Niște nostalgici (III)

Nostalgie transnistreană

Mai întâi, o precizare de ordin terminologic. Actualmente, multă lume folosește noțiuni improprii cu referire la cinci raioane de est ale fostei RSSM. Fâșia de pământ din stânga Nistrului, denumită în rusă Pridnestrovie și în română Transnistria, nu e decât o confuzie. Republica Moldovenească, proclamată la Tiraspol în septembrie 1990 de către „directorii roșii” și susținută de neoimperialiștii liberali-democrați din Rusia, reprezintă doar o frântură din Transnistria. Această denumire istorică a însemnat un teritoriu între râurile Nistru și Bug, de la litoralul Mării Negre până la apa râului Rov, dincolo de Jmerinka. O entitate delimitată provizoriu prin acordul româno-german, încheiat la Tighina, la 30 august 1941. Un acord ambiguu, ca o soluție ad hoc. României îi revenea responsabilitatea pentru administrarea, valorificarea economică și siguranța așa-numitei Transnistrii. După încheierea ostilităților, Germania urma să decidă asupra teritoriilor ocupate.

Deși în spațiul geografic dintre Nistru și Bug se află dintotdeauna o numeroasă populație de etnie română, alias moldoveni, acesta nu a aparținut niciodată statului modern român. Și, incontestabil, guvernul României Regale n-ar fi acceptat o extindere teritorială spre est cu prețul renunțării la o parte din Transilvania, ocupată de Ungaria. Trecerea Nistrului a fost determinată de exigențe strategice și de obligațiile ce decurgeau din participarea la un război de coaliție. Cu siguranță, germanii aveau planurile lor. În Transnistria a circulat marca germană, nu leul românesc, și activitatea portului era controlată de militarii germani. Prezența militară și administrativă a romanilor în Transnistria avea drept justificare politică „necesitatea de a proteja frontiera pe Nistru și despăgubirea în urma ocupării sovietice a Basarabiei și Nordului Bucovinei la 28 iunie 1940”.

În istoria modernă a românilor, Transnistria cu Odessa reprezintă un capitol aparte. Un fenomen complex, dramatic și fascinant. Deocamdată, rămâne în vigoare o aserțiune confuză, repetată de majoritatea exegeților autohtoni: „Armata Română nu avea ce căuta dincolo de Nistru”. Adică, la 25 iulie 1941, după eliberarea Basarabiei și Nordului Bucovinei, răpite de Uniunea Sovietică în iunie 1940, am fi putut rămâne liniștiți pe malul drept al Nistrului. Dar cei care au „întors armele” (în august 1944) au continuat luptele, împreună cu Armata Roșie, pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei până la 9 mai 1945. De ce Armata Română nu s-au oprit (la 25 octombrie 1944) pe linia Oradea – Satu Mare, după ce Transilvania de Nord a fost eliberată în întregime? 

În vara lui 1972, fusesem mobilizat ca ofițer rezervist la Odessa și am auzit o frază: „Cu românii era mai bine!”. A rostit-o un locuitor care a trăit patru ani „sub români”. Atunci mi-a încolțit în minte ideea unei eventuale cercetări științifice. Doream să mă lămuresc ce a însemnat și ce a făcut administrația civilă română în Transnistria. Ce ține de legendă și care sunt faptele reale? Când, în ce împrejurări un luptător basarabean pentru Marea Unire, înfăptuită la 1918, fost primar general al Chișinăului în trei mandate, a ajuns capul orașului Odessa? Cum au trăit cetățenii sovietici, orgolioșii locuitori ai perlei de la Marea Neagră, având în fruntea orașului un primar român, numit în funcție de mareșalul Ion Antonescu? De ce a fost condamnat la moarte profesorul universitar Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei?

La finele anilor ’90, am revenit la întrebările mele axându-mi cercetarea pe următoarea ipoteză: „Transnistria și Odessa nu au fost ocupate, ci eliberate de către români”. Porneam de la ideea că în 1941 trecuseră 24 de ani de la lovitura de stat bolșevică, iar de la perioada Noii Politici Economice – 12 ani. În Transnistria trăiau încă mulți oameni, o întreagă pătură socială, care știa ce înseamnă propriul business. În afară de aceasta, românii au efectuat restituirea: cine demonstra cu acte că „până la revoluție” avea o hală de producție sau un magazin, redevenea proprietar. Liberalizarea și inițiativa particulară dăduseră primele rezultate. Peste două luni și ceva de la ocupație/eliberare, locuitorii Tiraspolului și ai Odessei, de Crăciun, erau aprovizionați poate chiar mai bine decât în timp de pace. Totodată, între Transnistria și Reichskomissariat Ukraine fusese instalată o frontieră în toată regula. Locuitorii au simțit-o ca un factor benefic, mai ales după fenomenala recoltă din 1942. Transnistria, în comparație cu alte regiuni, era arhiplină de produse agroalimentare.

Astăzi, nu fac altceva decât să promovez un adevăr recunoscut de multă lume. Contrar istoriografiei oficiale sovietice, ruse și ucrainene, am descoperit un fenomen atipic din timpul ultimei conflagrații mondiale. Ulterior, am înțeles de ce unii istorici ruși investighează „un caz unic de oraș colaboraționist” printre zecile de localități urbane, care figurează în mitologia sovietică cu titlul de „oraș-erou”. Jurnaliștii și istoricii din Odessa au elucidat cazul și-l numesc „un adevăr amar despre ocuparea orașului nostru de către români”. În limita posibilităților modeste, încerc și eu să elucidez acel „adevăr amar” despre administrarea Transnistriei de către români. Nu sunt istoric de profesie. Vreau, pur și simplu, să nu mai existe tabuuri. Nici teme interzise, pete albe sau secrete de stat. Și încep remarcând faptul că de-a lungul deceniilor pașnice, în orice anchetă oficială, ne agasa o întrebare: „Ați locuit în anii războiului, personal sau rudele dumneavoastră apropiate, în teritoriile ocupate?”. Nu puteai răspunde scurt, cu „da/nu”. Erai obligat să precizezi, repetând: „Da, în anii războiului, eu și rudele mele apropiate am locuit în teritoriile ocupate” sau „Nu, nici eu, nici rudele mele apropiate nu am locuit în teritoriile ocupate”. Dacă indicai că doar unele rude apropiate au locuit în teritoriile ocupate, ți se cerea, în anumite cazuri, să concretizezi în scris unde, cine și ce. La ce serveau asemenea detalii?

Să fie clar: NOI, unioniștii români, nu rescriem istoria. Vrem să investigăm, să cunoaștem adevărul, inclusiv despre viața populației din teritoriile ocupate în anii războiului sovieto-german 1941-1945. Timp de o jumătate de secol am fost obligați să operăm doar cu documente și informații cenzurate. Astăzi, niște nostalgici de sorginte multiplă cer ca istoria imperiului ideocratic bolșevic să rămână așa cum au scris-o EI. Viziunea acceptabilă pentru EI s-a format timp de o jumătate de secol, sub presingul directivelor PCUS, realismului socialist și al cinematografiei sovietice. Însă nu toata lumea e dispusă să înghită la infinit tezele Ministerului Sovietic al Adevărului. Cunoaștem drama scriitorului român-francez Panait Istrati, de orientare socialistă. În 1927 și 1929 a călătorit în URRS, a vizitat Moscova, Kievul, diverse regiuni, inclusiv RASSM. A denunțat apoi ficțiunea bolșevică în cartea Spovedania unui învins. Remarca sa proverbială la adresa regimului comunist: „Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?” a devenit celebră. Atunci, prietenii lui, comuniștii de pretutindeni, l-au făcut „fascist”, l-au anatemizat. Astăzi, nostalgicii roșii neostaliniști, „rușii de profesie”, internaționaliști prin definiție și „sufletiști” prin excelență, vor susține că mărturia lui Istrati n-a fost decât o provocare ordinară, pusă la cale de dușmanii puterii sovietice.

Pe parcursul vieții m-am lămurit: indiferent de domeniu, EI sunt alergici la spusele sau realizările românilor. De aceea, apelez preponderent la surse străine – rusești, ucrainene, evreiești. Abordez subiectul având drept suport lucrările semnate de autori ne-români. Meritul lor excepțional constă în prezentarea unor mărturii ale foștilor cetățeni sovietici, care descriu realitatea vieții cotidiene sub ocupație. Iar majoritatea documentelor valorificate se păstrează în arhivele altor state, precum și în colecții particulare. Nu au mai fost publicate, expuse, vizionate și, indiscutabil, prezintă interes atât pentru specialiști, cât și pentru cercul larg de cititori. Viziunea acestor autori îmi permite să examinez „Dosarul Transnistria” într-o paradigmă cu totul diferită de istoriografia țaristă, sovietică, rusă, ucraineană și româno-comunistă. Studiind o serie de date, documente și lucrări vizând prezența românilor în Transnistria (inclusiv, sau în mod special, în Odessa), descopăr tendințe de abordare tot mai pluraliste. Putem vorbi chiar de viziuni diferite ale rușilor, ucrainenilor, evreilor și românilor, bineînțeles. Este semnificativ și faptul că promotorii fiecărei abordări a subiectului respectiv sunt sincer convinși că numai ei au dreptate.

La apariția oricărui studiu obiectiv referitor la administrația civilă română în Transnistria, prima reacție a nostalgicilor după URSS va fi una categoric negativă: „Nimic nu-i adevărat! După Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917, norodul sovietic construia de zor socialismul. Locuitorii regiunii Odessa erau fericiți, ca toți cetățenii Măreței Uniuni Sovietice”. În fine, la o adică, aș putea admite orice fel de argumente ale oamenilor sovietici: în perioada interbelică nu a existat în Ucraina, inclusiv Transnistria, nici război civil, nici teroare roșie, nici epurări consecutive, nici un golodomor; în 1941, Transnistria și Odessa au fost ocupate de fasciștii germano-români. Vreau totuși să înțeleg de ce „mint” atâția ruși, ucraineni, evrei? Cine-i obligă pe foștii cetățeni sovietici, unii chiar martori oculari, locuitori ai Transnistriei și Odessei, să aprecieze pozitiv măsurile luate de administrația civilă română în perioada 1941-1944? Nostalgicii roșii argumentează: „Poate că românii or fi tratat populația Transnistriei omenește, dar asta pentru că Regatul România intenționa s-o integreze”. De parcă ocupantul, de regulă și rapid, odată cu acapararea teritoriului străin, îi asigură, bunăstarea. În ’40 și ’44, Basarabia și Nordul Bucovinei au fost „eliberate” și integrate în URSS, dar nu s-a produs imediat niciun miracol, precum s-a întâmplat în Transnistria. Descendenții „eliberatorilor”, gâștele colhoznice vorbesc în continuare de fericirea adusă de tancurile sovietice, când, de fapt, a urmat holocaustul roșu: exodul populației, execuții, deportări, mobilizare totală, foamete, colectivizare forțată, deznaționalizare brutală și silențioasă.

Despre perioada românească în istoria Odessei există o cantitate enormă de articole, cărți, memorii și investigații. „Este puțin probabil că s-ar fi scris mai mult despre un alt oraș, care nu s-a aflat sub controlul Kremlinului în perioada conflictului sovieto-german din 1941-1945. Exponatele mai prezintă și astăzi un obiect de speculă exagerată și câștig ușor, care cedează la preț doar față de cele germane din aceeași perioadă. Se organizează expoziții, unde colecționarii expun asemenea artefacte. Și, cu toate acestea, o descriere veridică a perioadei românești este practic imposibilă. Se întâmplă aceeași istorie ca și cu URSS în epoca lui Brejnev. Or, aceasta a fost nu chiar atât de demult. Cinci persoane separate scriu despre viața de atunci cinci articole. Le citești și vezi că toate spun adevărul, deși articolele sunt absolut diferite. Același lucru este și cu românii. De aceea nu prea am încredere în articole. Mai exact, le acord încredere în măsura în care conținutul lor nu diferă de ceea ce am auzit de la mulți, foarte mulți oameni. De la rudele mele, în primul rând. Am aflat și de la o jumătate din curtea noastră veche, vecini care au trăit pe timpul românilor. Interesant, n-am auzit nici o exclamație „Ce oroare!». Toate părerile aveau un caracter abstract-respectuos. Se reduceau, în fond, la două teze: a) pe timpul românilor erau de toate; b) pe timpul românilor toate mergeau. Vă amintiți de fraza rostită de Goțman, un personaj din filmul Lichidarea „Cu românii era mai bine”? Asta e, cuvinte proverbiale, o expresie devenită aforism (Michael A. de Budyon, Недовыжженная земля. www.budyon.org).

Personal, mă ghidez după principiul că nimeni nu are dreptul să pună la îndoială, a priori, mărturiile și faptele. Oricât de subiective ar părea acestea în anumite situații concrete. Un principiu valabil și pentru istoria Transnistriei. Numai locuitorii acestei regiuni, indiferent de eticheta sau stigmatul ideologic (albii sau roșii) au dreptul să decidă dacă în 1941 au fost ocupați sau eliberați. Totodată, nimeni, absolut nimeni, nu poate respinge adevărul celor care neagă eliberarea Transnistriei de către Armata Română. O singură condiție pentru ambele tabere: să fi trăit cu toții evenimentele pe viu. Cercetez fenomenul și deocamdată nu am motive ca să pun la îndoială atât documentele oficiale, cât și mărturiile participanților la evenimente. Bunăoară, următorul extras din Raportul Delegației Comitetului Internațional de Cruce Roșie – Geneva, întocmit de Carles Kolb, asupra vizitei în Transnistria, efectuată în perioada 11-21 decembrie 1943: „În cursul vizitelor menționate, am putut discuta cu un mare număr de evrei originari din Transnistria, cetățeni ruși. După spusele lor, trăiesc în condiții foarte bune cu deportații din România, cărora le-au acordat permanent sprijin. Din proprie inițiativă, ei au lăudat administrația română și pe reprezentanții acesteia. Am fost mereu abordat de acești evrei ruși, care mi-au cerut să intervin pe lângă guvernul român pentru a li se acorda autorizația de a părăsi Transnistria împreună cu coreligionarii lor români și a se stabili în România. Ar accepta chiar să fie ținuți ostateci, în lagăre de concentrare, mai degrabă decât să revină sub administrație sovietică...” (Document 108, Arhiva CICR, G59/2, Editura Hasefer, 1998).

Și încă un extras din articolul apărut în revista Centrului de Documentare Evreiască Contemporană din Paris: „Convingerea că orice contribuție la stabilirea și arătarea adevărului constituie o datorie morală și, cunoscând direct situația exactă, m-a determinat să relatez despre fapte și evenimente care dovedesc că, în România, nu a existat nicio manifestare a intenției unui genocid sau holocaust, ci, din contră, s-a salvat viața miilor de evrei din teritoriu cât și a celor care, fugind din întreaga Europă de groaza și furia nazismului, și-au găsit refugiul în România de unde a existat, cu aprobarea autorităților de atunci, posibilitatea și singura cale care mai exista – drumul pe mare din porturile românești spre Palestina” (Revista „Le Monde Juif”, nr. 105, din ianuarie-martie 1982, articolul România și salvarea din holocaust).

Referitor la legitimitatea aflării românilor pe teritoriului URSS și justețea termenului „ocupație”, Michael A. de Budyon, filozof și publicist, născut la 25 august 1971, la Odessa, RSSU, afirmă următoarele: „Odessa, în general, a fost bastionul antibolșevismului, lucru remarcat de foarte mulți scriitori ruși. Acest oraș era prea prosper, pentru a trece de partea revoluției. Cu tot numărul mare de evrei. Cine i-a chemat pe roșii la Odessa? Nimeni. Dar, pe români i-a chemat cineva la Odessa? De asemenea, nimeni... Dar dacă folosim drept normă principiul are dreptate acel care este mai puternic, atunci toți acei care au condus acest oraș sunt administratori legitimi. Mai mult ca sigur, așa consideră actuala putere: pe site-ul oficial al orașului Odessa, în lista generală a capilor orașului, începând cu anul 1794, figurează președintele Sovietului orășenesc I. K. Cernița (1939-1941). Primarul general Gherman Pântea (1941-1944), după care urmează președintele Sovietului orășenesc V. P. Davîdenko (1945-1947). Cu alte cuvinte, Gherman Pântea este la fel de legitim ca toți ceilalți” (Michael A. de Budyon, Недовыжженная земля, 2013, www.budyon.org).

În octombrie 1941, „scumpa și iubita Armată Roșie” a părăsit Odessa, distrugând în întregime infrastructura vitală. Evident, bolșevicii trecuseră la pierderi peste trei sute de mii de oameni. Așa, simplu, ca și cum ai muta cu arătătorul niște bile negre pe un abac sinistru. Ar fi banal să spui: situația era grea, sau, extrem de complicată. Un oraș mare rămâne brusc fără produse alimentare, în prag de iarnă, fără apă și curent electric, fără mijloace de transport (nici măcar hipomobil). Practic, cu toate comunicațiile și legăturile telefonice distruse. Din instituțiile sanitare au dispărut toate utilajele și instrumentele medicale. Iar în catacombele Odessei stau la pândă comandourile NKVDiste, programate să arunce în aer oricând și orice…

În același octombrie 1941, Gherman Pântea și cei 16 funcționari sosiți odată cu el aveau de îndeplinit o sarcină precisă: într-un termen record, să organizeze viața în această urbe naufragiată. Către luna iulie 1942, nivelul de trai în Odessa în multe privințe (posibil în toate) era mai ridicat față de cel din perioada antebelică. Evghenii Tverskoi, locuitor al Odessei ocupate de români, scrie: „Populația sovietică, cea care a trăit două decenii sub regimul lui Stalin, se înțelegea de minune cu noua putere. Nu a fost înregistrat niciun act de sabotaj, nicio deraiere de trenuri. Iar primarul orașului, Gherman Vasilievici Pântea, se ducea singur pe jos prin piețele agroalimentare, discuta direct cu oamenii și se interesa de nevoile lor. Auzind despre asemenea viață, în zona română de ocupație se refugiau locuitori din Ucraina și Rusia”. Dezvoltarea Odessei la finele anului 1943 luase o asemenea amploare, încât nu mai ajungea mâna de lucru. Atunci Gherman Pântea l-a rugat pe căpitanul Gheață, comandantul garnizoanei de la Varvarovka, la frontiera Transnistriei cu Reichskomissariat Ukraine, să permită noaptea lucrătorilor să vină la Odessa, căci populația în zona respectivă murea de foame. În timp de o lună de zile, au trecut prin punctul de frontieră Varvarovka circa 50 000 de lucrători de diverse meserii. Odată ajunși la Odessa au fost ajutați și angajați la diverse întreprinderi.

Organigrama primăriei municipiului Odessa includea: un primar general (Gherman Pântea), trei primari de sectoare aduși din România (Chiorescu Vladimir, Sinicliu Elefterie și Vidrașcu Constantin), doi primari de sectoare din Odessa (Zaevoloșin Mihail și Cundert Vladimir) și un secretar general (Costinescu Alexandru). Primarii de sectoare nu activau în plan teritorial, ci pe baza de atribuții, împărțind între ei 18 direcții. Astfel, conducerea unitară a municipiului era efectuată de către primarul general. Primarii de sectoare, dându-și seama de importanța misiunii lor în timp de război într-un oraș cu o populație străină, și-au manifestat din plin profesionalismul și corectitudinea. Mai aveau o calitate: spre deosebire de mulți primari din actuala Republică Moldova, care nu vorbesc româna, funcționarii veniți din România regală cunoșteau la perfecție limba rusă și specificul populației locale, inclusiv al evreilor. Lor se datorează, în mare parte, înflorirea și înălțarea Odessei. Ei au știut să fructifice ajutorul neprecupețit al celor 12 600 de funcționari.

Indiscutabil, un rol decisiv l-a avut administrarea înțeleaptă. Însă meritul aparține, în primul rând, mareșalului Ion Antonescu: a selectat atent pentru funcția de primar general și guvernator al portului Odessa o persoană ca Gherman Pântea, a pus omul potrivit la locul potrivit. Firește, incredibila performanță a echipei lui Gherman Pântea la Odessa va fi interpretată de cronicari, până în ziua de azi, în dependență de orientarea politică și onestitatea fiecăruia. Iakov Verhovski și Valentina Termos, supraviețuitori sub ocupația „barbarilor români”, au scos o carte-pamflet – Город Антонеску. Evident, titlul cărții ne sugerează ironic că Odessa urma să-și schimbe denumirea în „Orașul Antonescu”. Această versiune pare mai curând o insinuare, o metaforă a propagandei bolșevice. Dar oare a cui a fost ideea ca Brașovul să devină „Orașul Stalin”? Iată și opinia unui cititor: „O minciună, oribilă minciună. Știe toată lumea că majoritatea locuitorilor Odessei au salutat venirea Armatei Române și n-au avut loc în oraș exterminări în masă... La ce bun să mințiți în halul acesta? Recăpătați-vă bunul simț, nu mai publicați și difuzați aceste baliverne istorice”.

După ocuparea (sau eliberarea) Transnistriei, militarii germani și români dețineau toată puterea, iar primarul Odessei, nefiind ales democratic, ci numit de un șef militar, le era subordonat. Militarii, firește, porneau de la ideea că au de a face cu o populație străină, ostilă, care putea fi dominată numai cu forța. Și e greu să-i blamezi pentru asemenea atitudine pe oamenii care plăteau zilnic cu viața. Gherman Pântea însă vedea în locuitorii Odessei o comunitate setoasă de viața normală de până la război. Mai exact, de până la instalarea regimului totalitar bolșevic. Primarul spera să capteze oamenii prin bunăvoință, deschidere, făcându-i parteneri la programul său. Voia să apere populația, să-i asigure existența, să refacă infrastructura orașului. Pentru aceasta solicita liniște. Mai dorea și concursul autorităților militare. Dar, în loc de sintonie, între ei au apărut grave animozități.

În fond, mentalitatea și acțiunile primarului Gherman Pântea au însemnat o vădită contradicție cu obiectivele strategice ale forțelor militare implicate în conflagrația mondială. Rivalitatea și invidia domnea printre aliați. De menționat că în absolut toate structurile părților beligerante, fie ale Axei sau ale aliaților antigermani, existau lupte, rivalitate și interese contradictorii. Firește, în acele timpuri, o mostră de umanism din partea primarului unui oraș ocupat nu putea fi pe placul nimănui. Era de fapt o abordare improprie nu numai viziunii bolșevice, dar și stării de spirit generalizate. Iar spusele trăitorilor Odessei – „Am scăpat de nemți! Avem un primar al nostru. Vorbește rusește ca noi, iubește Odessa ca noi, se vede că este un om bun, inimos. Trebuie să-l ascultăm! Vom avea o viață frumoasă și bogată” – nu dădeau bine, provocând supărare și ură nu numai la Moscova. Cine putea fi încântat de succesul unui român basarabean, care intenționa să câștige simpatia și adeziunea cetățenilor? NKVD, GESTAPO, Siguranța? Bolșevicii, național-socialiștii, fasciștii, britanicii, nord-americanii, sioniștii, finanțarea internațională?

Evident, ocupația românească nu a fost o feerie. În urma exploziei de la 22 octombrie 1941, și-au pierdut viața circa 250 de soldați și ofițeri români. Tragedia a declanșat o altă tragedie: represaliile în masă față de populația evreiască. Istoricul Alexandr Cherkasov, autorul a patru volume despre Odessa în timpul războiului, le propune șefilor sovietici, care au condus mișcarea de partizani, să împartă cu ocupanții responsabilitatea pentru moartea a mii de oameni pașnici. „Evident, fără aprobarea șefilor moscoviți, explozia pe strada Marazlievka n-ar fi avut sens. Ei intenționau ca prin asemenea acte să înfricoșeze autoritățile române în teritoriile ocupate. Consecințele unor atare acțiuni asupra existenței civililor rămași, în mare măsură fără voia lor, în regiunile cucerite de inamic, pare-se că nu mai preocupa pe nimeni. Nu cred că planificând această acțiune, comandamentul sovietic nu-și imagina urmările și soarta cetățenilor din Odessa...”

La finele lui octombrie 1941, aflându-se la Odessa, prințesa Alexandrina Cantacuzino i-a sugerat lui Gherman Pântea să trimită un raport despre represaliile nejustificate ale militarilor asupra evreilor, raport pe care ea l-a prezentat personal conducătorului Statului Român. După examinarea documentului, mareșalul Ion Antonescu a intervenit prompt, efectuând anumite schimbări în conducerea militară. Însă nu a aprobat cererea de demisie a primarului general, ordonându-i să-și continue activitatea ca „ostaș mobilizat pe front”. Astfel a rămas în post, nimerind într-o situație atipică, având de îndeplinit o sarcina atipică. Și, ca un primar atipic al unui oraș și port sovietic atipic, urma să intre în istoria modernă a omeniei românești. Incredibil, însă administrația civilă română a reușit. În zilele noastre, în liniște și pace, unii primari se împotmolesc la prima zăpadă sau ploaie torențială.

La 24 ianuarie 1944, Guvernământul Transnistriei a fost desființat. Se apropia frontul. Conducerea a fost preluată de Comandamentul militar dintre Bug și Nistru. Primarul Odessei și-a prezentat imediat demisia, dar guvernatorul militar i-a respins cererea: „Mareșalul Antonescu crede că Odessa nu merge fără Gherman Pântea, mai cu seamă acum, când noi trebuie să plecăm de aici”. Peste trei luni, duminică, 19 martie 1944, Gherman Pântea urma să abandoneze Odessa într-un mod cât mai discret posibil. Dar, inopinat, au venit la primărie delegați de la diferite întreprinderi și instituții, rugându-l să treacă pe la ei ca să-și i-a rămas bun. Nu putea și nu avea dreptul să refuze amabilitatea acelor oameni, care i-au fost colaboratori timp de doi ani și jumătate în cea mai perfectă înțelegere. Angajații se adunaseră cu miile în curțile respectivelor instituții. Luând cuvântul, i-au mulțumit pentru modul cum s-a comportat și pentru ajutorul acordat. În momentul când își lua rămas bun de la lucrătorii Uzinei electrice, a venit o delegație de studenți și profesori universitari și l-au rugat insistent să meargă să-și i-a rămas bun și de la ei, mai cu seamă că Universitatea era în drumul său de înapoiere. Acceptând invitația, a ajuns și la Universitate, unde a găsit mii de studenți și profesori adunați în marea aulă. Au luat cuvântul profesorii și studenții. I-au mulțumit călduros pentru că le-a înființat cămine, le-a creat cantine și i-a ajutat în toate momentele grele pentru ei, adăugând că orice s-ar întâmpla, ei niciodată nu vor uita grija părintească ce le-a purtat-o cât a condus Odessa. Emoționat profund de sentimentele manifestate, a mulțumit acelei elite intelectuale și, momentan, a fost ridicat pe brațe de studenți, în uralele entuziaste ale mulțimii. L-au condus până în stradă la mașina lui, pe care studentele au acoperit-o cu flori.

La 10 aprilie 1944, Armata Roșie s-a întors la Odessa. După această dată orice vorbă de bine despre administrația română în Transnistria 1941-1944 era pasibilă de pedeapsă. Academicianul Victor Faitelberg-Blank și scriitorul Vladimir Gridin în cartea Crochiuri din viața Odessei descriu, în acest sens, un episod interesant din perioada postbelică: „Și în timpul unui chefuleț ordinar cu ocazia Revelionului, când el [Gheorghii Iurkevici] a nimerit în societatea băieților proaspeți, a așa-numiților estici, care nu s-au aflat sub ocupație, aceștia într-adevăr l-au scos din sărite. Cică, la un toast obișnuit, nu a mai putut suporta reproșurile acelor băieți că a trăit sub români și a țipat: Dar a fost măcar o viață adevărată, nu așa, ca acum… Puteți voi oare să înțelegeți, prostănaci nenorociți? După care l-a turnat cineva, făcând o plângere că tipul îi apără pe ocupanți. Și, într-un ceas rău, după petrecărețul indiscret a venit duba neagră”.

Anatolii Malear în cartea sa Însemnările unui locuitor al Odessei relatează: „Odată cu revenirea trupelor sovietice, practic toți oamenii maturi râmași în oraș au fost chemați la cabinetul anchetatorilor «SMERȘ», pentru a lămuri relațiile lor cu ocupanții. O bună jumătate din numărul celor interogați a părăsit instituția sub escortă. Din cei 250 de mii de locuitori, care la 10 aprilie 1944 și-au întâlnit eliberatorii, către data de 1 ianuarie 1945 mai rămăseseră în Odessa circa 160 de mii. Dar pentru autoritățile sovietice scăderea populației trecea neobservată, căci repartizau casele foștilor «acoliți ai românilor» unor locuitori ai Odessei întorși din refugiu, precum și celor aduși din regiunile estice ale URSS, pentru a restabili ceea ce au distrus ocupanții. În perioada postbelică, locuitorii Odessei, care au fost sub ocupație, de teama «organelor competente», evitau să vorbească despre aceasta. Până și în prezent, pentru majoritatea dintre ei Ziua eliberării Odessei de sub ocupația româno-germană rămâne o sărbătoare cu lacrimi în ochi”.

Știu prea bine, istoria nu se face cu dacă. Însă, dacă bolșevismul nu ar fi însuflețit o bună parte dintre evrei, dacă nu prolifera antisemitismul lui Hitler, dacă n-ar fi fost cumplita explozie, provocată de NKVDiști, după care au urmat represaliile nejustificate și evacuarea evreilor din Odessa, astăzi am fi discutat senin despre eliberarea Transnistriei, în 1941, de sub regimul lui Stalin și despre fenomenul Gherman Pântea, legendarul primar general al Odessei (1941-1944)... Acum, îmi vine în minte întâlnirea cu un grup de businessmeni din Odessa. Era la începutul lui 1991 și căutau la Chișinău parteneri de afaceri cu extensii peste Prut. La despărțire mi-au spus: „Lumea vorbește că premierul Druc e pentru unirea cu România. Și noi, la Odessa, am deveni unioniști dacă România ar fi ca Austria”... La ora actuală, ca să înțelegem tradiționala și fluctuanta stare de spirit a multor locuitori ai Odessei, ar fi suficient să vizionăm pe YouTube Adresările mătușii Țilea Zingelshuher către Putin și Poroșenko.

În 2011, după alegerile locale din Ucraina, mass-media din Odessa comenta ironic: „Primarul nou-ales, în conferința sa de presă a menționat că moștenirea lăsată de fostul edil al orașului reprezintă un adevărat coșmar. Reparația primăriei s-a făcut de mântuială. El consideră că pe timpul românilor se lucra mai bine: la plecarea ocupanților edificiul primăriei era într-o stare mai bună, decât după Gurviț, predecesorul său. Așa că nu-i rămâne decât să-l invidieze pe cel care, în ’44, prelua gospodăria Odessei de la Gherman Pântea, primarul numit în post de ocupanții români!”. Iată și câteva comentarii ale cititorilor la această temă, traduse din rusă:

„N-ar fi rău ca funcționărașii noștri să preia experiența de la administrația Odessei din timpul ocupației române. Că de la cea de astăzi n-ai ce învăța. Mi-a plăcut în special cum românii au pedepsit un cinovnic șpăgar. Chiar că-i un exemplu de luptă eficientă contra corupției…”; „Păi, n-aveți decât să-i recomandați actualului primar al orașului-erou Odessa, Alexei Alekseevici Kostușev, pentru care am votat la ultimele alegeri, să se ocupe serios de studierea experienței pozitive a ocupanților români. Să nu uitați: propunerea să fie prezentată primarului conform uzanțelor, cu nume și prenume, adresă, telefon. Căci, din cauza unor anonimi ca voi, atâția oameni cumsecade au avut de suferit și încă mai suferă!”; „Nu elogiem ocupanții. Spuneam de experiența pozitivă în refacerea orașului, nimic altceva. Dacă la voi, la Odessa, în această privință stați bine, nu ne rămâne decât să ne bucurăm împreună”; „La Odessa au venit la putere cei aleși de niște delincvenți, care urăsc Ucraina, și nici nu ascund acest lucru. Aceștia au trădat Odessa și au dat-o ca s-o sfâșie veneticii de astăzi. Ei se deosebesc de români prin faptul că pradă fără să creeze ceva. S-a zis cu orașul nostru. Nici românii nu au putut să-i facă atâta rău. Așa că voi, care i-ați adus pe actualii ocupanți, nu-i mai judecați pe cei care au salutat administrația română a Odessei” („Таймер”, Одесса. Комментарии; www.comments.ua 21/04/2011).

În acest context, militez pentru reabilitarea României acuzată de atacarea Uniunii Sovietice. Am în vedere repararea unei nedreptăți istorice, care presupune: colectarea riguroasă de probe, documente și fapte, pentru un proces istoric simbolic echitabil în numele tuturor basarabenilor, nord-bucovinenilor și herțenilor, indiferent de etnie, care au suferit din cauza stalinismului și nazismului; rejudecarea dosarului „Transnistria 1941-1944” și a dosarului „Basarabia și Nordul Bucovinei, 1944-2000...”; acceptarea adevărului mărturisit de către evreii basarabeni, bucovineni și herțeni; absolvirea românilor condamnați pentru lupta contra comunismului. Merită reabilitat guvernatorul Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu, achitat de tribunalul de la Odessa și executat în propria lui țară. Gherman Pântea merită tratat la fel ca Traian Popovici, primarul orașului Cernăuți, și trecut la Cei drepți între popoare. Indiscutabil, acești români și-au demonstrat plenar probitatea morală. Iar Ion Antonescu, conducătorul de atunci al României, să fie rejudecat și reabilitat ca erou național în baza principiilor acceptate de sioniști, atunci când se referă la eroul lor național Menahem Begin, prim-ministrul Israelului. Personal, mi-aș dori o monografie și un film care să elucideze două fenomene istorice: „Gheorghe Alexianu – guvernatorul civil al Transnistriei” și „Gherman Pântea – primar general al Odessei”.

Concluzia principală, axată pe documente, mărturii și lucrări din diverse domenii de cercetare și creație, este aceasta: perioada 1917-1941 reprezintă cea mai tragică pagină din istoria Transnistriei și Odessei – epoca ocupației bolșevice. Iar anii 1941-1944 au însemnat eliberarea de către români și revenirea la un status quo de dinaintea puciului bolșevic, din octombrie 1917.

Este imperios necesară valorificarea, fără idei preconcepute, a tuturor surselor istoriografice, a documentelor, inclusiv a celor  germane, rusești, ucrainene, evreiești.

Frustrările unor segmente ale populației și elogierea trecutului sovietic rămân o temă actuală de cercetare.

Ar fi rezonabil și benefic să ne vaccinăm cu toții pentru a evita epidemiile de nostalgie rusească, ucraineană, moldovenească, transnistreană și de care or mai fi…