi credeau că el este candidatul pentru „demnitatea de Voievod al Daciei, care urma să exercite domnia asupra Moldovei, Munteniei și Serbiei”. Dar, tot atunci se vorbea prin București ca s-ar fi primit o scrisoare din Petersburg cu vestea senzațională că „Basarabia, Moldova, Muntenia și Serbia vor fi unite într-un regat sub sceptrul Marelui Duce Constantin”, fratele împăratului Rusiei Alexandru I37. Însă, dacă la începutul acestui război însuși generalul I. I. Michelson, comandantul-șef al trupelor de ocupație din Principate, susținea, la 7 februarie 1807, față de agentul austriac din București Brenner, că „intențiunea sa nu este de a rămânea în Principate, ci de a înainta în Italia. Principatele trebuie să constituie un stat tampon, independent față de Austria ca și de Rusia, un perete despărțitor între ambele puteri creștine, dar și între ele și Turcia”38, ulterior, aceste declarații au fost date uitării pentru că se dorea deja încorporarea totală sau, cel puțin, parțială a Principatelor – tentativă soldată cu anexarea doar a Moldovei de la Est de Prut, la 1812.

 

Note:

1 Prin decretul din 8 februarie 1796, Constantin Stamati, un grec din Constantinopol, a fost numit agent al Franței la București, pe care Poarta refuză să-l recunoască pe motivul că acesta era supus creștin al Porții (raya), iar legislaţia musulmană interzicea supuşilor turci să reprezinte interesele puterilor străine. Consulul general al Franţei la Bucureşti a fost numit, în 1796, Charles Flûry (Fleury); la Iaşi, în calitate de viceconsul a fost numit J. Parrant (1797). Recunoaşterea oficială, prin berate, a consulatelor franceze în Principate s-a produs în martie 1798. Vezi: Ghika D., Franţa şi Principatele Dunărene (1789-1815), Iaşi, Institutul European, 2008, p. 21-22.

2 Boicu L., Geneza „chestiunii române” ca problemă internațională, Iași, Junimea, 1975, p. 31.

3 Екатерина II и Г.А. Потемкин. Личная переписка (1769-1791), М., Наука, 1997, док. № 635, 661. Versiune electronică: http://www.thelib.ru/books/vtoraya_ekaterina/ekaterina_vtoraya_i_g_a_potemkin_lichnaya_perepiska_1769_1791-read-13.html; Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II. 1772. 1793. 1795. M., 2002, p. 192.

4 Достян И.С., Россия и балканский воnрос (из истории русско-балканских политических связей в первой трети ХIХ в.), М., 1972, p. 37-42.

5 Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 184; Idem, Хроники времен Екатерины Великой, М., ОЛМА-ПРЕСС, 2001, p. 167.

6 Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 184.

7 Ibidem, p. 184, 188.

8 După ocuparea, la 26 septembrie 1769, a Iaşilor şi depunerea de către locuitorii capitalei Moldovei a jurământului de supuşenie şi credinţă împărătesei Rusiei (acţiune realizată la cerinţa insistentă a comandantului detaşamentului de avangardă al armatei ruse), Ecaterina a II-a i-a scris generalului Alexandr Bibikov, mareşalul Comisiei pentru elaborarea proiectului noului cod: „Iaşii sunt cuceriţi, vizirul s-a retras peste Dunăre şi cu dânsul doar până la cinci mii (militari – n.n.); detaşamentul nostru s-a îndreptat spre Bucureşti… Vă salută noua principesă a Moldovei (s. n.). Toată Moldova a depus jurământ nouă…”. Vezi: Широкорад А., Турция. Пять веков противостояния, Москва, 2009, p. 84.

9 Iosif al II-lea de Habsburg-Lorena (Joseph II) (1741–1790), împărat al Sfântului Imperiu Roman (1765–1790), arhiduce al Austriei (1780-1790). Promotor al politicii absolutismului iluminat.

10 Мартенс Ф., Собрание Трактатов и Конвенций, заключенных Россиею с иностранными державами. Том II. Трактаты с Австриею. 1772-1808 г., С. Петербург, 1875, p. 133; Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 184-185.

11 Мартенс Ф., Op. cit., p. 133-134; Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 185.

12 Мартенс Ф., Op. cit., p. 134.

13 Ibidem, p. 135.

14 Kaunitz Wenzel (1711-1794), conte, om de stat şi diplomat austriap. Trimis plenipotenţiar la Torino (1742-1744), ministru pe lângă generalul-guvernator al Olandei Austriece (1744-1748), ministru de stat (1748-1750), ambasador în Franţa (1750-1753), cancelar de stat (1753-1792), a concentrat în mâinile sale toată politica externă a Austriei.

15 Habsburg Maria Tereza (Maria Theresia) (1717-1780), arhiducesa austriacă (1740), marea ducesă a Toscanei, regina Ungariei (1740) şi a Cehiei (1743), împărăteasa Sfântului Imperiu Roman (1745). A realizat un şir de reforme de modernizare a Imperiului Habsburgip.

16 Sorel Albert, La Question d’Orient au XVIII siècle. Le partage de la Pologne et le traité de Kainardji, Quatrième Édition, Paris, 1902, p. 165-166.

17 Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 187; Seton-Watson R.W., O istorie a românilor. Din perioada romană până la desăvârşirea unităţii naţionale, Traducere, introducere şi note explicative de P. Ardeleanu, Brăila, 2009, p. 127-128; Русаков К.А., Австрийская дипломатия и греческий проект Екатерины II, în „Вiсник Луганьского национального унiверситета”, 2013, № 1, ч. II, p. 47.

18 Sorel A., op. cit, p. 189; Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 187.

19 Виноградов Вл., Балканская политика императорской России, în „История”, 2002, № 21. http://www.his.1september.ru/article.php?ID=200202102

20 Русаков К.А., Австрийская дипломатия и греческий проект Екатерины II, în „Вiсник Луганьского национального унiверситета”, 2013, № 1 (260), ч. II, p. 53; Коршунова Н.В., Восточный вектор геополитики Екатерины II: «Греческий проект», în „Вестник Челябинского университета”, 2003. Сер. 10. 1, с. 62-68; Стегний П. В., Еще раз о греческом проекте Екатерины II. Новые документы из АВПРИ МИД России, în „Новая и новейшая история”, № 4. 2002, с. 101-118; М. В. Белов, «Греческий проект» и имперское наследие российской внешней политики в постсоветской историографической ситуации, în „Люди и тексты. Исторический альманах”, 2014, № 5, с. 328-349.

21 Мартенс Ф., Op. cit. p. 244-246; Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 378.

22 Мартенс Ф., Op. cit. p. 244-246.

23 Iorga N., Acte şi fragmente, Vol. II, p. 224-225.

24 Екатерина II и Г.А. Потемкин. Личная переписка (1769-1791), Издание подготовил B.P. Лопатин. Серия „Литературные памятники”, М., Наука, 1997, № 782 (Екатерина II – Г.А. Потемкину, 24.08.1787).

25 Batalden Stephen K., Catherine II’s greek prelate: Eugenios Voulgaris in Russia, 1771-1806, New York, 1982, p. 39.

26 Екатерина II и Г.А. Потемкин. Личная переписка, (1769-1791)..., № 783 („турки предварили объявлением войны и тем переменили весь план наступательный, который чрез год от нас с выгодою несумненною мог бы произвестись”.).

27 Стегний П.В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II. 1772. 1793. 1795, M., 2002, p. 201, 243, 251, 252.

28 Очерки внешнеnолитической истории Молдавскоrо княжества (nоследняя треть XIV-го – начало XIX-го вв.), Кишинев, 1987, р. 345.

29 Ibidem.

30 Стегний П. В., Разделы Польши и дипломатия Екатерины II, p. 230.

31 Potemkin Grigori, prinț de Taurida – favorit, soțul-secret al Ecaterinei a II-a, general-feldmareşal (1784), general guvernator al guberniilor Novorosia, Azov şi Astrahan (1776), preşedinte al Colegiului militar, general guvernator al guberniilor Taurida şi Ekaterinoslav (1784), comandant-şef al armatei ruse în Războiul ruso-turc din 1787-1791.

32 Лопатин B.C., Письма, без которых история становится мифом, în Екатерина и Потемкин. Личная переписка 1769-1791, М., 1997, с. 473-540; Mourousy P., Potemkine mystique et conquérant. Paris, 1988, р. 339-343.

33 Montefiore Simon Sebag, Ecaterina cea Mare & Potemkin, Trad. Veronica Tomescu, Bucureşti, Editura Trei, 2016, p. 530.

34 Ibidem, p. 531; Самойлов А.Н., Жизнь и деяния князя Потемкина, în „Русский архив”, Москва, 1867, № 12, стб. 1553-1556.

35 Плешаков К.В., Геополитика в свете глобальных перемен, în „Международная жизнь”, 1994, № 10, p. 32-34.

36 Veliman V., Date noi cu privire la circumstanţele alegerii mitropolitului Moldovei (1792) şi statutul juridico-politic al Principatelor Române, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, Partea a II-a, Iaşi, 1986, p. 599; Ecaterina a II afirmase că: „Adevăratul motiv al războiului este și va rămâne că turcii vor să refacă tratatele: primul este cel de la Kainargi, al doilea este Convenția despre Crimeea, al treilea este cel comercial” (Екатерина и Потемкин. Личная переписка 1769-1791, М., 1997, № 782).

37 Nistor Ion I., Restaurarea Daciei în sintezele diplomației europene, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, Seria III, Tomul XXI, p. 352.

38 Hurmuzaki-Nistor, Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XIX-2 (1798-1812), Cernăuți, 1938, Nr. CDLXXVI, p. 383.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog