Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

FAȚETELE CUVÂNTULUI

TESTIMONIU LEXICOGRAFIC

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

INTERFERENŢE

REGISTRU ACTUAL

LECŢIILE ISTORIEI

FĂURITORI AI UNIRII

INEDIT

STAREA DE VEGHE

EVOCĂRI

POESIS

PROZĂ

JUVENTUS

CRITICĂ. ESEU

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

SINTAXĂ

TERMINOLOGIE ŞI LIMBAJ

PRO DIDACTICA

DIALOGUL ARTELOR

DISOCIERI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2019

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Matrioșca italiană; Aproape edipizare; Viață de om, viață de câine...

Iurie BOJONCĂ

Alte articole de
Iurie BOJONCĂ
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXIX, 2019

Pentru tipar

Matrioșca italiană

Dacă-n țara asta sunt legi mai multe pentru câini

și aproape nu e nici o lege

pentru robii veniți de pe-aiurea,

pe care-i ambalați igienic într-un fel de cuvinte

de tipul „străini-clandestini”,

va fi tristă povestea la fine,

când vei rămâne pe cât de bogat

pe atât de singur într-o vilă de lux,

numai tu și numai credinciosul tău câine.

Dacă azi ți-ai pus mănuși albe,

stimate și dragă stăpâne,

să nu te contaminezi cumva de sărăcie

atunci când ne numeri pe noi,

cei ajunși pe pământurile tale,

în căutare de pâine

aș vrea să-ți spun ca unui frate

în cuvinte puține

că boala de care te temi mai mult

o ai incubată în tine

și te mănâncă nemilos ca un cancer

plin de ură oarbă.

Dacă-n țara asta e mai multă artă

decât pământ și apă,

mai multe muzee decât exponate,

mai multe biserici decât credincioși

de ce cădeți în depresii, de ce vă întristați,

privind în ochii Celui de pe cruce,

ce sângeră de-atâta Brutuși

când pe mâini se spală alți Pillați.

Dacă-n țara asta mai este o țară

și-n țara aceea, se zice,

mai este o altă țară,

una necunoscută încă de nimeni

și-n capitala țării dintâi e o altă capitala,

care ascunde în sânul ei încă o capitală,

atunci mă întreb și vă întreb

cum se numește o astfel de țară

și cum am numi a ei capitală

spre care au dus toate drumurile lumii

în minunatele timpuri de fală:

o față în față,

o mască în mască,

un fals în alt fals,

o cruce în cruce,

un cer în alt cer?...

Până unde va duce spectacolul lumii?

Cine știe câte țări sunt în țara aceasta

dacă una poartă simbolul credinței

și alta se-nchină la idolul banului,

atunci străinii și-au făcut din cartoane

o țară a lor pe toate drumurile suferinței

fără drapel, fără stemă ori vamă

și nimeni nu știe câte țări poate ascunde

această frumoasă cizmă de damă,

nici chiar Dumnezeu cel rămas fără Fiu

în spatele căruia ne ascundem cu toții

cu acel „Dumnezeu știe”

când nu știm a ști să știm

cele știute de-o lume

ori atunci când trădăm

cu sărutul.

 

Aproape edipizare*

Eu sunt leit mama mea

de sex masculin

când privesc în oglindă.

Tu ești copia tatălui tău

de sex feminin

cu privirea tristă și blândă.

Fratele meu e fiul mamei mele,

dar eu nu mai sunt „badea”

ca orice frate mai mare

care le inventa în orice seară

o nouă poveste fermecătoare…

de acum înainte

voi fi numit ca tată al lor

din moment ce tatăl nostru nu mai este.

Doamne, ce se întâmplă?

Păcatele se repetă în timp

de parcă ne-am scos ochii

ca regele Edip.

Sângele a plecat

în căutare de alte corpuri,

urmele lăsate

de tălpile noastre goale

s-au dezlipit de pământ

și s-au dus în căutare

de o altă cale,

dar fără succes,

s-au amestecat sexele

până la exces

și cine naște pe cine

nimeni nu mai știe,

femeia doarme-n pat cu-n câine

și suferă de homofobie.

Locul de mamă în lumea modernă

îl ține acum un fel de bărbat,

dar și tatăl acestei familii

nici pe aproape eterogenă

e și el un bărbat

și parcă-i totul real,

dar în mintea copilului lor adoptat

se naște un scenariu fatal...

Doamne, îmi pare că noi am turbat,

fiindcă fu zeul, dar fu și zeița,

iar de când suntem întru Hristos

e doar Dumnezeu și-i fără Dumnezee.

Mama lui de bărbat!

Mama ei de femeie!

Mă iartă pe mine, Stăpâne,

mă iartă și tu, Născătoare,

mă dor cuvintele scrise

și dacă se poate să fie

mă iartă și pentru faptul

de a găsi poezie

în privirile Regelui stinse.

Cu toate a noastre păcate

pe care încerc să le duc

îmi trag peste suflet

un fel de structură cu chip

și de-o viață mă macină gândul

să-mi pun în orbitele goale

ochii pe care și-i scoase Edip.

 

* * *

Nicăieri e nimic

și nimic e nicăieri,

faci bine, primești rău,

faci rău, primești bine,

ești un om

ori ești un nimeni,

ai fost aici

ori nici n-ai fost,

au toate-un sens

ori n-au nici rost:

ești tu,

este cerul,

sunt arborii,

este și luna,

n-are cine le admira

este o cățelușă

ce are nume Saphira

și tu ieși la plimbare cu ea,

tremuri de frig,

plângi de foame,

un câine și-un eu

mă pierd printre oameni

natura e toată pustie

și-n toate se simte un iz,

un miros plăcut

de poezie

cine știe s-o simtă,

s-o vadă în tot

și în toate

are parte de durerea cea mare,

dar are și dreptul s-o scrie.

Scrie-mi-ar numele

pe garduri cu cretă albă

ori cu negru cărbune,

scrie-mi-ar numele pe ziduri

ce stau spre ceruri să urce

până veni-va ziua

să-mi scriu poemul din urmă,

că nu mi-i frică de moarte,

frică de viață-mi este,

ajuns la nuntă mea

de cioban fără turmă

cu o mireasă frumoasă,

dar fără zestre,

nicăieri e nimic,

nu a fost,

nici nu este.

 

 

***

Am rupt zăbrelele cele de lemn

ale pătucului meu

și am făcut primul pas,

apoi am topit cu privirea

niște zăbrele de noapte

mi-am făcut o lumină a mea

ca să pot ieși din această beznă

dar așa s-a întâmplat

că dintr-o cușcă în altă

m-am tot perindat

până m-am trezit

în una de fier

atunci când eram cel mai puternic

am stropit-o cu sarea din lacrimi,

cu toate ploile vremii

și am ieșit afară

să savurez libertatea cea dulce,

dar tocmai când mă credeam cel mai fericit

eram deja într-o altă cușcă,

una stranie de tot

și nu înțelegeam ce poate să fie –

avea niște zăbrele mișcătoare,

era un fel de cușcă vie

atunci mi-am zis

să le rup și pe acestea,

să ies din nou afară

îmi era foame și sete

de libertatea cea mare.

Am încleștat cu mâinile

mai întâi două gratii

și când am dat să le rup,

așa cum încearcă să iasă din cușcă

un urs înfuriat ori un lup,

m-a trecut un fior

din creștet până în tălpi

când simții cât de viu

bate-n ele pulsul:

erau brațele fiicei mele

firave și tremurătoare

alături – brațele fiului

de copil și bărbat,

mai erau niște brațe ridicate în sus

să pară gratii de netrecut

mai departe nici nu știu

ce va mai fi

voi mai avea puteri să evadez

nu știu dacă voi mai ieși,

dar cred că aceasta e cușca cea mare

în care mulți se lasă închiși

și doar câte unul o părăsește

devenind liber cu adevărat,

liber de tot și de toate,

dar și liber de sine.

 

 

***

Răsăritul soarelui era atât de frumos

în această tristă toamnă

păsări bine fardate zburau mai pe jos

aproape-aproape de ziduri

lumina roșie curgea năvalnic

șiroaie de purpură caldă

își făceau loc printre riduri

se prelingeau apoi peste frunte

și față și mâini și picioare

mă-nfășurase cu totul

acest splendid răsărit de soare.

De-atunci tot ce mișcă în jur

îmi pare mult mai drag

mai frumos

și mai grav,

de parcă-aș pluti atât de plăcut

pe covorul de frunze

care de ramuri s-au rupt,

dar încă nu au căzut

și pe cât era de frumos

pe atât eram de bolnav

de viață

de cer

de păsări

de frunze de aur

bolnav de răsărit

bolnav și de apus

o boală pe care

nici în cuvinte

nu pot s-o spun

pentru ceea ce simt

cuvinte nici nu-s.

 

 

Viață de om, viață de câine...

E frumoasă specia aceasta

pe care animalele au numit-o oameni

de tot vezi pe străzi și prin parcuri

cum fiecare câine își duce stăpânul

legat de frânghiuța lui colorată

și-l smuncește din când în când

dacă acesta se ia după vreo fustă de fată.

Ar fi minunat, ar fi chiar bine

dacă și câinii ar merge la teatru

și la filme, și la carte să mai facă lectură

și-ar duce stăpânii acolo

să mai uite de ură.

Ar fi ideal, ar fi chiar superb

dacă toți câinii ar ști să vorbească

oare ce ne-ar spune atunci

în limba lor câinească?

Ne-ar aminti cum i-am dresat,

amăgindu-i cu biscuiți și bomboane

și apoi i-am legat

i-am pus de gardă

și iarnă, și vară

la a noastră poartă...

În cele din urmă,

așa cum se cuvine,

ne-ar pune și ei pe noi

să le păzim cușca de câine,

ne-ar dresa toată viața,

apoi ne-ar lega,

ba ne-ar mai da cu laba,

așa cum le-am dat noi cu piciorul

ca să ne poarte respectul.

În fine, așa e viața de om

stăpânit de un câine

ori poate ar fi mai bine

să ai și o viață câine,

dar stăpânul să-ți fie un om

crescut cum se cuvine.

 

***

M-ai întrebat odată, iubito,

de ce nu mai scriu poezie

și eu ți-am răspuns cu jumătate de gură

că lumea-i atât de frumoasă

și teamă mi-i cu modelul meu de a scrie

să n-o prezint mai urâtă.

Cum pot să fac mai frumoasă marea

cu ale mele cuvinte atât de lumești

când marea ar sta și ar râde de mine

cu tot cu alge și pești.

Îți închipui balena ce hohot ar face

văzând cum o mănânc

din conserve în ulei

și particip activ

la diverse mișcări de salvare,

scandând o posibilă dispariție a ei.

Îți închipui peștii mai mici

cum m-ar privi cu ochii lor albi

de pe tigaia încinsă

și eu liniștit aș scrie catrene

despre apa în care ei cândva s-au scăldat

inspirat de peștii multicolori

ce înoată captivi în acvariu

să-mi calmeze clipele destrămate

de tot ce-i fals, perfid și gol.

Îți închipui, iubito, acum

de ce nu mai vreau să scriu poezie

mai bine fiecare să-si vadă de drum

mâncând din balena

ce mâine n-o să mai fie.

 

 

Selecție din volumul în curs de apariție

Motivul oglinzii

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog