Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Iluziile literaturii române. O carte a lui Eugen Negrici care nu trebuie tabuizată

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

 Motto:
Dacă am fi realmente dispuşi să situăm problema adecvat,
ar trebui să remarcăm efortul de a face literatură, literatură pur
şi simplu, nu una anume, în pas cu timpul.
Eugen Negrici
 
Inconştientă sau provocată şi întreţinută voit în cele mai diverse scopuri, inerţia (în creaţie şi gândire) este un aspect care ar trebui să îngrijoreze spiritele din domenii variate, iar cele care sunt prin definiţie creaţie se află cu atât mai mult în situaţia „reevaluărilor” continue. Fiind vorba de literatură, vom remarca un proces de-a dreptul şocant, dacă nu traumatizant, ţinând de laboratorul criticii, cel prin care se neagă, măcar pentru un moment, valorile ce fundamentează existenţa, spiritualiceşte vorbind, a unui popor. Pentru că a nega un Eminescu este cu adevărat o acţiune lezantă pentru românii care se definesc prin el. Însă acest gen de fenomene, accentuăm – de laborator, au avantajele unice de a opera crude (uneori) selecţii, iar alteori iniţiază resuscitări incredibile. În ce plan Eminescu este poetul naţional al românilor? Şi de ce ideea se moşteneşte din generaţie în generaţie fără îngăduinţa de a o problematiza? „(...) Şi iată o dilemă –, deşi ştii bine că, în clipa în care nu ne vom mai exercita, cu orice riscuri, spiritul critic, vom pune în pericol nu numai „propăşirea” (vorba lui Maiorescu), ci însăşi spiritualitatea noastră, trebuie să recunoaştem că atunci când un întreg popor priveşte cu evlavie spre icoana înlăcrimată a poetului şi tu însuţi ai crescut în acest cult, îţi vine greu să pătrunzi lucid în crângul fermecat al poeziei eminesciene.
În istoria lui, acest popor nu a avut parte de prea multe personaje care să nu-i fi înşelat speranţele, în care să creadă cu adevărat şi care mai ales să-i reprezinte integral până şi năzuinţele inavuabile. Eminescu este şi rămâne un mit şi pentru că întruchipează ceea ce nu avem în structura noastră psihică şi temperamentală şi ceea ce ne-am fi dorit, probabil, să avem: statornicie în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin şi imediat (s. – E.N.)” (Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 76).
Pornită pe direcţia „anarhiei purificatoare” de abordare a literaturii noastre, cea mai recentă lucrare a lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, apărută în acest an la Editura Cartea Românească din Bucureşti, declanşează un demers critic de repunere în lumină a literaturii noastre, condiţionată sau nu de factori politici, sociali, externi, interni etc., readucând în discuţie diverse coordonate care justifică existenţa unui text literar (printre altele, de exemplu, cititorul: „Câte – mă întreb – din opiniile ferme ale istoricilor literari ar mai rezista, dacă aceştia s-ar decide, la un moment dat, să recitească textele despre care au scris şi din perspectiva destinatarului pe care îl presupun ele?” (p. 158)). Evitând în mod absolut teribilismele, Eugen Negrici adoptă în cartea sa, cu o pertinenţă indispensabilă, principiile unei libertăţi spirituale pe care le fixa şi Witold Gombrowicz – al cărui destin literar a fost îndreptat iremediabil contra Formei care anihilează evoluţia spiritului uman – în Jurnalul său de idei, publicat şi în româneşte la Editura Univers, Bucureşti, în 1998, în traducere (selecţie şi prefaţă) de Olga Zaicik. Sunt două cărţi care se înrudesc îndeaproape la nivel de concepţii de literatură şi artă şi de restituire a lor. Autorul polonez îşi exprima fără rest profesiunea de credinţă: „M-am străduit (...) ca în glasul meu să se ivească o notă de desconsiderare şi am început să vorbesc ca un ins care nu acordă prea mare însemnătate reaşezărilor de până atunci ale poporului, al cărui trecut valorează mai puţin decât viitorul – pentru care legea principală este legea actualităţii, dreptul la o maximă libertate spirituală în momentul respectiv (...). Nu suntem (am spus) moştenitorii nici ai măreţiei, nici ai micimii trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai păcatului, şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el însuşi” (Witold Gombrowicz, Jurnal, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 23). Iar despre inerţia în literatură, perfect comparabilă cu îmbătrânirea omului, de exemplu, autorul spune: „(...) nu consider că moartea ar fi problema esenţială a omului şi socotesc că opera de artă total impregnată de moarte nu este o operă autentică. Problema noastră reală este îmbătrânirea, acea imagine a morţii pe care o încercăm zilnic. Nici măcar îmbătrânirea în sine, ci proprietatea ei de a fi atât de total, atât de îngrozitor ruptă de frumuseţe” (ibidem, p. 63), sugerând că este fără raţiune o literatură îmbătrânită (nu veche!), iar cea care urmează o cale previzibilă alunecă în moarte. Autorul înaintează destul de departe în judecăţi de acest ordin, ajungând să afirme că: „Cel mai modern curent de idei este acela care va redescoperi omul ca individ” (ibidem, p. 123.) Prin urmare, din cartea lui Gombrowicz sunt extrase, în afară de principiul negator, şi cel al individualităţii, inclusiv al autonomiei (esteticului), fiind aplicate, în lucrarea criticului Eugen Negrici, la existenţa ca atare a unui text literar, a operei unui autor, a creaţiei unei epoci şi chiar a literaturii naţionale (române).
Cu atât mai interesant este pentru un nume de rezonanţa lui Eugen Negrici să apară o astfel de carte, cu cât acelaşi nume stă scris şi în dreptul titlurilor Antim. Logos şi personalitate (1971), Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin (1972), Expresivitatea involuntară (1977), Figura spiritului creator (1978), Imanenţa literaturii (1981), Introducere în poezia contemporană (1985), Sistematica poeziei (1988), Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă (1995), Poezia medievală în limba română (1996), Literatura română sub comunism. Proza (2002), Poezia (2003).Aşadar, dupăce îl va fi preocupat îndelung şi la modul profesionist literatura română de la originile ei (aşa cum o atestă în mare critica noastră), Eugen Negrici, critic, istoric literar şi profesor de literatura română contemporană la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, găseşte în interiorul personalităţii sale forţa şi raţiunea unui inedit experiment de laborator critic, în care „reface” comentarii sau cel puţin propune o reconstrucţie a valorilor literare prin aplicarea, la opere, autori şi epoci de literatură, rând pe rând, a dimensiunilor tabulei rasa, în ceea ce priveşte mai ales o tradiţie critică. Semnatarul cărţii nu dă însă dovada unei inocenţe ordinare. Se face abstracţie de obicei de afirmaţiile excesive, declanşându-se relecturi obişnuite şi luându-se de la capăt nişte interpretări care se dovedesc a fi cu o rezolvare mai simplă decât cele care au la bază în mod aprioric un mitşi nu spun nimic din ce nu i-ar corespunde. O carte precum Iluziile literaturii române nu ar putea fi scrisă decât după parcurgerea unui consistent itinerar exegetic. Pentru că este vorba aici de o inocenţă pe care ţi-o permiţi şi pe care ţi-o asumi cu responsabilitate în numele unei obiectivităţi în faţa căreia poţi să-ţi omori teama de a o înfrunta.
Neîncrederea lui Eugen Negrici în conceptele universalizate şi în interpretările inerţiale s-a declanşat în urmă cu mai bine de un deceniu şi „s-a tradus printr-o lungă serie de articole publicate în «România literară» sub rubrica Simulacrele normalităţii”, alcătuind „un fel de repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greşite, al erorilor generalizate, un ghid al prejudecăţilor literare contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al clişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare”. Autorul mai mărturiseşte, fixând axa de abordare a subiectelor din carte: „Recitind serialul, am remarcat că toate aceste slăbiciuni, neputinţe, nevolnicii ale spiritului critic sunt manifestările sui-generis ale unor frustrări, complexe şi tabuuri naţionale a căror persistenţă şi în climatul public de după 1989 nu poate fi explicată decât prin prezenţa încă iradiantă – de fapt, mereu iradiantă – a unor mituri. De aceea m-am decis ca în studiul de faţă să privesc aceste distorsiuni din direcţia factorului care le explică şi le motivează: mitul” (p. 6).
Ca să indicăm zonele în care criticul atestă configurarea miturilor naţionale creatoare de efecte iluzorii, vom aduce câteva dintre exemplele cele mai sugestive. Repunerea în discuţie a operei eminesciene îl recuperează pe Eminescu ca poet naţional, după cum am remarcat la începutul textului. Nevoia de normalitate a creat din literatura noastră veche un „flagrant”, fiind caracterizată ca un deplin fenomen artistic, fără a fi pusă, de exemplu, problema „infertilităţii” ei din cauza lipsei cititorului sau cea a intervalelor de timp în care se publică o scriere sau alta în raport cu datările manuscriselor lor. Romantismul românesc este considerat de autor drept mărturie a „râvnei sincronizării cu orice preţ”, pornindu-se argumentarea acestei teze prin invocarea faptului că în epocă „manualele şcolare au făcut dintr-un articol-program de politică culturală, fără nici un argument de ordin strict estetic şi apărut în primul număr din cele trei ale revistei numite „Dacia literară”, un veritabil manifest al romantismului românesc” şi amintindu-se „ceea ce Şerban Cioculescu văzuse demult: «la mijlocul veacului trecut ne aflam încă în stadiul gramatical şi lingvistic al culturii»”. Problema specifică pe care o înregistra această perioadă era explicată oarecum providenţial prin insistenţa asupra specificului romantismului românesc. Apoi vom vedea modalitatea în care cazurile Lucian Blaga, Marin Preda, Nicolae Labiş, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, al modernismului, al postmodernismului, al literaturii feminine, cazul istoriilor literare (momentul Călinescu, spre exemplu) şi atâtea altele, analizate temeinic în Iluziile literaturii române, au căzut sub lupa infidelă a receptării dirijate.
Pentru a analiza esenţa sau „referinţele” acestor iluzii ale literaturii române pe care le divulgă (/ reproşează?) Eugen Negrici, deşi este fără îndoială salutabilă această atentă iniţiativă a autorului, am spune că, în fond, nu este vizată literatura ca atare, literatura ca produs oferit, iar dezvăluirea acestora nu poate ştirbi în niciun fel statutul şi rolul adevărat al scriitorilor la crearea literaturii / a literaturii naţionale, ci este vorba mai degrabă şi de fiecare dată de literatura ca produs consumat, adică de modul în care aceasta este receptată făcând abstracţie de adevăratele mize ale autorilor, mize exprimate (sau nu!) estetic.
Dintr-un anumit unghi de vedere, un titlu binemeritat al cărţii ar fi fost, de fapt, Iluziile criticii literare româneşti, deşi „exagerările” au căzut, în ultimă instanţă, pe literatura propriu-zisă. Pentru că anume receptarea, să-i zicem, profesionistă le construieşte. Pentru că, în afară de scriitori talentaţi, avem în fondul cultural românesc mai ales critici talentaţi, al căror exces de zel (condiţionat de necesitatea normalităţii sau a mitului, după cum demonstrează autorul) a dat startul receptării într-un ritm pe care trebuiau să-l ţină şi nişte consumatori de literatură la fel de dăruiţi, care, eventual, i-ar fi putut chiar contrazice. Iar dacă ultimii nu sunt întotdeauna prezenţi, cum este şi absolut firesc, vinovată de iluzii se face totuşi critica literară. Căci dacă un autor are nişte veleităţi de geniu, nişte iluzii, vorba lui Eugen Negrici, cum se arată a fi bunăoară cazul Labiş, este imposibil ca cineva dintre cititorii numeroşi să ajungă să le cunoască altfel decât prin aspectul estetic al operei pe care o creează autorul respectiv. Dacă acestea însă nu sunt exprimate în operă într-un mod „lizibil”, cititorii sunt ajutaţi deci de alţi factori: critică literară, conjuncturile politice sau sociale, confruntarea cu alte culturi, primul dintre factori având, se pare, rolul „stabilizator” în toate.
Un post scriptum de Eugen Negrici: Nu aş dori ca acestei cărţi să i se atribuie intenţii denigratoare. Nădăjduiesc să se observe că obiectul analizelor este realitatea psihologică a unei literaturi (s. – E.N.) care a trebuit să supravieţuiască în aerul toxic al unei istorii nenorocite. E. N.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog