Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

FAȚETELE CUVÂNTULUI

TESTIMONIU LEXICOGRAFIC

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

INTERFERENŢE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

STAREA DE VEGHE

EVOCĂRI

POESIS

PROZĂ

JUVENTUS

CRITICĂ. ESEU

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

SINTAXĂ

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

DISOCIERI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Dragă Friedrich...; Am aflat ceva ce îmi scăpa; Fără să-mi dau seama; Trunchiul; După felul în care respiră îngerii; Iubesc, înțeleg iubind...; În abisul tăcerii; Abis, agonie, extaz; E aripa aceea nebună; Îngere cu ochi cafenii; Peisaj cu iele; Dom

Aura CHRISTI

Alte articole de
Aura CHRISTI
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Dragă Friedrich...

„Orbește azvârliți
Dintr-un ceas în altul,

Ca apa din piatră

În piatră căzând,


Mereu 
  în abisu-ndoielii...”

 

Friedrich Hölderlin

Vara s-a stins în priviri și în lucruri;

în brațe m-ai dus prin ea, m-ai adus

pe muchia toamnei, în divinii tăi struguri,

scoși din minți de frumosul, albastrul apus.

 

Respir și ascult; ce mare e clipa! Mereu e

azi și ceața-i de aur. Și-i toamnă trecută

de miez, rană, vis... În lumina eternă, mi-e

teribil de frig! Învins, duhul tace și-ascultă

 

o liniște vagă, șerpuind dinspre tine,

din locul din care tu n-ai mai venit

și unde te-aștept fermecat de albine,

prăbușit pe aripa prelinsă din mit.

 

Respir și ascult, privirea-mi întorc

spre veacul tău rece, spre lumină și viață.

Îngeri albi, îngeri calmi fuioarele-și torc

în mine și-n umbra de dimineață.

 

Știu locul acela; și eu l-am descris.

Nectaru-i vrăjit l-am gustat, l-am iubit,

când ochii mi-a ars privirea lui Isis.

În văpaia ei – ca și tine – am dorit

 

să rămân, dragă Friedrich, iubite, poete,

prieten frumos, pentru care am scris

tot ce umbre prea vii, înalte, discrete

risipesc în tăcere, murmurând ca în vis

 

în cei ce se-nfruptă din darul neplâns

de a fi blestemații și aleșii să cânte

zeii scurși în veșnicul suflet învins

și ascuns în privirile vii și prea blânde,

 

răsucite-n deznădejdea toamnelor sfinte.

Din nopțile-i reci Zeul geamăn m-adună,

mă culege din beznă, rouă, morminte,

prin mine visând, iar și iar, să se spună; 

 

deci, să fie prin mine... Ca din furtună,

din rai și din iad însemnat m-am întors

și am scris tot ce-n mine stătea să apună,

în fuiorul de abur ce mai toarce, m-a tors

 

și ezită, întârzie mierea-alinării

în mine, în lumea stinsă-n livadă.

Culeasă din Duh, acatistele mării,

liniștea-i dulce, ferice cascadă! 

 

În umbrele ei, să mă ierți și să porți

tot ce-n mine pământ își găsește.

Să cântăm împreună sub cer, pe la porți,

tot ce moare, se stinge, sfințește.

 

 

Am aflat ceva ce îmi scăpa

Am aflat ceva ce îmi scăpa:

în mine moare ceva, se stinge

și mă sfințește, sfințind și ceva

din acest apus șovăitor și dulce;

ceva care renaște zeii din uitare,

pătimire, nepăsare și sânge.

 

Moare ceva în mine și nu e

nimic de făcut. Nu eu sunt

aceea care poate interveni

într-o moarte ca aceasta,

întâmplată în spații neclare.

Eu nu trebuie decât să arunc

 

tot ce-mi prisosește și astfel

să îmbogățesc lucrurile și

făpturile din preajma mea.

Eu nu trebuie decât să aștept.

Să aștept, să văd și să descriu

felul exact în care jariștea

 

pe dinlăuntru mă cuprinde

și pârjolește totul acolo,

în ținuturile mele străine

de tot ce a fost, de tot ce este

și rămâne după ce fără să-mi

dau seama devine poveste.

 

 

Fără să-mi dau seama

Fără să-mi dau seama, din tot

ce a fost, este, va fi, din tot ce

rămâne, zeul alege, discerne,

visează și povestea o adună

din tot ce crede el că se cuvine.

Eu văd, ascult, aflu totul târziu

și-abia înțeleg, abia de sunt viu,

 

îmi spun. Apoi, înaintând ca prin

ceață, văd, simt, cânt și constat

cu mirare că atunci când ziceam

că abia de sunt viu – eram viu

până la destrămare. Cine să

înțeleagă, ce să înțeleagă din

acest sublim-aiuritor amalgam

 

de istorii, întâmplări, povești, 

eresuri, legende, numit șovăitor

viață? Poate suntem departe

de înțelegere și totul rădăcina-și

trage de altundeva, ca fregatele

conduse de stolurile de delfini,

de suflete vii și suflete moarte,

 

care l-au dus ca fulgerul pe Apollo,

pe spinările lor surâzânde, candide,

la templul și coloanele-i suple din

Delphi. Și cortegiul fastuos al acestui

zeu al zeilor își avea rădăcina undeva,

într-un trunchi îngânat – după cum

se pare – de iarbă, minerale, silfide.

 

 

Trunchiul 

Totul își are rădăcina și suflul

în trunchiul acela întemeietor:

și iarba, și cerul, și capra, și norul,

și calul, și strămoșul lui – pegasul,

și libelula, și albatrosul, și stejarul,

și lutul, și marea, dar, mai ales, fiorul,

 

care mă întoarce subit, prevenitor,

spre trunchiul acela frumos și prea viu.

Și triunghiurile de păsări, planând spre

alte țări la el privirea-și întorc. Și leii,

și tigrii, și cocorii, și soarele, și iarba, și

arborii fac la fel, vorbind mereu despre

 

tot ce se întâmplă în trunchiul acela

misterios înflorit în sfere, în suflete,

tăiate în jumătăți ce se caută neostenit

din dorul de a reface întregul de abur

în aerul toamnei de vis și uitare, pe

culmile-i triste. O, sfere dulci, de granit,

 

sfere de aer, de sunete, de bazalt;

jumătăți melodioase, invadând

spațiul îndrăgostit și ceva fără sfârșit

căutând ceva ce au găsit, au simțit,

au visat în ceasul acela... O, ceasul,

sublimul, când totul curge din mit

 

parcă. Ceasul acela în care totul

e vârf, armonie, împlinire curată

și de îndată în cu totul altceva e

prăbușit! O, sfere, frumoaselor,

dulcilor sfere, jumătăți de vis,

văzute în văzduhul de aur din ce

 

în ce mai clar al lunii noiembrie,

voi, pribegelor prin spațiul, clipă

de clipă, dulce, clipă de clipă, amar,

jumătăți de vis: bărbat și femeie

stigmat al lumilor îndrăgostite

de-același, îndoielnic, hotar!

După felul în care respiră îngerii

 

E ca și cum ai încerca să-ți înțelegi mâinile,

în timp ce le privești ca pe niște străine.

E ca și cum ai face efortul să înțelegi ochii

și orbita lor din cale afară de tăcută, înceată.

E ca și cum ți-ai dori să înțelegi de ce arțarul

din fața porții și-a scos o parte din rădăcinile

sale din cale afară de puternice la suprafață –

o eroare capitală, pentru care a fost tăiat

când nu se trezise de tot, dis-de-dimineață.

 

Și-n ziua de azi, când treci pe lângă zidul

unde a fost acel arțar, fixezi locul gol lăsat

de arborele acela frumos între arborii cei mai

frumoși. E un loc botezat de tine Dionysos.

Deci vegheat de zeul dansului, al beției

și-al lipsei de măsură, odihnite, când și când,

în darul de a vedea, darul de a simți, darul

de a fi tu însuți printre scheletele arborilor

care trec prin acest noiembrie sfânt,

 

în care cânți: o, zeule irumpt din arțarul

ucis, încotro?! Mă uit la mâinile mele

cu o atenție încordată: ele știu ceva ce

mie îmi scapă. Și ochii mei sunt mai

știutori ca mine. Și inima mea, clar,

știe totul, dar nu-mi spune decât ce

găsește de cuviință atotștiutoarea: abis

între lumi, pulsând după felul în care

respiră îngerii pe același, eteric, hotar.

 

 

Iubesc, înțeleg iubind...

După felul în care respiră îngerii

ajunși pe hotarul dintre lumi,

amiaza de sfârșit de noiembrie

urcă spre gingașe culmi.

 

Salcia-i îngânată de vânt, făpturi

nevăzute, prelungi miresme

și-un duh abia simțit care-mi

urcă înfrigurat prin glezne.

 

Toamna se apropie de sfârșit.

Și, totuși, frunzele verzi ici

și colo suflarea-i întârzie

printre tei, albatroși și arici,

 

împungând cu botul văzduhul,

duhuri de abur și vaiet plutind

speriate-n amiaza târzie, de aur,

printre crengi, rând pe rând

 

cu fața spre răsărit întoarse,

ca într-un basm de demult,

în care mă-ntorc târziu, ca din

moarte; și viața mea o ascult...

 

Și viața mea o ascult, ca și cum

ar fi a unui necunoscut venit

din legende, eresuri, patimi și

gânduri. Iubesc, înțeleg iubind...

 

 

 

În abisul tăcerii

Te-am visat în una din nopțile trecute;

ești soarele meu, ești viața mea, ești

sângele meu și te port pretutindeni

cu mine; oriunde m-aș afla, respir, clipă

de clipă, în respirația ta – mi se spune.

Ascult, respir și tac. Tăcerea-și găsește

rădăcinile pretutindeni: în triunghiurile

arborilor, stinși parcă, în năuca aripă

 

a albatrosului, care mă fixează în tăcere.

Îi sprijin privirea cu ochii și duhul,

cu ceva care se răsucește în mine.                             

Frigul smulge hălci mari din noapte,

ființă. E iarnă. În abisul tăcerii m-arunc

și trupul mi-l legăn, ca și cum aș legăna

un prunc, ale cărui priviri știu ceva

ce urnește din loc inima, văzduhul,

 

întorcându-l spre mine și făcându-l

irespirabil. Și, totuși, respir. Sunt aici,

în abisul acelui curent, venit dinspre

lumi ce ne aparțin și nu ne aparțin.

Gerul mușcă din față, din suflet, vedenii,

în mine mă întoarce și-n sângele care

în el te poartă ireparabil. Așa iarna își

poartă începutul și moartea de milenii.

 

 

Abis, agonie, extaz

Abis, agonie, extaz, golite de conținut,

trăite până la capăt, până la ultimul

icnet, surâs, oftat. Înveți, iubești în forul

tău, în grădină. Plătești cu sânge, sânge.

Nu-i nimic. Mestecenii s-au golit de tot;

morți sunt, aproape, zici, și ei te îngână

abia din moartea lor ultimă și din dorul

                                       

de a fi iubiți, alintați și, ca albatroșii năuci,

în razele de sânge ale dimineții îmbăiați.

Nu-i nimic, nu-i nimic, susuri. E iarnă,

dragii mei. Frigul e-n apele lui. Moartea

e-n apele ei ancestrale, adânci. Bucurați-vă!

Aveți timp s-adunați putere din plin până

la primăvară, voi, cei mai dragi dintre frați.

 

E bine. Frigul îmi scurmă curtea, grădina

și cutreieră ființa-mi întreagă, răvășind

cotloanele-i toate. E bine. Miroase a ger

și a moarte. E-ntuneric în livadă, în cer

și în ochii mamei. Nu mi-e frică: iubesc.

Nu mi-e somn: visez. De mine mi-e dor

ca de prima noapte de dragoste – mister

 

în aburul ființei săpând tot mai adânc,

cum sapă ziua – în noapte, lumina – în ochi,

uitarea – în amintire, lacrima – în veghe,

orbul – în beznă, lovitura – în plex, eliberarea

– în durere. Abătuți din drum, trei heruvimi

zăpăciți tremură cu tot cu puțina lor carne.

Cu ochii pe ei, cobor în ființa-mi străveche.

 

 

E aripa aceea nebună

E frig, e nesomn și durere e cât

pot cuprinde cu ochii mei mari

și adânci în ființa-mi străveche,

unde cobor tot mai departe.

Din ce în ce mai încet înaintez.

Cobor în mine, în labirint. E rece.

Pustiu. Vânt. De tot ce a fost, este,

va fi, încet, ușor, mă eliberez.

 

Las în urmă suferință, milă, rătăcire,

tandrețe, bucurie, noapte, dor. Ce

pace se așterne dinspre amiezi!

Ce liniște-mi aduce amintirea dulce

a perechilor de fluturi, care m-au

însoțit, în timp ce treceam prin vară

sau vara trecea prin duhu-mi ajuns

pe platou, unde zburdă trei iezi

 

și-n acest început de iarnă divină.

E început de viață și-n acest trup locuit

în taină de toamnă. Iezii se iau la trântă

în omătul cât casa – le arde de joacă.

Și fulgilor de joacă le arde. Râd cu gura

până la urechi și-n zăpadă mă las ușor.

Prind fulgii cu mâinile, cu gura, cu duhul

ce-și desface larg de tot aripa în zbor.

 

Aripa-mi crește aiuritor. În curând

se face cât grădina, cât livada, cetatea

și crește, tot crește și pe toți îi adună

și îi cuprinde în freamătul ei zănatec,

mecanic, de neoprit! E iarnă, Doamne,

și-i freamăt cât cu duhul cuprind. Ninge

ca în copilărie, ca în basme! E aripa!

E aripa aceea nebună, sublimă, nebună!!...

 

 

Îngere cu ochi cafenii

E freamăt cât cu duhul cuprind,

îngere-al meu cu ochi cafenii

și mâini subțiri, de aer, prea vii...

O, suflet frumos, suflete blând,

 

așază-te, vino alături, rămâi,

himeră târzie, nălucă, din care

duhu-mi se-adapă fără-ncetare...

Și leru-i ler... Și-n ziua dintâi

 

odihna și nesomnul și-a găsit,

când cerurile toate s-au deschis

sub pomul vieții, de frumoasa Isis

ținut în palme, descântat și răvășit

 

de ielele zălude – dulce magie,

otravă, rouă-a întristării, albină

a raiului care se tânguie, suspină

și cântecu-l adună în amiaza vie

 

de ianuarie la orizont pierdut

în albul peste care s-a închis

o pleoapă-ntoarsă ieri din paradis

prin duhul îngerului mut

 

al celor ce iubesc și plâng, și râd

în zodia tăcerii, să răspundă

chemați de luminata undă

ce i-a pierdut și i-a adăpostit.

 

 

Peisaj cu iele

Prea luminata undă a ninsorii

acoperă tristețile și plânsul,

tremură-n somn și în cădere

tresare-n vis, ca necuprinsul

 

vaier al miezului de iarnă,

ce caută în apele-ntristării

ceva ce seamănă cu viața

și geamătul din inimile mării.

 

Ninge, o, ninge, și e atâta iarnă

în duh, în brațe și-așteptarea

ce-așterne drum spre tine, spre

ființa cu ancora naivă-n marea

 

visului de-a te avea alături...

O, murmur sfânt al inimilor mele,

murmur curgând din apele, țărmul

și pâinea întristării, din aure de iele

 

dansând zănatec la răspântii

de poieni, priviri, în vatră,

sub luna strânsă-n grabă sub

pleoapa lor secretă, egolatră.

 

Poți să nu vii... De secole

răcoarea s-a întors în ape.

Din noapte vine-o altă noapte.

Totul e-ncins, prea viu, departe.

 

Prea luminata undă a ninsorii

sfințește mâna care desenează

conturul buzelor iubite și boarea

îngânată lin spre-amiază.

 

 

Domnițe iele

Domnițe iele, în trăsuri de foc,

taie văzduhul și-l însângerează,

plutesc pe ape, zboară-ncet pe coame

frumoasele desprinse spre amiază

                      

din vraja timpului îndrăgostit

de forme dulci, inelele ninsorii,

căzând din luna plină, luna nouă,

din arcuirea sfântă a viorii

 

dulci și târzii, nemângâiate de

naiadele văzduhului vrăjit

de iarna legănată de mumiile nopții,

una câte una ațipind în schit

 

sub ochii buhei-ntârziate

în respirarea nu se știe cui,

în care s-a retras pădurea

toată și-apoi suspinul nimănui.

 

 

Noiane de tăcere

Noiane de tăcere-s între noi,

sfințite și spălate de ninsoare.

E iarnă, viscol, jariște în suflet,

surpată-n dor și așteptare.

 

Și e atâta pace pretutindeni,

de-aud cum freamătă vii aripe

de heruvimi pierduți de tot

pe coama melancolicelor clipe.

 

Ei stau sfioși și strânși unul în altul,

măsoară frigul, aerul din templu,

se uită când la mine, când la cerul

pe care îl visez și îl contemplu

 

din miezul firii-ntoarse către tine,

cum nuferii se-ntorc spre iele

și arborii spre ceilalți arbori

blânzi, apoi spre gândurile grele.

 

Tăcerea crește-n vuiet surd

și liniștea o-mpunge-ncet cu botul.

Când trece câte-un duh pe-alături,

și heruvimii tac, și cântă, apoi, totul.

 

 

 

Din romanul în versuri
Ostrovul Învierii,
Editura Ideea Europeană, 2019

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog