Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

În pictură vin de aici, de acasă...

Mihai ŢĂRUŞ

Alte articole de
Mihai ŢĂRUŞ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XVIII, 2008

Pentru tipar

– Stimate domnule Mihai Ţăruş, aţi ilustrat revista noastră în 1996. Cum calificaţi drumul, în plan artistic, parcurs în această perioadă de timp care s-a scurs? Ce evenimente v-au marcat?
– Eu aş începe mai bine cu anul 1999, când am făcut primul proiect „Elementul Timp în Tablou”. De atunci am realizat mai multe proiecte care mi-au marcat calea: „Semne”, 2001; catalogul „Mihai Ţăruş, pictura, obiect”, 2001; „Încifrare-semne”, 2003; „De la figurativ la nonfigurativ”, 2005 şi cel mai recent – „Asamblaj pictural”. Toate aceste proiecte au fost importante pentru că au însemnat o ascensiune în plan creativ.
– Prima Dumneavoastră expoziţie personală a fost vernisată la Casa Savanţilor din Sankt Petersburg în 1981. La baştină aţi expus lucrările abia peste cinsprezece ani, în 1996. Debutul Dumneavoastră în fosta capitală a Rusiei este doar un accident biografic?
– Nu este un accident biografic, ci o realitate, pentru că atunci Basarabia era înglobată în fosta U.R.S.S. şi era firesc să expun acolo unde locuiam, adică în oraşul de pe Neva. La baştină eram însă respins din expoziţii anume din acest motiv: îmi schimbasem locul de trai – aşa mi se spunea la consiliile artistice. De fapt, nu participam la expoziţii şi din cauza faptului că pictura pe care o făceam nu coincidea cu aşa-zisul stil oficial în artă. După 1991 lucrurile s-au schimbat şi eu mi-am prezentat lucrările cu plăcere şi interes la Chişinău, iar mai apoi, şi la Bucureşti.
– Când, în ce împrejurări aţi conştientizat că destinul Dumneavoastră este legat de arta plastică?
– Nu m-a încercat acest gând niciodată. Mi s-a părut firesc să urmez această cale de cum începusem să desenez. Mai întâi la şcoala primară, apoi la şcoala de pictură pentru copii „Sciusev”, apoi... şi tot aşa până astăzi.
– Exegeţii susţin că sunteţi un pictor nonconformist în raport cu tradiţionaliştii şi „veniţi” din tangenţe cu spiritul Avangardei ruse. Cum s-a produs evadarea din comun, rutină şi în ce mod v-aţi apropiat de un curent artistic ce sfidează obişnuitul?
– Aş putea fi de acord că sunt „un nonconformist în raport cu tradiţionaliştii”, dar că vin numai din „spiritul Avangardei ruse” – nu prea. În pictură vin de aici, de acasă, cu trecutul care îmi aparţine, care m-a marcat, pentru ca mai apoi să găsesc în lume, în arta diferitor epoci, şcoli, valenţele ce-mi sunt apropiate. Aşa l-am cunoscut pe Sterligov şi sistemul lui plastic potir-cupola, care m-a interesat în mod deosebit. Deci nu a existat nicio ruptură. Mai degrabă a existat o întârziere când am înţeles că însuşisem deja ceva în artele plastice, dar mai trebuia să urmez şi o şcoală oficială.
– Vă rog să vă referiţi în continuare la mentorii, dascălii Dumneavoastră. Ce amprente v-au lăsat?
– Iniţierea cred că s-a produs la şcoala „Sciusev” cu ajutorul profesorului Petru Pascaru, unde am înţeles frumosul în pictură. Apoi am urmat şcoala „I. Repin”, actualul liceu „A. Plămădeală”, cu profesorul Vasile Toma, unde am avut libertate pentru studiu. La Petersburg l-am întâlnit pe pictorul Vladimir Sterligov care a însemnat adevărata instruire şi orientare în pictură. La Chişinău, Mihai Grecu a fost cel care a dat un sens picturii pe care o făceam: „Mihăiţă dragă, îmi spunea maestrul, pictura ta este ca o melodie mioritică...”.
– Făgaşul ales este pentru artist certitudine sau îndoială? Care din aceste stări este mai benefică pentru artă?
– Făgaşul poate fi certitudine, calea însă e marcată de îndoială. Benefică este sincronizarea acestora pe parcursul vieţii.
– Este tulburătoare metafora „Timp comprimat” care figurează în titlul mai multor lucrări realizate recent. Ce va să însemne pentru Mihai Ţăruş timpul comprimat şi cum explicaţi această sintagmă?
– Timp comprimat este o formulă artistică ce îmi permite să redau o realitate multiplă. Metafora reflectă starea timpului în care trăim. Un timp deosebit, raportat la viteza în care trăieşte omul şi la performanţele pe care le-a realizat comparativ cu alte secole.
– Un critic de artă zice despre Dumneavoastră: „Severităţile şi riscurile pe care şi le asumă (M.Ţ. – n.r.) mărturisesc apăsat superba lui încăpăţânare de a rămâne într-o luminoasă solitudine doar de pictor. Lecuit de fantome străine meseriei lui”. „Fantomele” totuşi persistă, pentru că pictorul este mai întâi de toate om, cetăţean, exponent al unui timp istoric şi artistic concret. Cum se împacă artistul cu individul social?
– Realitatea este deziluzionantă pe de o parte, din alt punct de vedere însă ea este minunată... Artistul trebuie să se poată retrage într-un turn de fildeş pentru a se salva şi a se realiza. Cu socialul te poţi împăca, găsindu-ţi modalitatea şi măsura de colaborare. Fiecare decide în felul său.
– Ce înseamnă libertate / deplină libertate spirituală în creaţie? Cu ce preţ se câştigă ea?
– Libertate înseamnă exprimare sinceră şi directă a ceea ce te frământă. Preţul... nu se ştie niciodată care este el. Dar nu trebuie să te temi de preţ, oricum plăteşti atât cât trebuie şi nu cât vrei tu.
– Cum este interpretată / receptată / promovată arta modernă, al cărei reprezentant notoriu sunteţi în Republica Moldova?
– Cred ca arta de factură modernă este receptată bine la noi. Cu promovarea stăm şi vom sta mai prost. Trebuie conştientizată necesitatea promovării artei în spaţiul şi în condiţiile noastre.
– Ce părere aveţi despre critica de specialitate de la noi şi cum influenţează ea gustul publicului?
– La masa rotundă a expoziţiei „Asamblaj pictural”, un proiect pe care-l consider important şi care marchează o etapă nouă a creaţiei mele, nu au participat criticii de artă... Nici televiziunea naţională, cum se obişnuieşte de obicei la un eveniment, la o vârstă anumită, nu a dorit să realizeze o emisiune despre ultima mea expoziţie...
– În scuarul Teatrului Naţional Academic Mihai Eminescu sunt expuse lucrări artistice, inclusiv plastice de valoare îndoielnică. De ce artiştii profesionişti tolerează tirajarea kitchiului? Or, cu părere de rău, mostrele de pseudocultură continuă să invadeze spaţiul cultural.
– Artiştii profesionişti nu tolerează această piaţă de tablouri, ei nu pot însă influenţa şi schimba situaţia. Poate conducerea Uniunii Artiştilor Plastici ar putea face ceva dacă ar dialoga cu oficialităţile în această problemă. De ani de zile însă ea este tolerată şi încurajată de către municipalitate. Probabil se crede că acest loc este Montmartre-ul nostru.
– Specialiştii în domeniu remarcă lipsa cultului pentru arta plastică, de altfel ca şi pentru teatru, operă... Această „carenţă” se explică prin amplasarea noastră geografică, provincialism adică, sau e vorba de o trăsătură ce are altă motivaţie?
– O motivaţie ar fi schimbările sociale din ultimele decenii. Spaţiul de manifestare al culturii noastre s-a redus considerabil. Aproape tot ce e mai important se întâmplă la Chişinău. Republica Moldova e prea mică şi posibilităţile de manifestare a culturii în provincie nu sunt favorabile. Mă refer la condiţiile în care s-ar fi putut produce evenimentele artistice. Ar mai trebui să existe şi un program de stat pentru susţinerea artei în ţară şi peste hotarele ei. Pentru a face o expoziţie undeva în afară trebuie să pleci pe cont propriu, chiar dacă expoziţia este susţinută într-un fel de ministerele noastre. Unde mai pui că trebuie să obţii vize, să pui la punct actele de scoatere a lucrărilor din ţară şi uneori apar consecinţe nefaste pe care trebuie să le aplanezi de unul singur. O astfel de circulaţie a valorilor artistice este extrem de incomodă. De pildă, eu de o lună şi jumătate nu-mi pot recupera lucrările de la Bienala de pictură de la Minsk la care am luat parte. Nu cred că această problemă depinde în vreun fel de amplasarea noastră geografică. Ne aflăm în centrul geografic al Europei şi, ca fundal spiritual, îi aparţinem, lucru foarte important dacă ne gândim la alte ţări care se află în aceeaşi zonă. Nu cred, de asemenea, că e ceva în spiritul nostru naţional care ar manifesta o reţinere faţă de arte. Mai degrabă e vorba de faptul că suntem marcaţi de un trecut comunist de care nu ne putem debarasa complet. Spaţiul basarabean, atât de mic, a produs multe personalităţi extraordinare.
– O întrebare tradiţională pentru intervievaţi. Proiecte de creaţie? Sau la ce lucrează în prezent Mihai Ţăruş?
– Acum „lucrez” în expoziţia pe care o am la Muzeul de Artă. Nu mai poţi face în paralel altceva. În ceea ce priveşte proiectele de viitor, cred că trebuie să mai aşteptăm un timp. Starea mea actuală e ca după o cursă lungă. Îmi trebuie un răgaz.
 
Interviu de Alexandru BANTOŞ

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog